Drumul spre a fi tu însuți


O cunoștință comună îmi transmisese că dna X, din SUA, dorește să mă întâlnească. Pentru că a sa călătorie în România avea un itinerariu care nu cuprindea Sibiul, urma să ne găsim unul pe altul într-o urbe din vecinătate, la un anumit fast-food. Doamna pe care urma să o aflu era una în vârstă, zglobie, vopsită și machiată strident. Mă aștepta la ușa incintei unde urma să luăm masa. Am intrat în fast-food. Ea, în continuu, vorbea enorm, gesticula larg, monopoliza discuția. Ceea ce m-a impresionat a fost flerul ei deosebit de a afla în cinci minute lucruri pe care unii nu le află de la mine într-o viață. Stăteam sprijinindu-ne de tejgheaua unde comandam meniurile noastre în vreme ce ea mă întreba cu nesaț: ”-Câți ani ai?”, ”-Ai vreo prietenă?”, ”-Și când voiești să-ți faci?”, ”-Nu ți-ar plăcea de nepoatele mele din America? Lor cred că le-ar plăcea de tine!” Tot interogatoriul se desfășura în public, cu voce suficient de puternică pentru ca ospătarii să aibă înaintea privirii nu doar priveliștea unor clienți gata să le facă vânzare, ci, mai cu seamă, pe aceea a unei americance histrionice care pune întrebări indiscrete unui puști pe care-l cunoaștea de câteva minute. Ne-am despărțit la scurtă vreme. M-a salutat la fel de revențios la plecare, ca și cum vederea mea i-ar fi produs o extraordinară bucurie. Am făcut însă „imprudența” de a privi în spate, imediat după ce m-am depărtat. Zâmbetul larg de pe chipul ei, de îndată ce m-am întors, s-a transformat într-o grimasă expresivă, în vreme ce raza privirii ochea cu totul alte obiective decât persoana mea, care pleca de lângă ea. Am mers spre casă amuzat la culme de întâlnirea de gradul III. Dar simțământul care m-a urmărit multă vreme, în ceea ce o privește pe dna X, a fost acela că m-am întâlnit cu o ființă care joacă o frumoasă piesă de teatru în propria viață, dar care nu a ajuns să trăiască autentic. De aceea, cu permisiunea dvs., mi-aș dori să vă invit să parcurgem împreună câțiva pași în cunoașterea acelor mijloace care ne fac să devenim originali, autentici și, deasupra tuturor, egali cu noi înșine.

Primul pas pe care-l avem de parcurs în drumul nostru spre autenticitate este trecerea de la evitare la confruntare. Evitarea îmbracă multe dintre atitudinile noastre. De la amânarea pregătirii unui examen până la evitarea confruntării cu o persoană incomodă, dar care are totuși nevoie de prezența noastră, de la a nu răspunde la telefonul unui amic, până la a-i promite ceva și a nu ne respecta cuvântul dat, de la a trece pe partea cealaltă a drumului când zărim pe cineva neplăcut până la a nu mai ieși deloc din casă, în vederea izolării depline de oameni, această defensă numită evitare ne îndepărtează pe zi ce trece de armonia iubirii. Calea inversă este confruntarea. Alegem să lăsăm ochii deschiși, să ținem capul sus, să pășim cutezători înainte, cu onestitate și curaj! Nu ne ferim de ceea ce viața ne scoate în cale, ci confruntăm cu speranță orice situație existențială dăruită nouă!

Apoi, pe calea spre autenticitate avem de făcut și saltul de la activism la introspecție. Activistul e preocupat de detalii, de ordine, de curățenie, de muncă dusă până la epuizare. Activismul ne conduce la nemulțumire și la cârtire, pe când analiza interioară ne umple de bucurie și de pace! Azi, e plină lumea de activiști, în toate domeniile. Unii au palmaresuri atât de bogate, încât te și miri câteodată cum de mai respiră oamenii aceștia, la cât de multe acțiuni împlinesc și la câte evenimente sunt prezenți! Activiștii se oferă cei dintâi voluntari, se implică benevol în fel de fel de manifestări, ba chiar sunt oamenii nelipsiți atunci când ai nevoie de sprijinul lor, în cele mai diverse situații. Uneori, ei țin mai mult la formă decât la conținut, la cantitate decât la calitate, la proiecte mai mult decât la oameni, la lucruri ce izbesc privirea decât la a pătrunde tainele inimilor. Cumva, ei sunt peste tot și totuși nicăieri. În timp, activiștii devin perfecționiști, rigoriști, pretențioși cu ei și cu ceilalți. Drumul înapoi se parcurge ascultându-ne mai mult, așezându-ne prioritățile în ordine și acordându-le timp lucrurilor de valoare ale vieții.

Dacă vrem să fim autentici, suntem nevoiți să parcurgem și cărarea dinspre agresivitate spre blândețe. Atunci când cineva ne face rău, există în noi și mecanismul acesta de a-i răspunde cu aceeași monedă. Nu agresivitatea în sine e periculoasă, ci expresia pe care i-o dăm atunci când ea se instalează în noi. Pentru cei dintre noi care se confruntă des cu agresivitatea, calea spre a o depăși este exact cea contrară intențiilor sădite în noi de a reprima simțămintele noastre sau de a le ascunde de ceilalți. Suntem pe drumul cel bun dacă recunoaștem că avem o problemă cu agresivitatea și căutăm sprijin de specialitate.

