Nu vrei însingurare, plătește prețul!


”-Și cum era, mamă, pe vremea ta?”, o întreb eu, din dorința sinceră ca măcar cu mintea să trăiesc în vremea de atunci. ”-Era obiceiul”, îmi răspunde mama, „ca femeile din sat să se adune când în casa uneia, când în casa alteia, să-și depene amintirile, să vorbească despre problemele lor, să vină una în ajutorul celeilalte. Iar la horă, mamele mergeau împreună cu fiicele”. Vedeți dumneavoastră, toate clăcile care se făceau odinioară, horele la care participa tot satul, mersul întregii comunități la biserică, chiar și numai la sărbătorile mari, casele fără alarmă și, totuși, mai puțin amenințate de hoți, sunt toate expresii ale unor valori pe care le-am pierdut și care țineau de traiul comunitar. Astăzi, fiecare trăiește în lumea lui, și vai de cel care încalcă proprietatea personală a altcuiva. Nu mai avem hore, dar nici bucuria unită cu inocența. Nu mai reușim să ne deschidem unii înaintea altora, iar rata depresiei și a suicidului a crescut înfiorător. Nu mai avem credință și, în momente de cumpănă, nicio greutate care să ne echilibreze balanța lăuntrului. Avem case mari, dar cuibul e gol.

Mult iubiții și scumpii mei prieteni, suntem în criză! O criză comunitară. O criză a viețuirii în iubire a unuia cu celălalt. Ne-am pierdut unii pe alții, crezând că astfel ne vom acorda mai mult timp și mai multă intimitate nouă înșine. Din nefericire, pierzându-ne între noi, ne-am pierdut și pe noi. De suntem niște roboței a căror viață se desfășoară între messenger, tv și școală sau serviciu, e doar pentru că am ajuns aici, la însingurare.

Îmi plac campaniile de îmbrățișare pe care le desfășoară tinerii în câteva orașe din țară. E un început. Dar mi-ar plăcea să-l văd din nou pe om trăind comunitar. Mi-ar plăcea să mă văd pe mine trăind în comunitatea iubirii. Mi-ar plăcea să-i cunosc pe vecinii mei. Mi-ar plăcea să-mi pese mai mult de prietenii mei. Mi-ar plăcea să am mereu un cuvânt potrivit pentru cei din familia mea. Mi-ar plăcea să le iert tuturor câte mi-au greșit. Mi-ar plăcea să fiu un mediator al păcii. Mi-ar plăcea… să dau timpul înapoi, doar cât să învățăm de la părinții și bunii noștri care e prețul redobândirii dimensiunii sociale a noastre.

Mesajul e simplu: nu vrei însingurare, plătește prețul! Fii tu cel care te apropii de ceilalți, cu blândețe, smerenie și dragoste! Curaj! 🙂

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Nu vrei însingurare, plătește prețul!

  1. dana zice:

    Mulţumesc pentru îndemnuri!

  2. katy zice:

    Oricum platim pretul insingurarii care e mai mare decat acela de a fi impreuna cu oamenii- imi place sa cred ca a fi impreuna cu altii este ca si cum ai canta un cantec in cel putin doi oameni- este un pret care trebuie sa-l platesti pt a te armoniza cu altii, necesita renuntare la sine, altruism, sensibilitate la nevoile altora…

    • Multumesc, Katy! Asa este! Pretul real, pe care-l platim prin asumarea rolurilor noastre de fiinte in relatie unele cu altele, e mai mic decat cel al individualismului care, aparent doar, te elibereaza de constrangerile legitatii vietuirii in armonie cu semenii.

  3. Cristina zice:

    Un articol grozav! E bine ca suntem pusi sa reflectam din cand in cand asupra „debandadei” sociale in care ne-am aventurat sa traim, caracterizata in principal de individualism si alienare. Multumesc, Andrei, pentru ca „m-ai pus pe ganduri…” 🙂

  4. Mihaela Pana zice:

    Imi place semnalul de alarma tras… Doar ca pana la campanii de imbratisare… trebuie sa pornim de la noi si-ai nostri:-) Ca e mai usor sa zambesti unui necunoscut, ca asa ti-ai propus tu, decat sa acorzi cateva minute din timpul tau bunicii dornice de vorba (cand ai si treaba, pe deasupra! cazul meu:-))

    Intr-adevar, suntem egoisti si individualisti si e nevoie sa iesim din „cochilia” gandurilor noastre pentru a ne deschide si catre ceilalti, pentru a ne interesa real de viata lor… Dar intr-un mod personal, autentic, nu prin initiative la nivel macro (ma leg de campaniile alea de imbratisare care mie nu imi plac… Imi aduc aminte de cei care afirma ca iubesc oamenii asa, in general, dar la nivel individual n-ar da o mana de ajutor cuiva).

    Si mie imi place sa imi mai povesteasca bunica despre viata din trecut si uneori chiar ma gandesc ca m-as fi potrivit mai bine in vremea de atunci… dar sa facem si noi ce putem acum, in conditiile date:-)

  5. Ai dreptate, Mihaela! Pana la campanii macro, totul trebuie rezolvat micro. Dintotdeauna, continatorul a fost mai mare decat continutul, macro a fost mai mare decat micro si compus din micro. La fel e si-n viata. Dar articolul nu se vrea decat „un semnal de alarma” prin prezentarea „macro”-ului, spre trezirea „micro”-ului!
    Multumesc!

  6. rares zice:

    Ti sa intamplat vreodata sa te sune cineva si sa te intrebe: „Hei ce faci, vii si tu in oras?” si tu sa raspunzi „Nu amice, nu am nici un ban” ??? mie da.

    • Rares, pentru curiozitatea mea, esti din Ardeal? 😉 In primul rand, iti multumesc pentru comentariu! Sper sa gasesti blogul interesant. In al doilea rand, haide sa-ti explic de ce te intreb daca esti din Ardeal. Eu sunt din Muntenia. In Sud, exista obiceiul sa ii inviti pe prieteni la tine acasa intai, abia apoi sa iesi cu ei in oras. Acasa, nu ai nevoie de foarte mult: pui inainte musafirului din ceea ce ai. Cand am ajuns in Sibiu, o data cu facultatea, am fost surprins sa constat ca sibienii considera locuinta lor un fel de sanctuar, in care doar putine persoane au dreptul de a intra. Sibianul te invita in oras intai, foarte rar si destul de tarziu la el acasa – asta a fost, cel putin, experienta mea -. Exceptie fac cei cu care ai o relatie apropiata. Nu generalizez, vorbesc prin prisma experientei mele…
      Te mai astept cu interventii! 🙂

  7. Cristina Ghedea zice:

    frumos spus: „nu vrei însingurare, plătește prețul!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s