Sunt simțămintele vinovate?


Frică, mânie, furie, tristețe… sunt câteva dintre simțămintele care ne dau bătăi de cap în fiecare zi din viața noastră. Adesea discut cu oameni care le încearcă. Unii le exprimă într-un mod violent, rănindu-i pe ei și pe cei din proximitatea lor. Alții le reprimă, le izgonesc în inconștient, și nu știu de ce, peste o vreme, se simt mai temători, mai triști, intempestiv agresivi, cu o nețărmuită neliniște lăuntrică sau cu un grozav sentiment că viața lor nu le oferă nimic plăcut, că nu-i mai mișcă și nu-i mai atrage nimic. Această a doua atitudine, a reprimării, e mult mai tolerată astăzi, în lumea noastră captivată de artificial, de aparență. Preferăm să ne aruncăm zâmbete false unii altora și să ne vorbim, eventual, pe la spate, în loc să ne găsim curajul de a ne spune ce ne deranjează și de a lucra împreună la îmbunătățirea relației dintre noi. În plus, ideologii superficiale, fie ele psihoterapice, fie religioase (nepătrunzând esențele, profunzimea) aruncă o lumină nepotrivită și nesănătoasă asupra simțămintelor noastre, ca și cum afectivitatea ar fi dușmanul nostru numărul unu al vieții, pe când gândirea, rațiunea sunt aliatele noastre în lupta cu emotivitatea. Iată de ce, cei ce îmbrățișează astfel de dogme sunt clienții cei mai frecvent întâlniți ai serviciilor de sănătate mintală. Cândva am îmbrățișat și eu această învățătură. Mi-am considerat simțămintele vinovate și am dus un aprig război cu ceea ce simțeam. Devenisem odinioară maestru în a-mi înnăbuși interioritatea afectivă, pentru că așa consideram că e bine, pentru că această stare le era comodă celor apropiați mie, pentru că, în tiparul destul de rigid al nației noastre conformiste, eu cu ale mele simțăminte nu avem ce căuta. Sunt în drumul spre găsirea autenticului din mine. Nu spun că l-am găsit, dar merg într-acolo. Și-acum știu, spre deosebire de trecut, că simțămintele noastre sunt printre cele mai frumoase daruri cu care suntem înzestrați. Nimic nu ne face să ne simțim vii, plini de dinamism, ancorați în realitate, cufundați în propriile existențe, aplecați spre problemele celorlalți, devotați valorilor, credincioși consacrați, decât sentimentele noastre. Când nu ne mai dăm voie să simțim, suntem într-un fel de moarte nihilistă… sau într-o stare chiar mai nefericită decât aceasta. Așa că, în drumul spre autenticul din mine, îmi fac astăzi mai mult timp să stau de vorbă cu ceea ce simt.

Simțămintele ne sunt prietenii noștri, nu inamicii noștri. Cred că sunteți de acord cu mine atunci când vorbim despre bucurie, căldură interioară, liniște, pace, milă, dragoste față de oameni. Însă nici atunci când nu ne e confortabil ceea ce simțim, simțămintele nu sunt vinovate. Ele ne transmit întotdeauna un mesaj demn de a fi luat în calcul. De pildă, întristarea marcată ne spune că viața și-a oprit, pentru o clipă, curgerea, iar noi suntem într-o relație nepotrivită cu propria existență; frica ne zice că ne iubim prea mult viața și că nu suntem pregătiți să predăm controlul, acceptând neprevăzutul pe care-l presupune; furia ne transmite mesajul că ne pasă de persoana care ne-a rănit, dar că dorim ca ea să se schimbe. Mai degrabă decât să le băgăm sub covor, să ne facem timp să le ascultăm și să ne întrebăm: –Ce fac ele cu noi? Ce ne spun? La ce ne invită să medităm?

