Iubire sau dependență?


Una dintre cele mai emoționante înmormântări la care am asistat, în vremea copilăriei mele, a fost cea a doi tineri pe care părinții nu i-au lăsat să se căsătorească, motiv pentru care el a ucis-o pe ea și apoi și-a luat și el viața. ”Dacă nu vei putea fi a mea, nu vei fi a nimănui altcuiva”, s-a gândit tânărul. Mulți dintre oamenii care solicită psihoterapie aduc pe tapet această problemă: ”nu pot trăi fără celălalt”. Psihiatrul Scott Peck, în cartea ”The Road less Traveled”, spune că o astfel de codependență e mai degrabă necesitate decât iubire, întrucât ”dragostea este exercițiul liber al alegerii”. Tot el adaugă: ”Doi oameni se iubesc unul pe altul când sunt capabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască unul cu celălalt”.

Cu toții avem nevoi sau dorințe de dependență. Ne imaginăm adesea fiind copii, protejați de părinți sau de bunici, iar rememorarea acelor clipe apuse trezește în noi nostalgie. Dar atunci când întreaga viață este guvernată de dependențe, avem de-a face cu dependența ca boală.

Persoanele dependente caută protecție oriunde ea se găsește. Sunt atât de implicate în găsirea unui partener care să le satisfacă toate nevoile și să le confere suport deplin, încât cu greu sunt capabile să dăruiască ceva în relația respectivă. Sunt atât de focalizate pe necesitățile lor, încât ignoră nevoile celuilalt.

Dacă ne întrebăm de ce unele persoane persistă în relații defectuoase, găsim o explicație si în incapacitatea de a se rupe de acolo, adică în dependență. Dacă ne întrebăm de ce unii părinți sunt hiperprotectivi și parazitează viața copiilor lor, decidând totul pentru ei și-n locul lor, dependența este răspunsul.

Unii psihoterapeuți sunt de părere că atunci când copiii nu au primit suficientă afecțiune în perioada copilăriei, o vor căuta toată viața în etapa adultă a existenței lor. Alții care au studiat problema aceasta adaugă contextul în care copilul a fost sufocat cu extraordinară protecție în perioada copilăriei și aceeași stare de bine o va solicita ostentativ din partea tuturor în viața adultă. Așa că, dacă aveți copii, căutați să păstrați dreapta măsură în raportarea la pruncii dvs.!

Din păcate, dependența patologică nu maturizează, ci îl blochează pe om la un stadiu afectiv infantil. Iubirea adevărată eliberează, maturizează și responsabilizează. Dependentul îi cere partenerului să renunțe la tot pentru el. Cel ce iubește îi dă aripi celuilalt în a se dezvolta în toate aspectele vieții, chiar și-n acelea care nu-l implică pe el.

Căutați să dezvoltați relații interumane bazate pe dragoste, nu pe dependență! 😉

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Iubire sau dependență?

  1. Katy zice:

    ”Doi oameni se iubesc unul pe altul când sunt capabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască unul cu celălalt”.
    „Iubirea adevărată eliberează, maturizează și responsabilizează. Dependentul îi cere partenerului să renunțe la tot pentru el. Cel ce iubește îi dă aripi celuilalt în a se dezvolta în toate aspectele vieții, chiar și-n acelea care nu-l implică pe el.”
    Aceste cuvinte simple mi-au reamintit cum arata intr-adevar dragostea neconditionata si ca sanatatea unei relatii e mai importanta decat intensitatea sentimentelor ei. Multumesc Andrei! Au venit in cel mai potrivit moment! Poate ca era mai bine daca stiam lectia asta mai de mult…

    • Iti multumesc, Katy! Katy, desi nu ne putem ridica intotdeauna la inaltimea chemarii, e important sa avem aceste repere ca adevaruri absolute ale vietilor noastre. S-a demonstrat ca atunci cand cineva nu reuseste sa traiasca adevarul, isi croieste propriul sau adevar, ca sa poata trai cu el insusi. Noi suntem datori a suporta atat standardul Adevarului, cat si incapacitatea noastra de a-l atinge. In momente de dezorientare maxima, faptul ca avem repere ne conduce din nou spre Casa.

