Depresia – boala secolului – cu preotul Stelian Tofana si dr Andrei Patrinca

http://b.1.a.n.aimini.net/player/mp3/?file=http://b.1.a.n.aimini.net/play/?fid=NA1B1QaXn403yhxzClMc&acpl=4W9WjGytkhN9hK1tNUNRBAHCFGhvmW1RXnoDOjodbULmsXT1XBkMDGINOrLLthsm&auto=yes&repeat=yes

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 11,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 4 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

          În timp ce prietenele surorii mele, cu șase ani mai în vârstă decât mine, discutau cu nesaț despre filosofia vieții, subiect care le întrecea până și lor cunoștințele și experiența, eu mă prefăceam că mă joc în camera alăturată, deși eram cu urechile ciulite la discuțiile înțelepciunii. Un gând exprimat de una dintre fete mi s-a întipărit, de atunci, în minte: ”Când eram copil, îmi doream cu tot dinadinsul să fiu mare. Mi se părea că, pe măsură ce voi crește, voi fi liberă să fac tot ceea ce îmi doresc. Astăzi, vreau să fiu din nou copil, măcar pentru o clipă”. Eu eram la acea etapă din viață, pe care cu toții ne-o aducem aminte, în care le spuneam ”sărut-mâna” tuturor vecinilor, chiar de erau doar puțin mai mari decât mine, și-n care îi consideram maturi pe tinerii între douăzeci și treizeci de ani, pe când cei trecuți de a treia decadă de viață mi se păreau cumva apartenenți ai unei alte lumi, tangențiale universului copilăriei. De aceea, spusele acelei fete, la vârsta, în concepția mea, a deplinei maturități, cântăreau enorm. Acum, când cea mai însemnată cifră din numărul anilor mei se schimbă, cât de vie îmi pare scena aceasta de demult! Adevărul este că nu ne împăcăm niciodată ușor cu propria trecere. Ne vopsim părul, ne acoperim ridurile, ne preocupăm obsesiv de propria sănătate sau, din contră, evităm să facem minime investigații ce ne-ar putea descoperi boli ”de neacceptat„, îi vizităm prea puțin pe cei din spitale și cămine de bătrâni, etc. Și totuși, ”zilele omului sunt ca iarba, el înflorește ca floarea câmpului. Când suflă vântul, ea dispare, nici locul în care a stat nu se mai cunoaște” – Psalmul 103 (102), 15-16.

                O altă lecție pe care am învățat-o de-a lungul vieții de până acum este că ne temem să stăm singuri cu noi înșine. Charles Caleb Colton spunea: ”Să îndrăznești să trăiești singur este un curaj foarte rar, mulți ar prefera să-și întâlnească cei mai răi dușmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată”.  Și din această pricină, ne înfricoșăm de părtășia cu Domnul Cristos, în rugă și sfântă meditare: întâlnirea cu El, în solitudinea ființei noastre, ne conferă cel mai minunat prilej de a ne întâlni cu noi, cei reali, cei de dincolo de aparențele prin care ne ascundem de ceilalți și, mai ales, de propriile conștiințe. În apăsătoarea liniște a singurătății, se aud cel mai bine ciocanele Creatorului, lucrând pe șantierele noastre lăuntrice, și ne dor cel mai constructiv cuiele săpate adânc în fire. Și totul pentru ca, într-o zi anume, chipul să ne strălucească de preaplinul înnoirii celei în veci nestricăcioase.

                Și, în sfârșit, deasupra tuturor celorlalte pilde cu care viața m-a binecuvântat, rămâne aceasta: se merită să iubești. ”Chiar dacă ar fi însemnat despărțire, singurătate, tristețe, iubirea își merită fiecare bănuț din prețul ei„ (Paulo Coehlo). Nu-i nimic care să ne poată scoate din propriile limitări, să ne ridice din neagra genune, să ne încălzească inimile înghețate și să ne umple de energie vitală decât dragostea. Iar noi, chemați fiind să-i iubim cu aceeași măsură chiar și pe cei ce ”a iubi” nu știu, să ne adăpăm inimile cele însetate de dragoste din izvorul nesecat al Celui care, Iubirea Însăși fiind, pentru noi murit-a pe lemn, făcând tocmai din nebunia Crucii altar al iubirii!

