Povestea inimii tale


povestea inimii tale          Într-o zi, o inimă micuță s-a uitat în oglindă, s-a examinat cu atenție și, când s-a văzut, s-a umplut de uimire și de bucurie: cum bătea ea ritmic, umplând cu lichidul vieții fiecare cămăruță a ei, cum păstra foarte puțin pentru sine și restul îl trimitea în tot universul visceral! Cel mai mult a fost însă surprinsă să constate că orice veste, fie bună, fie rea, îi afectează bătaia, o face să râdă cu putere sau să plângă cu lacrimi de sânge.

Într-o zi, a primit de la mușchi și de la creier o solicitare voluminoasă: s-a străduit, cu toate puterile, să le răspundă, dăruind mai mult sânge, dar nu a putut. A strigat la o inimă mai mare, cerându-i să o îmbrățișeze puternic, pentru a pompa mai mult spre organele care i-au cerut ajutorul. Dar în loc de îmbrățișare a primit… o palmă puternică. Inima micuță s-a mâhnit și a plâns mult. Și, de-atunci încolo, o stare de nesiguranță, de încordare, de teamă că nu „va putea” s-a instalat, discret, în ea.

Într-o zi, s-a apropiat de câteva inimi care se jucau, rădeau și dansau în cerc. „Mă primiți și pe mine între voi?”, le-a spus ea suratelor ei. „Nu, nu te băga în jocul nostru!” Celelalte inimi i-au întors spatele, văzându-și apoi de jocul lor. Inima micuță s-a mâhnit și a plâns mult. Și, de-atunci încolo, un pic din amărăciunea și tristețea vieții au pătruns în ea.

Într-o zi, inima micuță și-a luat ghiozdanul în spate și s-a dus cântând și săltând la școală. Inima profesoară le-a dat un test greu, ea nu s-a prea descurcat, așa că a venit acasă plângând: „mamă, mamă, iată ce am pățit!” Inima mamă s-a înnegrit la față și a început să zbiere: „inima Rodica cât a luat? Ah, mai mult ca tine? Ți-am zis eu că nu ești bună de nimic! Mai bine nu te făceam! Semeni cu tatăl tău!” Asemenea cuvinte au rănit-o profund pe micuța inimă. Și, de-atunci încolo, simțământul că nu e bună de nimic, că nu e valoroasă așa cum este, că e defectă, greșită, a pus stăpânire pe ea.

heart01Din acel moment, inima micuță a ales să se ascundă sub masca rece a oaselor cutiei toracice. Nu mai cere ajutorul, nu mai râde cu gura plină când e de râs și nu mai plânge cu lacrimi de crocodil când e de plâns. Dar, mai ales, nu mai are curajul să se privească în oglindă sau să-i lase pe alții a o descoperi așa cum este. A învățat să zâmbească fără să simtă și să suspine fără să arate. Rănită și încercată din toate părțile, speră, în adâncu-i, că va veni o zi în care celelalte inimi îi vor da îmbrățișarea dorită, o vor lăsa să se joace cu ele și o vor prețui așa cum este…

Aceasta este povestea inimii tale și aceasta este povestea inimii mele, deopotrivă.

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Povestea inimii tale

  1. Iulia zice:

    Nimic de adăugat!

  2. Cristina zice:

    trist, dar adevarat

  3. Mariana zice:

    Foarte emotionant articolul tau! L-am citit cu lacrimi in ochi. Nu stiu daca asta este de bine, dar cred ca face parte din drumul autocunoasterii. Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s