Și, în sfârșit, cea mai greu de parcurs este calea de la cameleonism la veridicitate. Când nu suntem noi, cei reali, în viețile noastre, oferim oamenilor priveliștea pe care credem că ei ar prețui-o, dar care nu ne reprezintă. Cameleonii sunt cei mai ”de gașcă” prieteni, cei mai ”carismatici” vorbitori, cei mai des prezenți în centrul atenției tuturor, unde se pot ascunde cel mai bine. Fermecători, seducători, desăvârșiți pe dinafară, dar morți pe dinăuntru. Abia când înțelegem că ceilalți simt și iubesc doar ceea ce-i real în noi, ne dedicăm schimbării noastre. Abia atunci, începem să nu mai confundăm viața cu scena și scena cu viața.

Cum este doamna din State, sunt multe persoane în lumea aceasta. Unii trăiesc precum broscuțele țestoase, cu carapacea permanent în spate, pentru a se ascunde ori de câte ori se simt amenințați. Alții sunt precum cățelușii lingușitori, având o râvnă peste măsură de a le face pe plac altora, fără a simți cu acțiunile lor. Unii sunt similari aricilor, mereu gata să scoată țepii spre a-i vătăma pe alții atunci când se simt amenințați. Alții, ”ființele cameleonice”, cei mai triști dintre ei, zac într-un fel de moarte a eului, ceea ce mai mișcă în ei fiind doar dorința cruntă de a se căuta pe ei înșiși în aplauzele și aprecierile celorlalți.

Iubiți prieteni, să fim mulțumitori pentru mecanismele noastre de apărare, dar să nu le lăsăm să devină pentru noi un stil de viață! Să ne deprindem mai cu seamă să ne lăsăm expuși, vulnerabili, răniți, dar egali cu noi înșine!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Drumul spre a fi tu însuți

  1. Gabi zice:

    well, well…inca un articol interesant cu care am inceput sa ma delectez, in ultima vreme, din ”jurnalul unui psihiatru” – cum il numesc eu…ha ha ha. Din cate am citit pana acum cred ca ati fi putut imbratisa cu succes si profesia de jurnalist. Aveti talent ‘scriitoricesc’ 🙂 Ma inclin :), Gabriela

  2. ioana zice:

    Hmmm..Interesant. Oarecum ma regasesc in fiecare dintre aceste ipostaze la un moment dat al vietii mele. Da,stiu si sa traiesc autentic, am facut-o si pe asta. Dar acum evit, ma ascund in carapacea mea, sau uneori imi arat tepii. Nu o fac fata de toata lumea, ci fata de persoanele care m-au ranit, care m-au dezamagit prin instrainarea lor. Stiu ca sunt de vina asteptarile mele prea mari. Si totusi ma simt ranita si ‘ma apar’ prin mecanismele astea. Si ii iubesc in acelasi timp, tocmai de’ aia doare asa tare 🙂 Si totusi mi-e greu sa iert instrainarea, s-o accept… Spuneai ca dezamagirea se vindeca prin credinta. Cum? Credinta ca ce? Si ma rog sa pot ierta pe deplin/ Sau poti sa ierti si totusi durerea sa ramana? Dar simt durerea asta asa de puternic si
    atunci ‘ma apar’ …

    • Poti sa ierti si durerea sa ramana. Sa nu uitam ca Isus a iertat inainte de a suferi pe cruce. Iertarea tine de o decizie personala, pe cand simtamintelor nu le poti porunci.
      Credinta ca cel care ti-a gresit poate fi schimbat si credinta ca rana produsa tie e spre binele tau, intr-un final, lucrand la caracterul tau!
      Multumesc pentru comentariu!

  3. Roxana zice:

    Felicitari pt initiative! ne sunt de folos!
    Care credeti ca e drumul spre a (re)fi tu insuti atunci cand, fara voia ta (bineinteles:) ), iti pierzi ‘centrul de greutate’ in prezenta unei persoane?
    Multumesc!

    • Hmm, greu de spus. Necesita o analiza amanuntita si, nu de putine ori, chiar consiliere individuala.

      • Roxana zice:

        Am in minte un caz clasic (cred): placi pe cineva.
        Ma gandesc ca e un stilmul care iti ‘incurca’ o parte din creier. Privind ‘matematic’, nu se poate folosi vreun antidot care sa anihileze efectul primului stimul?
        Multumesc!

      • A place pe cineva nu e ceva ce poate fi inlaturat. Ce faci cu ceea ce placi, aici se poate lucra, la atitudine si decizie personala.

  4. Lucian zice:

    „Să ne deprindem mai cu seamă să ne lăsăm expuși, vulnerabili, răniți, dar egali cu noi înșine!”
    Am mai auzit astfel de afirmatii in expuneri ale lui Rick Warren. Concret, in practica sociala, nu le inteleg aplicatia. Desi am o capacitate mentala buna, imi scapa intelegerea si aplicatia acestui fenomen…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s