                La mulți ani, iubiți prieteni! Și pentru că ”nu omul care a trăit cei mai mulți ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simțit cel mai mult viața” (Jean Jacques Rousseau), mă văd nevoit să completez urarea de mai sus cu încă una: ”Să dați ani vieții și viață anilor!” Așa doar, oricât de scurtă sau de lungă va fi ființarea terestră, viața va continua să curgă etern!

Simțămintele ne sunt prietenii noștri, nu inamicii noștri. Cred că sunteți de acord cu mine atunci când vorbim despre bucurie, căldură interioară, liniște, pace, milă, dragoste față de oameni. Însă nici atunci când nu ne e confortabil ceea ce simțim, simțămintele nu sunt vinovate. Ele ne transmit întotdeauna un mesaj demn de a fi luat în calcul. De pildă, întristarea marcată ne spune că viața și-a oprit, pentru o clipă, curgerea, iar noi suntem într-o relație nepotrivită cu propria existență; frica ne zice că ne iubim prea mult viața și că nu suntem pregătiți să predăm controlul, acceptând neprevăzutul pe care-l presupune; furia ne transmite mesajul că ne pasă de persoana care ne-a rănit, dar că dorim ca ea să se schimbe. Mai degrabă decât să le băgăm sub covor, să ne facem timp să le ascultăm și să ne întrebăm: –Ce fac ele cu noi? Ce ne spun? La ce ne invită să medităm?

A simți nu înseamnă punerea în act a ceea ce simțim. Cei mai mulți confundăm simțirea cu impulsul de după. Cei mai mulți credem, în mod eronat, că dacă ne lăsăm să simțim, am și acționat în conformitate cu propria emoționalitate. De fapt, lucrurile stau cu totul altfel. Doar cei care nu au lăsat să fie propriile simțăminte (adică le-au negat existența) au fost surprinși de propria interioritate care a izbucnit vulcanic și distructiv. Cei care și-au făcut timp să-și analizeze trăirile, și-au permis să simtă, s-au recunoscut vulnerabili, au devenit conștienți de slăbiciunile lor și au trăit la cote înalte în propriile vieți. Cu oameni care simt s-a scris, de-a lungul timpului, istoria lumii. Și asta pentru că ”nu omul care a trăit cei mai mulți ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simțit cel mai mult viața” (Jean Jacques Rousseau),

Citesc cu plăcere o carte interesantă a psihoterapeutului creștin Larry Crabb, ”Conectarea interpersonală”.  De mult timp nu m-am regăsit în vreo lectură mai bine decât în această fascinantă și profundă scriere. După ani de muncă asiduă pe câmpul psihoterapiei, în cea mai dificilă și cuprinzătoare latură a sa, cea analitică, concluzia la care a ajuns Larry Crabb, punând cap la cap toate observațiile clinice, a fost că ceea ce contează cel mai mult pentru vindecarea unui pacient de-al său nu e nicidecum tehnica folosită, ci putința conectării cu cel bolnav într-o relație plină de înțelegere și de dragoste.

Psihiatrul Viktor Frankl îndrăznise, sfidând preconcepțiile terapeutice în vogă la vremea lui, să afirme răspicat că dragostea este una dintre cele mai puternice forțe generatoare de sens din câte există, pe când sexualitatea (marcant și nejustificat prezentă în psihodinamica freudiană) își ratează rostul oridecâteori încearcă să ființeze în afara iubirii. După el, puzderie de psihoterapeuți seculari și creștini avea să îmbrățișeze viziunea spiritual-personală a omului, viziune care, spun eu, a înnoit pentru totdeauna felul de abordare a suferindului emoțional. Urmând această traiectorie, dr. Larry Crabb are curajul, fără a deveni o clipă reducționist, să afirme că miraculoasele operări ale schimbării lăuntrice stau în relații: în cele pe verticală și-n cele pe orizontală.  

