Cum arată un cuplu împlinit?


Din același ciclu de materiale, iată o postare care să vă ajute a vă recunoaște sau nu în descrierea cuplurilor bucuroase!

Așadar, cuplurile împlinite:

  • apreciază ocaziile de a comunica. Nu se feresc de conflict, nu-și reprimă emoțiile și nici nu-și ascund nemulțumirile, în speranța iluzorie că vor dispărea ca prin farmec.
  • ascultă fără să comenteze. Își înnăbușă dorința de a-l întrerupe pe celălalt.
  • apreciază sinceritatea și disponibilitatea celuilalt spre a-și împărtăși gândurile și sentimentele.
  • manifestă interes față de sentimentele celuilalt și iau în considerare opinii inedite. Aici nu există judecăți de tipul ”alb sau negru”, ”totul sau nimic”. Pentru a rezolva o problemă, cuplurile fericite sesizează nuanțele de gri și găsesc un teren comun.
  • își exprimă empatia prin cuvinte, gesturi și comportament
  • își țin sub control tentația de a folosi vorbe necugetate și de a se îmbufna. Exprimă deschis ceea ce gândesc, folosind afirmații la persoana întâi singular și angajându-l pe celălalt într-un dialog direct – nu se retrag în tăcere, nu se izolează, nu-și descarcă paraponul ca să arate că sunt nemulțumiți (trântind uși sau făcând remarci sarcastice).
  • își respectă granițele personale, atât în plan fizic, cât și emoțional.
  • sunt atenți la chestiunile rămase nerezolvate. Semnale de alarmă: partenerul devine tăcut, tăios sau defensiv, ca răspuns la o remarcă perfect nevinovată. Alte indicii în același sens ar fi atitudinile de renunțare: ”N-are rost să discut cu tine!”, ”Las-o moartă, oricum nu contează!”
  • își exprimă bucuria pentru realizările celuilalt și grija atunci când celălalt întâmpină greutăți. Îi respectă limitele – de pildă, atunci când e cazul să-l tachineze cu blândețe și când necăjitul în glumă ar fi dureros pentru celălalt.
  • își găsesc timp unul pentru celălalt
  • viața în comun este pentru ei o bucurie, dar nu se bazează exclusiv pe celălalt ca factor hotărâtor în a-și găsi împlinirea. Fiecare dintre soți găsește și motive de satisfacție care nu țin neapărat de căsnicie.

Extras din cartea ”Agresivitatea pasivă”, de Tim Murphy.

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Cum arată un cuplu împlinit?

  1. Stefan zice:

    Salut!Iti multumesc pentru ca am ocazia sa stau de vorba cu o asa personalitate ..!in ceea ce priveste acesta tema ,mie mi se pare tema f interesanta si m-am gandit sa ti spun parerea mea :
    Un cuplu implinit inseamna doua persoane care se iubesc se apreciaza unul pe celalalt ,comunica foarte mult ,si multe alte aspecte care cu siguranta le sti si tu foarte bine !concluzia finala find :acele persoane care se iubesc si iubesc si pe tatal lor D-zeu!imi cer scuze de greselile de ortografie !o zi cat mai placuta alaturi de cei dragi !

    • Nu e așa o personalitate! 🙂 Mulțumesc pentru comentariu! Așadar, tu consideri că, pentru ca o relație să supraviețuiască, îi sunt necesare două coordonate: 1. reciprocitate – în dimensiunea orizontală (ambii să se iubească); 2. binecuvântare – în dimensiunea verticală (Dumnezeu să aprobe relația cu pricina și să o întărească). Am înțeles bine? 🙂

  2. Eli zice:

    Tind sa cred ca un cuplu implinit, este acela in care este implinita viziunea fiecaruia dintre parteneri asupra unui cuplu implinit.

    🙂

    • Sigur. Asta implica faptul ca aceasta viziune este conturata, este dezbatuta de cei doi parteneri si sufera ajustari si actualizari care corespund nevoilor ambilor in timp.
      Multumesc pentru raspuns! 🙂

  3. Costel zice:

    Caut tineri crestini care doresc sa se implice in editarea unei reviste. Cei interesati sa ma contactze. costeltin@gmail.com

  4. Mihaela Pana zice:

    In limbaj psihologic, ceea ce descrie de fapt Tim Murphy mi se pare a fi atitudinea asertiva in comunicare. Din punct de vedere duhovnicesc, s-ar „traduce” in termeni ca dragoste si multa intelepciune de la Dumnezeu (ca sa stii cand sa taci si cand sa vorbesti, cand sa insisti si cand sa renunti) si jertfire de sine! – desi psihologic ar suna, poate, ca un dezechilibru.

