Așa voiește Dumnezeu sau noi suntem iresponsabili?


rm_fatherson_cropped_withlogo„Dumnezeu contopeşte libertatea cu necesitatea şi deci cu ordinea. Unul din paradoxurile ordinii creştine este acesta: atotputernicia lui Dumnezeu nu anulează liberul arbitru, fiindcă adaptarea mecanică face inutil efortul pentru mântuire.”- Petre Țuțea, ”Neliniști metafizice”

Cu ani în urmă, m-am întâlnit cu un tânăr trist din cale-afară. L-am întrebat ce se întâmplă cu el și mi-a răspuns deznădăjduit că nu are de lucru, nu are slujbă, trăiește din mila celorlalți. Tânărul nu era nici prost, nici afectat de vreo dizabilitate fizică sau psihică. Mi s-a părut ciudat, așa că am încercat să aflu ce se întâmplă cu el, chestionându-l: „-Ce ai făcut pentru a-ți găsi de lucru?”. „-Nimic”, mi-a răspuns el cu dezinvoltură. „-De ce?”, am continuat eu. Răspunsul m-a redus la tăcere: „-Pentru că Dumnezeu nu dorește ca eu să muncesc. Când El va voi, îmi va scoate în cale locul de muncă potrivit!”

În urmă cu câțiva ani, circula pe străzile urbei noastre preaiubite un tânăr bărbos, slab, ușor neîngrijit, dar îmbrăcat în costumul unui om de afaceri și purtând în mână cu mândrie un diplomat de piele. Când mă prindea pe-afară, mă oprea de fiecare dată ca să-mi spună: „-Andrei, sunt trist! Mă uit la toate cuplurile de pe stradă și numai eu sunt singur!”. „-Și dacă e copleșitoare pentru tine singurătatea aceasta, de ce nu-ți cauți pe cineva?”, îi răspund eu. „-Pentru că Dumnezeu e rău și nu mă iubește, Andrei! El, care a făcut universul acesta, voiește ca eu să sufăr. Nu-mi dă soția potrivită.” După ce mi-a dezvăluit cum arată soția pe care și-o dorește, am înțeles, în sfârșit, de ce „Dumnezeu nu voiește să-i îndeplinească năzuința”. Soția pe care i-o cerea lui Dumnezeu trebuia să fie medic chirurg, mult mai tânără decât el, să câștige bine, să arate bine -încât să atragă toate privirile bărbaților- și să-l introducă în cele mai înalte pături sociale. L-am întrebat atunci: „-Dacă ea are toate virtuțile acestea, tu ce aduci în căsnicie?” Mi-a răspuns, în inocența lui, categoric și prompt: „-Eu îi fac copii!” Evident, și această remarcă m-a blocat. Tânărul s-a îndepărtat de mine, continuând să mormăie: „-Dumnezeu ăsta, dacă m-ar iubi și pe mine, mi-ar oferi ce-mi poftește inima…”

Sunt părinți care-și schingiuiesc copiii și-și justifică abuzul (verbal, fizic, sexual) prin faptul că Dumnezeu voiește să-i obișnuiască pe prunci să devină disciplinați. Sunt oameni care persistă în relații defectuoase, ascunzându-și teama de pierdere a partenerului sub o groasă glazură ideologică de sorginte „creștină”: „așa voiește Dumnezeu!” Sunt tineri care se aprind de pasiune pentru alții și, atunci când nu li se răspunde pe măsură, persistă în a-i forța pe ceilalți, pentru că: „Așa mi-a vorbit mie Dumnezeu, am pus un semn înaintea Lui și eu am încredințarea că, mai devreme sau mai târziu, vei fi al meu/a mea.”

Eu sunt credincios. Cred cu tărie în existența lui Dumnezeu și-n prezența Lui activă și plină de putere în existența umanității și-n viețile fiecăruia dintre noi. Știu însă că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Lui și, ca un atribut al similitudinii cu Persoana Lui, suntem înzestrați cu libertatea de a alege. Nu suntem, așa cum nici El nu este, marionete ghidate de sforile destinului, corăbii plutitoare pe marea învolburată a vieții, având cârmele abandonate. Ne rugăm, mijlocim, năzuim, sperăm. Dar acționăm. Pentru că, fără ca noi să facem pentru noi ce avem noi de făcut, Dumnezeu nu poate face pentru noi ceea ce are El de făcut.