Unul dintre exemplele date de Larry Crabb este chiar cel al băiatului său. Larry primește un telefon neașteptat din partea conducerii școlii, prin care i se aduce la cunoștință faptul că odrasla sa a fost exmatriculată pe motive disciplinare. Deși în mintea lui se nășteau fel de fel de trăiri, atunci când se găsește în fața fiului său, copleșit surprinzător de o dragoste și de o milă imense care se coboară asupra lui, Larry nu-i face fiului niciun reproș, ci doar îi spune: ”-Ce pot să fac pentru tine?” Mai târziu, fiul recunoaște că atitudinea plină de iubire a tatălui a fost elementul declanșator al convertirii lui și, implicit, al schimbării interioare. O altă pildă pe aceeași temă este experiența cu unul dintre pacienții săi. Lucrase cu el vreme îndelungată, dar unele probleme păreau insurmontabile. Într-o zi, trece pe lângă clientul X, care lua prânzul cu un alt bărbat. După un moment de ezitare, dacă se cade sau nu, psihoterapeutul se îndreaptă spre pacient și, după o scurtă conversație, este invitat și el să se alăture părtășiei lor. Peste ani, întrebat fiind ce i-a folosit cel mai mult din terapia primită, fostul ”bolnav” a relatat că ziua în care psihoterapeutul lui a luat prânzul cu el a fost cea mai importantă pentru dinamica lui spre tămăduire lăuntrică. Și, în fine, al treilea caz care m-a mișcat este cel al unui prieten de-ai săi, care, confruntat cu apăsătoare poveri interioare, a apelat la ajutorul unui amic, preot. Știți ce strategie ”terapeutică” a avut preotul? După ce l-a ascultat, nu i-a spus absolut nimic, ci doar l-a îmbrățișat. Și a fost de-ajuns pentru ridicarea lui la o viață biruitoare.

 Interesant: oamenii se sinucid cel mai puțin în vremea calamităților sociale. Își pierd case, averi, animale, li se clatină siguranța zilei de mâine, dar de sinucis, nu se sinucid. Știți de ce? Sociologii au făcut această mirobolantă descoperire: în vremea dezastrelor naturale, oamenii sunt solidari unii cu ceilalți și nu mai sunt singuri. În încercare, comunitatea e unită. Iar comunitatea unită e inamic puternic împotriva întristării și a temerilor de orice fel.

Și-atunci ce contează într-o relație? Care este scânteia aceea care aprinde, prin noi, voința de viață și de schimbare în ceilalți? Mustrarea noastră violentă? Amenințarea? Tăcerea? Izolarea de ei? Și acestea pot avea roade, într-un conformism exterior al celui în nevoie, fără ancore în profunzime. Așa se fac fariseii, depresivii, istericii, anxioșii. Din aplicarea abuzivă a legii fără de har, a dreptății crude rupte de dragostea cea blândă. Și nu doar în religie, ci și în familie, la școală, la locul de muncă. Eu cred, la unison cu înțelegerea nou-testamentală pe care o am, în acord cu cele mai prolifice școli de înțelegere umană ale momentului și cu experiențele dintotdeauna ale sfinților creștini, că forța care mișcă lumea este iubirea. Puterea aceea care te îndeamnă a-ți pune pe plan secund mânia față de fiul tău greșit, puterea aceea care te face să-ți lepezi mândria de terapeut și să prânzești cu pacientul tău, puterea aceea care te învață ca, în loc de canon, să-i dai sufletului enoriașului ce suspină lângă tine sfântul remediu al îmbrățișării – iată ce contează într-o relație!

Știu că unii dintre dvs., cititorii, aveți vocații de justițiari. Fiți liniștiți! Îndreptarea, mustrarea, întoarcerea celuilalt rămân valabile plenar. Numai că ele încep să lucreze doar după ce iubirea începe să vindece și niciodată înaintea ei.

”-Aleg să te iubesc în ciuda rănilor pe care mi le produci!”. ”-Voi lupta cu tine până se vor ivi zorii biruinței!”. ”-Oridecâteori ai nevoie de mine, sunt aici, pentru tine!”. ”-Îmi pasă de tine și cred în schimbarea ta!”. ”-Chiar remușcările tale îmi spun că ești pe drumul cel bun!”. ”-Te iert pentru că am fost și eu iertat, iar dragostea ce se revarsă din mine spre tine aparține Celui care m-a învățat ce înseamnă iubirea!”. ”-Aleg să te iubesc…!” Sunt cuvinte pe care le putem spune în mod diferit, adaptat nevoilor și disponibilităților lor, tuturor celor cu care împărțim, pentru o scurtă vreme, a noastră trecere prin viața terestră. Sunt cuvinte care contează… 