    Andrei, imi permit o atentionare: prezentarea articolului ca o tipologie a cuplurilor „fericite/bucuroase” da impresia ca, daca stii ce ai de facut si respecti intocmai reteta, vei avea parte de fericire pe tot parcursul vietii… Dar viata de familie e mult mai complexa si nici nu e roz, nici nu trebuie sa cautam asta. Este, pana la urma, o lupta cu patimile noastre si ale celuilalt, dar o lupta in care cei doi intra de bunavoie tocmai pentru ca asta e sansa lor de a se imbunatati si a se apropia de Dumnezeu si a se mantui impreuna! Parerea mea 🙂

    • Multumesc, Mihaela! Intr-adevar, este vorba despre comunicarea asertiva. Nu cred ca asertivitatea inseamna sa ripostezi oridecateori nu-ti convine ceva la partener. Le spun adesea pacientilor ca mi se pare potrivit sa discute cu sotii lor (dificili si sensibili la contrarieri) o anumita problema doar daca e de neaparata nevoie, daca nu se poate trece peste. Pe de alta parte, o convietuire prin reprimarea simtitilor propri, in vederea unui deziderat de jertfire de sine dus la extrem, te va face sa nu traiesti existential, ci lipsit de bucurie si de implinire. De aceea, si aici, in comunicarea de cuplu, sfatul unui parinte de rasarit este util: „Tot ce trece peste dreapta masura vine de la draci”, si intr-un sens, si-ntr-altul.
      De acord pe deplin cu atentionarea din a doua parte a comentariului. Eu cu termenul de fericire nu ma prea impac – de aceea, consider ca „spre fericire” e exprimarea adecvata-, mi se pare ca nu-si are locul aici. Desigur ca pentru implinire iti trebuie mai mult decat o comunicare sanatoasa, de aceea consimt la faptul ca titlul nu a fost prea bine ales. 😦 In rest, tot ce e pe blog postat se constituie in mici sfaturi de psihoigiena, care sa trezeasca pe alocuri, sa incurajeze prin alte parti, sa ridice intrebari care nu au fost puse din prea multa negare in care ne cufundam in aceste vremuri de sfarsit de istorie, spre orizonturi fiintiale frumoase, indepartate, dar fericite 🙂

  5. Mihaela Pana zice:

    Asa este, e necesara dreapta masura in toate!

    Dar as sublinia ceva (desi poate ma hazardez sa discut niste lucruri cunoscute de mine doar teoretic): nu cred ca jertfirea de sine e o extrema in sine, ci poate deveni daca lipseste motivatia corecta sau persoana nu e inca pregatita. Si atunci e clar ca duce la frustrari, lipsa de bucurie. Dar daca e facuta constient si liber, din DRAGOSTE, nu cred ca mai putem vorbi de „reprimarea simtirilor proprii” sau „lipsa de implinire”, de vreme ce voia persoanei e sa slujeasca altora/altuia. DAR ceea ce spun eu e ceva foarte inalt si frumos, nu se face de azi pe maine si pana acolo e nevoie, intr-adevar, sa ne cunoastem propriile puteri sufletesti…

    Cred ca am simtit nevoia sa fac sublinierea asta pentru ca e un curent de gandire occidental care promoveaza ideea „Cauta sa fii tu mai intai fericit/implinit si asa vor ajunge si cei din jurul tau fericiti”… Eu mai degraba intuiesc ca sensul e invers: „Cauta sa te daruiesti celorlalti si vei ajunge si tu sa fii implinit” (tocmai pentru ca, din punct de vedere crestinesc, oricum, numai Hristos ne poate implini pe deplin!)

    • Frankl spunea ca ne regasim pe noi insine abia atunci cand ne pierdem din vedere. El credea ca defocalizarea de pe noi si refocalizarea pe ceilalti face parte din ecuatia iubirii. Sa nu uitam insa de imperativul crestin: ”iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Daca nu te iubesti pe tine, nu-l vei putea iubi nici pe celalalt. Aici sta subtilitatea crestinismului: cand Il iubesti pe Cristosul din tine, te iubesti pe tine cu adevarat, iar cand Il iubesti pe Cristos in ceilalti, ii iubesti pe ei, cu aceeasi iubire care e autentica si care, nici macar ea, nu-ti apartine. Delimitarile si luptele astea conceptuale, chiar aparentele contradictii din Scriptura, isi gasesc deslusirea, cu adevarat, in Cristos. Sa fie atat de mult Cristos in tine incat sa meriti si sa reusesti sa te iubesti, si iubindu-te pe tine, sa-i iubesti si pe ceilalti – la asta se reduce iubirea. Dar atunci nu se mai vorbeste despre sacrificiu de sine, caci ”jugul” Lui e usor si ”crucea” devine aripi spre Paradis.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s