  2. Mihaela Pana zice:

    … cum se leaga lucrurile, cand Dumnezeu vrea sa iti arate ceva! Exact ce ai scris tu, Andrei, in ultimul comentariu m-a „atins” pe mine zilele astea. Intr-adevar, e foarte important sa stim ce cautam si sa ne vedem slabiciunile si neputintele (sper doar trecatoare). Sa nu cedam din cauza asta la „standard”!

    Cred ca se poate confunda usor iubirea cu o anume siguranta, confort, multumire, dar… e ALTCEVA!

    Erich Fromm spunea ca numai cine poate fi impacat cu sine in singuratate, acela va putea si sa iubeasca.

  3. Anca zice:

    si ce faci cand ai incercat de nenumarate ori sa uiti, sa depasesti durerea unei despartiri si cand aproape ai reusit, parca viata face asa fel incat sa-ti arunce in fata iarasi aceea persoana, trezindu-ti iar aceleasi amintiri triste?

  4. Carmen zice:

    Anca
    amintirile triste te invata sa ierti si sa fii mai prudent data viitoare

  5. Valeria zice:

    O perioada foarte scurta, timp de patru ani, m-am bucurat de o afectiune deosebita din partea parintilor mei, apoi in familia noastra s-a nascut mult asteptatul baietel (al patru-lea copil) si dintr-o data am pirdut teren in fata lui. Toata viata am purtat aceasta durere si am cautat „afectiunea pierduta” fara sa fiu inteleasa. Cand m-am intors la Domnul si am auzit de marea LUI dragoste am asteptat sa se intample ceva, dar nu s-a intamplat nimic. Dragostea lui Dumnezeu nu a putut sa umple acel gol imens din sufletul meu. Mai tarziu, in bunatatea lui cea mare, Dumnezeu mi-a descoperit ca frica de a nu fi parasita nu ma lasa sa ma bucur si sa ma incred pe deplin in EL. Cu pasi mici si nesiguri am pasit pe acest drum descoperind la fiecare pas facut dragostea crescanda si statornica a lui Dumnezeu.
    Acum ma incred in Iubirea Lui neconditionata, dar parca tot mai este ceva si nu stiu ce. Este ceva care in anumite circumstante, nesiguranta provocata imi aducea aceea durere din trecut.

    Vreau sa te intreb: este posibil sa repet gresala parintilor mei, cu copii mei fara sa-mi dau seama?
    Eu mi-am dat toata silinta sa-i iubesc la fel si totusi baietelul uneori imi reproseaza ca nu-l iubesc atat de mult ca pe surioara lui.

    • Sigur, se poate repeta greseala parintilor. Faptul ca baiatul va reproseaza ca nu-l iubiti la fel, poate sa fie adevarat sau poate sa fie o strategie de-a lui menipulativa pentru a va atrage atentia mai mult spre el. Incercati sa analizati daca argumentele lui stau in picioare si daca va impartiti echitabil afectiunea: cand luati ceva ptr unul, luati si ptr celalalt, cand il apreciati pe unul, il laudati si pe celalalt, cand il mangaiati pe unul, il mangaiati si pe celalalt, timpul petrecut cu unul trebuie sa fie similar timpului petrecut cu celalalt, etc.

  6. Li zice:

    articolul acesta m-a facut sa realizez ca exista o diferenta intre a iubi si a fi dependent de cineva sau ceva… ”Dacă nu vei putea fi a mea, nu vei fi a nimănui altcuiva”, s-a gândit tânărul. pare logic pentru un dependent. imi doresc sa am dragoste,si nu dependente. multumesc pentru articol. 🙂

  7. Lorena zice:

    subscriu la ce a zis Li!e foarte foarte adevarat!Iar blogul e super,are niste articole foarte faine care chiar te ajuta sa-ti faci ordine in ganduri!tocmai am gasit cu ce sa ma delectez:)multumim Andrei!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s