Să fim înțelepți! Și responsabili! Așa voiește și Dumnezeu! 🙂

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Așa voiește Dumnezeu sau noi suntem iresponsabili?

  1. Andrei… vorbim de imaturitate sau de ceva patologic in asemena cazuri? Am întâlnit si intâlnesc şi eu oameni care gândesc aşa, dar la unii am senzaţia că e mai mult decât imaturitate spirituală.

    • Imaturitate psihologica, mai degraba, un comportament psiho-infantil cateodata (istericii sunt iresponsabili prin natura lor), o depresie alteori (nu am chef, energie si deschidere spre a misca ceva), o anxietate in alte cazuri (de teama de a nu-mi pierde viata, nici nu mi-o traiesc niciodata), s.a. Adesea problema e de ordin psihologic, iar justificarea rezistentei la schimbare e intarita prin decuparea versetelor biblice potrivite. Multumesc pentru intrebare!

  2. Anonim zice:

    Andrei, te felicit pentru articol. Am inteles punctul tau de vedere si il impartasesc insa am si eu o intrebare. Daca faci tot ce depinde de tine sa te angajezi in domeniul in care ai studiat, de ex. si ti se inchid toate usile pentru ca nu ai relatii si nu vrei sa mituiesti, nu depinzi numai de Dumnezeu in cazul asta? Sincer, e chiar situatia mea si sunt frustrata ca desi ma rog si am increderea ca Dumnezeu nu isi lasa copiii de rusine, nu se intampla nimic. De cand am absolvit facultatea fac tot ce depinde de mine sa ma angajez, nu stau doar acasa asteptand, si totusi in contextul economic-social actual din tara sansele sunt mici. Daca esti si fata pe deasupra si nu vrei sa iti vinzi principiile si sa faci compromisuri, procentul de sanse e minim.
    Atunci se pune intrebarea: nu vrea Dumnezeu sa faca imposibilul pentru mine, menirea unei femei e sa fie doar casnica si sa creasca copii, dupa ce a invatat ani de zile? Come on. Chiar e nedrept si nu exista egalitate de sanse intre femei si barbati. Cu stima, o cititoare

  3. marx zice:

    Vreau sa comentez relativ la partea cu „Sunt oameni care persistă în relații defectuoase, ascunzându-și teama de pierdere a partenerului sub o groasă glazură ideologică de sorginte „creștină”: „așa voiește Dumnezeu!” As zice ca e „destul de” specific romaneasca aceasta problema. Ramanem intr-o relatie pentru ca „asa zice Dumnezeu”, sau (mai rau) unii ca „asa zice popa”. Ba mai mult o si justificam si cu alte citate biblice „Ceea ce Dumnezeu a unit omul sa nu desparta” (Mt 19,6) Totusi acest citat este „citat” chiar de Isus si nu doar in Vechiul Testament… Mereu m-am intrebat oare ce inseamna „impietrirea inimii”? (Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa.” Mt 19,8) Desi am gasit cumva raspunsuri la acest lucru, consider ca nu este un lucru usor de inteles pentru toti. Cred ca e nevoie si de timp si experienta pentru a intelege acest lucru cu adevarat. Adica daca am ajuns sa am inima impietrita, sa nu il mai simt de fapt pe Dumnezeu, sa nu mai cred in el, si de fapt sa nu il mai simt pe cel de langa mine, atunci …pot sau nu pot sa ma „justific” cu un citat precum „Ceea ce Dumnezeu a unit omul sa nu desparta.” ?!?
    Consider ca totusi aici pot fi lucrurile relative. Nu orice relatie este demna de condamnat in momentul in care se ajunge la o astfel de „justificare”, mai ales daca cei doi totusi au depus eforturi (am sesizat ca va referiti mai mult la pasivitate totusi). Adica vreau sa spun ca pot fi depuse eforturi si… datorita circumstantelor sociale/culturale si chiar religioase (ma refer la institutie si formare religioasa nu la spiritualitate) si in ciuda acestor eforturi sa se ramana in „impietrire”, si in „singuratate in doi”. Oare ce e mai bine in acest caz? Sa iei taurul de coarne, sa-ti asumi orice risc si pierdere si sa vezi si cum „ar fi” si ce ar insemna o viata separata? Ok, dar daca la mijoc este si un copil? Ce e mai bine? Sa-i sacrifici acelui copil viitorul de a beneficia de ambii parinti sau sa-i oferi un viitor „mai linistit” doar cu un parinte? Ce inseamna „linistit”…? (De asta spun ca e relativa discutia daca o duci mai departe).
    Nu degeaba discutia cu ucenicii decurge mai departe cumva spre „non-sensul” relatiei maritale: ” Ucenicii Lui I-au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare.” ” (Mt 19,10).
    Poporul evreu a avut o relatie-alianta cu Dumnezeu care adesea a fost comparata de profeti cu o relatie maritala. Si adesea Dumnezeu a acuzat „partea cealalta” a contractului de incalcarea acestuia, dar in acelasi timp a fost si indelung rabdator si plin de dragoste, iar in Noul Testament a dat o turnura cu totul noua acestei aliante maritale, facand-o mai „individuala” si mai legata de liberul-arbitru al fiecaruia in parte, care vrea sa fie in „noul popor ales” de bine… care nu …nu.
    Dar macar in aceasta relatie maritala a existat intodeauna o parte (Dumnezeu, e clar) care si-a tinut cuvantul, care a indeplinit „specificatiile contractului” (chiar sunt specificate undeva in cartea Numerilor parca).
    Sa insemne asta ca intr-o relatie/alianta maritala intre doi oameni (si nu intre om si Dumnezeu) pentru faptul ca ambele parti sunt coruptibile, e de la bun inceput pusa „corupt” problema? Adica e sortita coruperii si neindeplinirii clauzelor de la bun inceput? Atunci la ce bun?
    Nu ne mai casatorim! (cum au zis si ucenicii)…
    „El le-a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat.” (Mt 19,11)
    Eu inclin sa cred aici ca nu doar la celibat se referea Isus, ci si la faptul ca aceasta Taina care este Casatoria desi o „face” mai toata lumea, putina lume o si intelege, ca sa nu spunem ca putina lume o mai si duce „la indeplinire” sau se apropie cat de cat de „indeplinirea” ei.
    Nu am vrut sa fac aici o retorica. As dori, daca puteti, o parere asupra celor asternute de mine. Iar daca aveti deja articol in care ati dezbatut aceasta (poate in alt articol pe blog sau in alta parte) va rog sa ni-l (mi-l) impartasiti.

    • Nu putem generaliza niciodata, fiecare situatie relationala trebuie analizata in parte. Desigur ca, atunci cand se doreste si este potential, se poate face ceva. Dar sunt si destule cazuri in care convietuirea devine o trauma pentru ambii soti, mai cu seama pentru copii. Da, in aceste conditii in care conflictele sunt evidente intre soti si resimtite de catre copii, ranile din inimile micutilor persista toata viata. Eu as spune mai degraba ca imaturitatea intrarii celor doi in „taina casatoriei” duce la problemele ulterioare. Cred, cum spunea Samuel Becket, ca inceputul unui lucru vorbeste despre sfarsitul lui. Sunt oameni care s-au luat unul cu celalalt, desi nu s-au intalnit niciodata. Nu s-au intalnit decat, probabil, fizic…

    • Va multumesc pentru comentariu!
      Sunt de acord cu cele spuse de dvs. Nu am o parere unitara si, in niciun caz, nu as putea generaliza. Fiecare caz in parte necesita o atentie deosebita. Si o abordare deosebita, atat psihologica, cat si teologica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s