”Nu mă simt văzut/ă în relație!”

În ultima vreme, sunt uimit să constat că tot mai mulți dintre pacienții care solicită consiliere suferă de pe urma faptului că nu sunt văzuți de partenerii lor de viață. Cum unii au venit periodic la policlinica unde lucrez, am avut posibilitatea să forez mai în profunzime situația lor existențială. Știți care a fost observația uluitoare? Că cei cu care ei conviețuiesc au serioase probleme de personalitate, de aspect isteric. Într-o traducere sumară, incompletă, dar sugestivă, ”nu se văd pe ei înșiși”. Nevăzându-se pe ei, nu pot vedea persoana nici din ceilalți. Căutându-se permanent în privirile altora și preocupați fiind continuu de felul în care sunt percepuți de cei din jur, nu au nicio resursă în interioritate pentru a-i vedea pe cei cu care au ales să-și împartă viața. Cum să nu te cuprindă temerile și întristarea atunci când nu contezi pentru cel de lângă tine? Când ești văzut ca obiect, resursă de potolire a temerii de singurătate sau ”cel care aduce banii în casă”, dar tu, ca persoană, ca individ, nu ești văzut, ai toate șansele să nu te simți la locul potrivit în relație.

Că cei care au adevăratele probleme nu solicită terapia, asta se știe de multă vreme. Că cei care le devin involuntar victime încep să sesizeze problemele și să solicite consiliere e un lucru salutar și încurajator pentru orice lucrător în sănătate mentală. Pentru cei din prima categorie, prea multe nu se pot face. Pentru cei din a doua, abia începe călătoria mirobolantă a maturizării.

Înainte ca eu să te văd pe tine, e necesar să mă știu vedea pe mine. Dar, cu mult înainte de a mă pricepe la a mă vedea, am nevoie de un altul, mai mare decât mine, care să mă vadă. Așa că, iubiți părinți, dacă nu voiți a vă condamna copiii la drama isteriei, începeți să-i vedeți! Să-i vedeți nu ca proiecții ale propriilor visuri, nu ca instrumente ale împlinirii dvs., nu drept continuatori ai unor proiecte pe care dvs. nu ați reușit a le termina, ci ca făpturi distincte, frumoase, fragile, cu potențial și cu un destin proprii.

Orice ”eu” are nevoie de un ”tu” mai mare pentru a se vedea pe sine. De aici, de la experiențele primordiale ale copilăriei, se dezvoltă sau se sfârșește vederea aceasta.