Poate fi trăită viața existențial?


man-on-mountain-top               Nu mi-aș fi închipuit niciodată că ar exista o altă experiență care să aducă schimbări profunde ființei mele în afară de creștinism. Eram rezident în anul II pe specializarea dorită, psihiatria. Începusem să devin un cunoscător apropiat al vieții eclesiale creștine, eram implicat în predicarea și motivarea enoriașilor, iar contactele mele cu preoți ai diferitelor confesiuni, catolice și protestante, nu erau deloc de neglijat. Cele două aspecte fundamental-vocaționale își găsiseră –sau, cel puțin credeam eu- împlinirea. Din când în când intram în discuție cu colegii mei forumiști, dar o făceam de fiecare dată cu o atitudine în care se împleteau oximoronic bunul simț cu ”sentimentul” atotștiinței mele creștine. E drept, eram un non-conformist într-ale creștinismului confesional(ist), iar reducționismul pur biologic și bine orchestrat de firmele de medicamente mă irita la culme. Un coleg, Petre Rădescu, în cursul unei controverse virtuale între psihiatri, pe o anumită temă de specialitate, m-a abordat întrebându-mă ce formare de psihoterapie urmez. ”-Niciuna, spun eu, la noi prin urbe nu se cunosc astfel de lucruri!”. ”-Curios”, a continuat el, ”ai folosit în dezbatere niște cuvinte pe care numai cei cu o anumită formare în psihoterapie le așază potrivit în context și nu le aruncă fără noimă”. Am păstrat în inimă cele spuse, iar atunci când Petre mi-a făcut invitația la ”Congresul de Psihoterapie Analitic-Existențial” de la Predeal, am acceptat cu deschidere, bucurie și speranță. Am fost uimit să constat că, spre deosebire de psihologia abisală pe care o savuram cu nesaț, această relativ nouă orientare vedea omul ca ființă tripartită, trup, suflet și spirit. Ba, mai mult, spiritul uman era descris ca având aceleași trăsături pe care Părinții Bisericii, în vremuri străvechi, sub sacră inspirație și fină observație filosofico-duhovnicească, le atribuiau dimensiunii celei mai tainice a omului, duhul său. Că a fost doar încercarea mea de a împăca în minte două viziuni diferite asupra omului, cea psihoterapic-existențialistă cu cea iudeo-creștină, nici acum nu știu. Simțământul adânc pe care l-am trăit atunci a fost că, undeva (foarte) în profunzime, creștinismul și analiza existențială vorbeau același limbaj…

Peste ani, de îndată ce s-a ivit oportunitatea financiară, mă înscriam la formare în analiză existențială. Nu mă părăsise nici mândria de a fi psihiatru – în concepția mea de-atunci, superior psihoterapeutului-, nici mândria de a fi creștin practicant. La interviul de admitere, aveam să mă confrunt cu o mare dificultate. Nu știam să răspund întrebărilor simple despre mine. Ce mare mi-a fost mirarea! Puteam să încropesc predici despre fiecare subiect care era propus autocunoașterii de grup, puteam să raportez totul la psihopatologia caricaturală cu care mă întâlneam zi de zi în spital, dar nu eram în stare să vorbesc despre cele mai simple nevoi și probleme ale mele. Și atunci mi-am zis că sunt un mister și pentru mine însumi. Cu dibăcie și tact, după ce noi, cursanții, am prins curaj în a ne uita la noi înșine, ni s-a prezentat țesătura lăuntrică a omului. Privind la mine de pe vârful fenomenologic al muntelui și văzând hăul dinlăuntrul meu, a început să-mi fie frică. Mi-era teamă mai ales de un singur lucru: să nu fiu ca cei internați pe secția spitalului unde lucrez. A fost o rezistență  puternică aceasta. Dată la o parte, am constatat că port ceva din întunericul condiției umane cu care mă întâlneam în clinică în fiecare zi: da, sunt și puțin anxios, și puțin depresiv, și puțin isteric, și puțin narcisic, și puțin paranoic, și puțin feminin, și masculin, totodată. Cristian Furnică, formatorul nostru, ne spunea mereu că, dacă vom depăși teama de a ne vedea, cu limitările noastre, cu slăbiciunile și deformările noastre caracteriale, vom ajunge la culmi nebănuite ale dezvoltării noastre. Și, de-a lungul timpului, după ani de formare analitic-existențială, spusele lui de-atunci rămân pentru mine una dintre cele mai mari provocări: să cred că, chiar de voi accepta că nu sunt așa cum aș dori să fiu sau cum mă afișez înaintea celorlalți, această cunoaștere de sine nu mă va distruge, nu mă va culca la pământ, nu mă va răpune. Încă mă lupt aici. Poate mă voi lupta toată viața. Cert este că un lucru s-a schimbat: dintr-o dată, nu mai sunt nici psihiatrul atotputernic, nici creștinul extra-evlavios, privindu-i cu aroganță pe ceilalți, inferiori mie. Am emoții că nu-mi va reuși fiecare consultație, simt cum n-am mai simțit până acum fiecare durere a pacienților mei și mă regăsesc în sentimentele, gândurile și acțiunile tuturor celor care calcă pragul cabinetului meu. Văd întuneric, răutate, nebunie în mine, precum în ei; dar și durere, zbatere, deznădejde. Văd fariseism, fanatism, superficialitate, păcat și patimă în mine, la fel cum văd în cei care n-au auzit niciodată de Cristos. Văd însă și potențial, în cei consiliați, ca-n mine, consilierul și consiliatul totodată, evanghelistul și necredinciosul deopotrivă. Văd că, undeva, dincolo de tot ceea ce e rău, pervertit, urât, respingător, suntem chemați mereu la o viață nouă, de lumină, bunătate, autenticitate, speranță, profunzime. Și, până nu le vom dobândi pe acestea pentru ca, mai apoi, să-i inspirăm și pe alții a le descoperi, sufletul nostru nu-și va găsi odihna.