Atitudinea femeii e emblematică pentru nația noastră. Ea, asemeni celor mai mulți dintre noi, nu era gata să-și asume responsabilitatea unui răspuns negativ, implicit răspunderea devalorizării în ochii celor pe care-i refuza, dar nici nu era pregătită să fie de partea ei, susținându-și punctul de vedere. Ce a ieșit din această duplicitate a ei nu era deloc plăcut. Dar situația ei se regăsește înfiorător de mult în spațiul mioritic. Îți cere fiul să mergi cu el în parc, ești frânt de oboseală, nu-l refuzi, dar îl cerți tot drumul, disipindu-i bucuria. Ba, mai mult, îi transmiți mesaje diverse, cum că orice dorește el trebuie să aibă ca pedeapsă mustrarea sau, invers, că e natural ca ale lui năzuințe să fie împlinite oricând de cei din jur, chiar uzând de manipulare și chiar producând răni apropiaților. Îți cere soția să mergi cu ea la mall, îi faci pe plac, dar rămâi mut și îmbufnat toată seara. Și încă câtă vreme ești ”mut” și ”îmbufnat” e bine, când afectivitatea ți se duce pe panta descendentă, atunci e mare pericolul intrinsec.

Calea responsabilității în a refuza este una extrem de dificilă. Dar pentru că nu au putut spune ”nu”, mulți oameni au ajuns să fie abuzați sau/și să-i abuzeze ei pe alții, așa că riscul e destul de mare. Refuzul nostru e indicat a se situa undeva până la a-i răni pe ceilalți, dar respectând cu ardoare granițele valorilor noastre și imperativul onestității.

Îmi amintesc de o scriere a unui martir pentru credință. Povestea sfinția lui că, în timpul detenției sale, coleg de celulă i-a fost pentru o vreme un preot greco-catolic. Într-o zi, în vreme ce crucea clădirii unui lăcaș de cult autohton se mișca scârțâind, dusă de vânt, ba într-o parte, ba într-alta, preotul greco-catolic a afirmat: ”-Vezi crucea asta? Așa e și poporul român, dus de vânt în toate direcțiile”. Avem, așadar, pe lângă o natură pervertită umană, și o meteahnă ontologică.

A-ți exprima deschis convingerile, a fi congruent cu tine însuți, presupune și disponibilitatea asumării durerii de a fi mai puțin bine văzut de mulți dintre oameni. Vestea cea bună este că tu te vei simți viu și prezent în viața ta, acum eliberată de lanțurile mofturilor și ale pretențiilor celorlalți. Iar cei smeriți cu adevărat îți vor fi mulțumitori că nu i-ai lăsat să se întindă peste alte vieți mai mult decât se cuvine. Și o veste formidabilă este că cei care iubesc autenticul îți vor fi alături, până la capăt!

Curaj!

Eu sunt adeptul excelenței. Da, cred că e potrivit să faci cât mai bine ceea ce ai de făcut. Dar cred că perfecționismul social (teama că nu voi fi apreciat de alții dacă nu ating standarde nerealiste), față de propria persoană (autocritică excesivă, autoînvinovățire), față de ceilalți (așteptarea ca alții să atingă standarde înalte și blamarea lor dacă nu se conformează dorințelor mele) ne pot face mult rău, pot naște și întreține temeri, pot cauza tristețe nebănuită. De aceea, în cuvinte puține, și-n spiritul aceleiași năzuințe de igienă a minții noastre, îți propun, iubite prieten, care te confrunți cu perfecționismul, să meditezi la acești pași spre schimbare.

Iată, pe scurt, care sunt câteva domenii unde poți interveni pentru a-ți ține în frâu perfecționismul:

1. Concentrează-te pe ceea ce-ți stă imediat în față! Privește viitorul ca pe o cetate pe care o cucerești strategic, pas cu pas, cu mult tact și cu multă răbdare. Nu te îngrijora cu privire la viitorul foarte îndepărtat, ci caută să rezolvi chestiunile urgente ale prezentului și ale viitorului apropiat!

2. Separă acțiunile tale de judecățile de valoare! Cea mai importantă investiție este în caracterul tău, nu în activismul tău! Valoarea ta nu depinde de performanțele tale! Ești prețios pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce faci!

3. Substituie ”a trebui” cu ”a place”! Sunt multe lucruri pe care ești responsabil să le execuți. Dar dacă le făurești doar pentru că ”trebuie”, curând nu vei găsi nicio satisfacție în ele. Caută și-n chestiunile pe care ești dator a le realiza o utilitate, măcar prin prisma satisfacției la care nu poți ajunge decât prin ele! Fă aceleași lucruri, de rutină, în feluri mereu noi, provocatoare pentru tine!

