Ce facem când aflăm adevărul?


Andrei Patrinca 1Din puțina filosofie citită, cu siguranță lucrarea care m-a impresionat cel mai tare este ”Mitul peșterii”, scrisă de Platon. Într-o peșteră, oamenii sunt legați în scaune, cu fața la un perete pe care se văd umbrele parțiale ale unor lucruri ce trec prin spatele lor, lucruri aflate după un zid, dar luminate de un foc ce proiectează acele umbre pe perete. Oamenii sunt puși în scaune și legați încă din copilărie, aceasta însemnând că de pe atunci începe creșterea noastră strâmbă. Întreabă apoi Platon: „dacă oamenii ar fi în stare să vorbească unii cu alții, nu crezi că ei ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?” Iată însă ineditul: Platon propune un exercițiu de imaginație. Dacă unul dintre oameni ar fi dezlegat? S-ar ridica din scaun, ar privi, ar vedea focul și obiectele din jur. Nu i-ar provoca oare o dezamăgire ce l-ar putea întoarce din drum? Tot ceea ce a crezut până atunci a fost o palidă umbră a realității, iar el e nevoit să privească acum, față în față, realitatea. Zărește soarele și ochii i se umplu de lacrimi, pentru că lumina adevărului este copleșitoare pentru omul recent dezlegat. După un timp, va putea să privească direct astrul măreț și toate cele ce sunt luminate. Dar lucrurile nu se opresc aici. Celui dezlegat i se face milă de cei încarcerați. Merge spre ei și încearcă să le povestească despre lucrurile minunate pe care le-a văzut. Omul liber se întoarce în lumea celor legați, spre a-i salva. Dar ei, cei obișnuiți să creadă doar ceea ce au văzut pân-atunci, îl socotesc pe el „nebun”, „diavol”, rămânând cu privirea întunecată, pasivi, puțin credincioși că există și altceva, dincolo de ceea ce ei cred.

Ce faci când afli adevărul? M-am confruntat, de o vreme, cu întrebarea aceasta. Demersul psihoterapic este unul care te aduce față în față cu realitatea. Te conduce din fantezie în existență, din „ceea ce-ți închipui că este” în „ceea ce este”. Știți, suntem mințiți de mici, în multe feluri. Când creștem, nu ne mai mint alții așa de mult, cât ne mințim noi înșine. Și e greu, e dureros de greu să-ți lași reprezentările cu zâne, prinți, părinți și prieteni ideali pentru realitate. Și știți ce e cel mai greu? Să renunți la fantezia Eului tău ideal, să-ți vezi partea întunecată, să accepți că simți, gândești și acționezi precum cei care te-au rănit cel mai tare și ți-au produs cea mai mare repulsie.

Confruntați cu adevărul, cei consiliați trec printr-o grămadă de stări. Aș sintetiza reacțiile lor în patru categorii, după cele patru motivații fundamentale din analiza existențială. Deci, ce fac unii dintre pacienți când le arăți că este „un dincolo” de ceea ce ei privesc?

1. Evită. Fug. Dau înapoi. „Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată” (Fapte 17,32). „Hmm, mi-am amintit că am ceva important de făcut. Trebuie să plec!”. „Nu, aici nu, nu vreau să privesc!”.

2. Negociază. Se târguiesc cu adevărul și mângâie minciuna. „Da, e așa cum văd acum, dar e și cum vedeam înainte”. „E și așa, și așa”. „Adevărul e relativ!”. „Nu-i chiar așa, doc, să nu exagerăm!”

3. Devin agresivi: „Și ce dacă trăiesc o minciună? Dacă mie-mi face bine, ce ai tu cu mine?”. „Tu crezi că ești mai bun decât mine, că ai proceda altcumva?”. „Tu de ce nu te vindeci pe tine?”

4. Rămân paralizați, nemișcați, înmărmuriți sau sar la alt subiect. Nu mai spun nimic sau încep să vorbească despre lucruri care nu au nicio legătură cu discuția în mijlocul căreia suntem: Eu: „Și cum vă merge dvs cu felul în care se comportă partenerul dvs cu dvs.?” El/ea: ”Mâine am programare la cardio. E tot un domn tânăr și frumos ca dvs. Eh, când eram și eu tânăr!”. „Și dvs ce mai faceți, domnule dr.? Așa mi-era dor de dvs.! Am și eu o nepoată farmacistă. Nu vă interesează?” 🙂

Confruntarea cu realitatea e o provocare. Dar și un prilej. O oportunitate imensă de a depăși piedicile noastre mentale, îngrădirile, prejudecățile ce stau între noi și lumină. Putem da jos lanțurile, ne putem ridica, putem ieși din peșteră. Și, mai presus de toate, putem să privim direct Soarele și toate câte sunt luminate de El, nemijlocit. Pentru că da, așa cum în povestirea lui Platon există un foc, un soare, pentru fiecare dintre noi există Soarele, adevărul, înțelepciunea, profunzimea, adâncul existenței, împlinirea libertății.

„Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8,32).

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Ce facem când aflăm adevărul?

  1. Iulia zice:

    Bine scris, adevărate rânduri! Aş puncta 3 idei – 1)să spunem adevărul mereu „în dragoste”; 2) din cauză poate că cea mai mare nevoie a oamenilor a fost iertarea, Hristoa a murit pe cruce; 3) să ne ţinem de forţa perspectivei pozitive – Frankl parafrazând pe Goethe considera că abordarea realistă a unui om îl face mai rău.

  2. vio zice:

    Buna seara,am rasfoit un pic articolele si mi-a placut modul prin care abordati problemele.mi as dori o consultatie la cabinetul dvs.cum se poate proceda?multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s