A simți nu înseamnă punerea în act a ceea ce simțim. Cei mai mulți confundăm simțirea cu impulsul de după. Cei mai mulți credem, în mod eronat, că dacă ne lăsăm să simțim, am și acționat în conformitate cu propria emoționalitate. De fapt, lucrurile stau cu totul altfel. Doar cei care nu au lăsat să fie propriile simțăminte (adică le-au negat existența) au fost surprinși de propria interioritate care a izbucnit vulcanic și distructiv. Cei care și-au făcut timp să-și analizeze trăirile, și-au permis să simtă, s-au recunoscut vulnerabili, au devenit conștienți de slăbiciunile lor și au trăit la cote înalte în propriile vieți. Cu oameni care simt s-a scris, de-a lungul timpului, istoria lumii. Și asta pentru că ”nu omul care a trăit cei mai mulți ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simțit cel mai mult viața” (Jean Jacques Rousseau),

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Sunt simțămintele vinovate?

  1. mihaela zice:

    „Așa că, în drumul spre autenticul din mine, îmi fac astăzi mai mult timp să stau de vorbă cu ceea ce simt.” … Parte esentiala din intentia Lui Dumnezeu cu privire la noi, aceea de „a face adevarul” despre noi, despre El in final. Eliberator drum al adevarului !! Multumesc Andrei pentru reimprospatarea in inimi a unui gand exceptional. Sa fi binecuvantat

  2. Dana zice:

    Asteptam randurile astea Andrei, multumesc!

    • Ce anume din ce-am scris te-a miscat, Dana? Multumesc pentru coment!

      • Dana zice:

        „Simțămintele noastre sunt printre cele mai frumoase daruri cu care suntem înzestrați” , sunt de acord si le iau ca pe o binecuvantare, chiar daca unele nu sunt ambalate chiar atat de frumos. Nu trebuie sa ne simtim vinovati de simtamintele noastre, atunci cand ele nu ne ofera confort. Mania este un simtamant pe care toti il avem si care nu ne ofera deloc confort, dar are si ea „frumusetea” ei, atata timp cat e canalizata bine si nu ii permitem sa ne faca sa pacatuim. Hai sa nu mai ascundem nimic sub covor si sa ne bucuram si de darurile care nu au un ambalaj frumos, dar ne sunt folositoare!
        Simțăminte, dezlăntuiti-vă! 🙂

  3. si eu iti multumesc pentru articol…aceste ganduri ma framantau in ultima vreme…am aflat ca sentimentele negative au si ele un rol in dezvoltarea mea personala si devenirea mea ca persoana si personalitate…aceasta mi-a dat curaj sa cred ca si fluctuatiile emotionale sunt o parte din viata de care trebuie sa ne bucuram.

  4. Mihaela zice:

    Pace. spune-mi te rog frumos, tulburarea afectiva aparuta acum 12 ani, la un barbat, medical, vorbind are vreo sansa de vindecare? multumesc.

    • Depinde de tulburarea afectiva si de particularitatile individuale. Nu se pot da prognostice exacte. Indiferent de balanta vulnerabilitate-stres, urmarea constanta a medicatiei recomandate de medic face foarte mult bine! Multa sanatate!

  5. Samira zice:

    Nu e usor ca pur si simplu sa te dezlantui , mai sunt si complexele care isi fac treaba ai naibii de bine ca niste frane pentru personalitate.

  6. lalya zice:

    Cel agresat devine agresor, e vreo sansa ca cel in cauza sa inteleaga ca de fapt nu e normal si ca toate scuzele din lume nu justifica agresivitatea? Terapia (mai mult impusa) ar ajuta sau e un caz pierdut?

    • Agresivitatea in sine nu e problema, ea e o componenta indispensabila vietii, ci felul cum o admnistram. La acest fel de a da o expresie potrivita agresivitatii se poate lucra, evident, daca cel in cauza doreste. Nu se poate face terapie cu o persoana care nu vrea…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s