4. Acționează azi! Nu amâna proiectele, confruntă temerile pe care sarcinile ți le aduc!

5. Organizează-ți timpul! Perfecționist fiind, ai impresia că n-ai făcut niciodată destul, că nu e suficient cât ai lucrat. Dar rezervându-ți prea mult timp pentru anumite chestiuni, nu-ți mai rămâne niciun ceas pentru altele. De aceea, stabilește-ți intervale de timp potrivite cu importanța activității pe care o ai de îndeplinit. Ex: nu sta trei zile din sesiune pentru a-ți face curat în cameră și o noapte pentru examenul de a doua zi!

6. Ridică-te mereu din căderi! Nu face din înfrângeri sfârșitul lumii, ci caută să vezi valoroasă orice experiență! Mai degrabă încearcă să descoperi ce ai învățat din situația prin care ai trecut și ce ai de făcut din momentul căderii înainte!

7. Acceptă și speră! Este cel mai greu pas și cel mai important. Vezi lumea prin prisma felului în care persoane și evenimente semnificative din viață ți-au setat ”obiectivul”. Dar, dacă deschizi larg ochii și începi să privești realitatea cum ea ți se descoperă, vei ajunge la concluzia că ce te înconjoară, preajma, nu e precum ți-ai imaginat-o, ci e și bună, și rea, și prietenoasă, și amenințătoare, și suportivă, și ostilă. Așa doar, ești mai aproape de imaginea ei reală. Dacă te vei privi pe tine ca având părți frumoase, părți ale divinului, alături de unghere vulnerabile, rănite, pervertite sau în proces dureros de demolare, ești mai aproape de imaginea ta reală. Oricum ar fi realitatea pe care o descoperi deschizând ochii larg, nu te lăsa dominat de aparenta întindere și putere a răului. Îndrăznește să crezi și să speri că Dumnezeu te va trece biruitor, în ciuda neputințelor tale și ale celor din jur! Acceptă-ți slăbiciunile, cere-ți iertare când ai greșit, iartă-te pentru înfrângeri, crede în biruințe și înlocuiește disperarea cu speranță!

Eu îți sunt alături, oridecâteori ai nevoie de sprijinul meu virtual!

Iată, așadar, din punctul meu de vedere, la ce ar fi bine să fii atent atunci când dorești îndreptarea unei persoane:

1. Cercetează-ți motivația! ”Cu adevărat, e adecvat să aduc această critică? De ce o fac? Ce beneficiu prevăd? O fac pentru înjosirea celuilalt, pentru a mă descărca sau pentru a apăra o valoare și a tânji după corectarea celui de criticat?”

2. Alege cadrul potrivit! Cu excepția câtorva situații particulare, e adecvat ca a ta critică să fie făcută în particular, nu sub privirile celorlalți. Când mustri în public ai impresia că ești considerat puternic de către ceilalți. În realitate, râsul celor prezenți la evenimentul criticii în public se va transforma curând într-o atitudine evitantă sau ostilă  a lor față de tine.

3. Ține seama de statut! Unui șef e adecvat să-i tolerezi mai multe, unei autorități din viața ta la fel. Critica se îndreaptă cel mai bine de la un nivel superior de autoritate către unul inferior sau egal și, în situații rare, invers.

4. Ai grijă la forma și conținutul criticii! Sarcasmul, ironia, tonul glumeț îi fac mult rău celui criticat. Tonul disperat, mânios, precipitat, e deasemenea de nedorit. Se începe evocând aspecte pozitive legate de celălalt (”știu că…”, ”apreciez că…”, ”sunt de acord că…”) și se continuă cu cele mai ușor de digerat de către cel criticat. Se încheie cu exprimarea speranței că lucrurile se vor îndrepta și cu asigurarea că îi vei oferi celuilalt sprijinul necondiționat.

4. Manifestă flexibilitate și arată loc de întoarcere! Înainte de a da drumul cuvintelor, verifică dacă ai înțeles bine atitudinea pe care o consideri nepotrivită a celuilalt. Multe critici nu s-ar mai naște dacă oamenii i-ar înțelege cu adevărat pe ceilalți. ”-Ce ai vrut să spui prin…?”, ”de ce ai acționat așa…?”, ”ce te-a determinat să faci asta?” Dacă răspunsul pe care ți-l dă este unul pertinent, arată că ești dispus să cedezi la a ta critică și să-ți reconsideri poziția!

Cu tot dragul pentru tine, cel care citești aceste rânduri, și-ntru o comunicare constructivă, te îndemn să cugeți la rândurile de mai sus, pentru a nu-i răni pe ceilalți și a nu te răni pe tine însuți!