Astăzi, Cristian Furnică, formatorul meu, trece printr-o mare suferință. Îl caut mereu. Îl caut când plâng, când mă tem, când nu mai știu cine sunt sau încotro mă-ndrept. Știu însă unde să-l găsesc. E nu mai departe de inima mea. Cu zâmbetul lui, cu glumele lui, cu mâna lui care mi-a strâns mâna mea, ultima dată când ne-am văzut, transmițându-mi atâta putere… E aici, în inima mea, cu tot ceea ce m-a învățat să văd fără să mă pierd, totodată, văzând. Și acum știu, prin exemplul lui, că viața poate fi trăită existențial, sublim, demn, indiferent de circumstanțele ei.

Cristi, Mirela, vă mulțumesc pentru tot!

Andrei Pătrîncă

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Poate fi trăită viața existențial?

  1. mihaela zice:

    Mulțumiri Andrei ,pentru toate cele mai sus împărtășite.

  2. miiky zice:

    sunteti de apreciat! va doresc numai bine!

  3. Mirela Daniela Schipor zice:

    nu ştiu cum se face…că mă regăsesc în „împărtăşania ta, oferită nouă”- adică pe bune că mă regăsesc- bine diferenţa este că nu sunt medic de nici o culoare, dar lucrez cu copii cu dizabilităţi, şi la mine a fost o mândrie şi o aroganţă atât pe profesie şi ştiinţă, cât ..pe alocuri şi în cele sfinte…şi oricine mă întreba ceva despre mine, spuneam despre ceea ce fac, despre ceea ce vreau să fac, la ce visam….până când Dumnezeu „a ales o metodă nu prea comodă deloc” de a mă smeri- trimiţându-mă într-un spital…care arăta jalnic ca după cel de al doilea război mondial…apropo era de pshiatrie-am ajuns acolo din cauza unui atac serios de panică- şi m-a smerit Dumnezeu şi m-a umilit….încât…am văzut ce putere are Dumnezeu, şi ce mare şi grozavă sunt eu…şi acum, când îmi mai vine câte un gând de măreţie, sau de judecată aplic metoda de rugăciune a minţii…dar am început să văd oamenii, viaţa, „ceea ce îmi este sau a rămas din familie” cu alţi ochi, şi am mai învăţat că iertarea este un leac atât de bun pentru minte, suflet şi trup..Andrei Pătrîncă- mulţumesc că mi-ai readus aminte că mândria este înaintea căderii, şi a fi smerit nu înseamnă a fi un laş, ci un om care îl are pe Christos şi este demn de credinţa lui prin faptă…şi cuvântul atunci când este nevoie.

  4. dor zice:

    … si uite asa se dezvolta dependenta de Dumnezeu 🙂 ; sunt incantata de tot ce am citit; pe mainile unui asa om, care a ajuns la acest stadiu de constientizare a realitatilor interioare, m-as putea incredinta si eu… daca voi avea sansa vreodata sa-l intalnesc! 🙂 GBY, Andrei!

  5. DANIEL zice:

    VA MULTUMESC PT . EXEMPLUL D – STRA DAR SI PT . ACORDAREA PRIETENIEI PE FACEBOOK CARE M – AU UMPLUT DE BUCURIE ! DOMNUL ISUS HRISTOS MESIA , MANTUITORUL LUMII SI AL MEU SA VA BINECUVINTEZE CU TOT CE STIE EL CA VA MAI LIPSESTE ! DANIEL LEINAD

  6. daniela zice:

    Felicitari pentru tot ceea ce scrieti pe blog!

  7. Popa Carmen zice:

    Sunt „colega de suferinta” cu Andrei in formarea despre care vorbeste in randurile de mai sus.Iti multumesc Andrei ca ai reusit sa redai atat de autentic,frumos si real trairile tale(in parte,am trecut si eu prin ele)!Adaug si eu multumirile mele formatorilor mei Mirela si Cristian Furnica,dedicarea si exemplul lor mi-au schimbat viata in bine…m-au facut sa vad lucrurile asa cum sunt…

  8. Mariana zice:

    Multumesc pentru tot ce faci si imparatasesti cu noi neconditionat! Atingi sufletele cu scrierile tale. Esti un om frumos sufleteste, se vede asta din fiecare rand asternut. Mi-ai infrumusetat ziua, acum ca te-am descoperit, si mi-ai adus lumina.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s