„Orizont” – un film „cu” sau „fără” orizont?


orizont-442735l-175x0-w-0c4cc1a1„Omul! Zilele lui sunt ca iarba și înflorește ca floarea de pe câmp” (Psalmul 103, 15).

Sunt fericite ocazii și minunate oportunități în viață când te atinge o mireasmă plăcută, când ceva, neașteptat, neanticipat te mișcă în adâncu-ți și-ți vorbește parcă sinestezic. Așa a fost, pentru mine, filmul „Orizont”, apărut în 2015, sub regia lui Marian Crișan. L-am văzut în seara aceasta și nu am dorit a închide ochii înainte de a scrie câteva gânduri despre el.

Cine-a citit „Moara cu noroc” va regăsi, cu fidelitate, tipologia a trei personaje: bărbatul care închiriază cabana/pensiunea, soția lui și „omul certat cu legea”, porcarul în nuvelă, șeful „mafiei” forestiere în film. Să îi luăm pe rând.

elLucian. Bărbatul. El se împlinește mai cu seamă prin muncă, prin originalitate, prin creație, prin contribuțiile pe care le aduce societății. Așa și aici, în sinea lui, sentimentul carenței valorii de sine, alimentat de eșecurile din trecut și, probabil, de un deficit de înțelegere a faptului că omul e valoros intrinsec, prin faptul că „este”, nu pentru că „face”, îl conduce pe al nost’ personaj principal masculin la a se aventura într-o nouă afacere. Își închiriază o pensiune în munți, își strămută toată familia acolo și începe negoțul. Pe nesimțite, idealul de a face bani îl zvârlă într-o lume a materialismului. Nu știa, bietul, că „a te îmbogăți” te costă mai mult decât poți să plătești și te duce mai departe decât poți să mergi. Așa își pierde valorile, se pierde pe sine, își pierde soția. Drama lui este o luptă introvertă, tăcută la exterior, dar vulcanică lăuntric: „a minți”/„a nu minți”, „a fi de partea infractorului, cu prețul compromisului”/„a fi de partea legii, a-ți sabota afacerea și „a te pune cu” cei care fac legea în zonă”, „a te încrede în soție”/„a te lăsa măcinat de gelozie și obsedat de gândul infidelității ei”, etc.

orizont5-270x270Andra. Femeia. Dar drama ei? Și în ea e prezent un război interior. Spuneam că, tradițional vorbind, bărbatul se împlinește, mai ales, prin actul creator și prin muncă. Femeia își găsește împlinire mai cu seamă în relație. Viața ei s-a ascuns în umbra visurilor lui. Ea s-a aventurat, cu  a ei corabie, pe marea agitată a viziunii lui. Și de data aceasta. S-a abandonat pe sine, îngropându-și dorințele. Nu pentru că nu credea în ele. Ci din dorința de a-i fi alături celui care-i este soț, protector al familiei și tată al copilului ei. Suntem înclinați să o criticăm, de aceea subliniez aceste aspecte. Când apare seducătorul „mafiot”, emanând o aparentă siguranță de sine, reprezentând o combinație provocatoare între șarm, dezinvolutură, vitalitate, abundență materială și atenție față de nevoile ei adânci, se simte irezistibil atrasă de el. Și ea se zbate între două lumi; și ea are de ales între două chemări: „soț”/„amant”, „fidelitate”/„dulceața ispitei”, „plictis/noutate”, „trebuință”/„plăcere”, „muncă”/„distracție”, etc. Numai că lupta ei se dă în planul motivației celei de-a doua, care ține de relația cu viața și cu ceilalți. Așa se face că, la o trecere de cale ferată, iese din mașină și se așază aproape de linia pe care urmează să treacă trenul: clar, nu-i  mai plăcea viața pe care o trăia…

Zoli. Ispititorul. În ceea ce privește personajul luciferic, „Lică Sămădăul” în nuvelă, „Zoli” în film, el respectă paternul psihopatului clasic: frumos, îngrijit, calculat, autoritar, lider înnăscut, cu o imagine socială impunătoare, desăvârșită, dar incapabil de o minimă simțire față de ceilalți. El te seduce și te abandonează. Te prostește în față și tu îl crezi de fiecare dată, pentru că te domină prin forța lui manipulativă. Te cunoaște mai bine decât te știi tu și știe să-ți cânte, mereu, doar muzica ce-ți „gâdilă” urechile sau îți naște înfiorătoare frici. În asta stă forța lui: neavând acces la propria interioritate, se oglindește în privirile admirative sau obediente ale celorlalți; nesimțind nimic din ceea ce simt alții, se crede îndeptățit a considera că i se cuvine totul: „ce-i al meu e-al meu, ce-i al tău e tot al meu”, indiferent că e vorba despre porcii sau lemnele comunității, despre banii altora sau despre soția ta.

Un singur personaj iese din tiparele nuvelei: bătrâna. Mama fetei. În nuvelă, bătrâna este un simbol al înțelepciunii. Smerită, credincioasă, ea este glasul profetic al întregii opere. Apare în momente cheie, spune o vorbă cu greutate, exprimă un adevăr general valabil, după care se retrage, discret. Bunica din nuvelă seamănă întrucâtva cu bunicile noastre, ale celor care suntem mai bătrâni puțintel. Bunicile noastre, eroine, erau niște icoane vii. Îmi amintesc și acum ce înțeleaptă era bunica mea, câte vorbe de duh avea în ea și cum reușea să aducă pacea, credința și răbdarea în orice situație. Soțul îi murise imediat după război și tot greul casei îl ducea ea. Nu știa să scrie și nici nu pricepea ce se întâmplă cu lumea asta modernă, dar în fiecare seară și-n fiecare dimineață îi mulțumea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile și pentru încă o zi din viața ei. Baba asta din film e cu totul altfel decât bunicuța dragă din nuvela lui Slavici. Asta fumează ca o locomotivă, se uită la horoscop, bârfește pe toată lumea, își bagă nasul peste tot unde nu-i fierbe oala, e mereu nemulțumită și cârtitoare. Spune câteva lucruri biblice, dar viața ei, de zi cu zi, nu mai reflectă adevărata și adânca virtute. Și mi-am dat seama că, și aici, intuitiv, regizorul a avut dreptate: ne cam mor bătrânii înțelepți.

Și așa ajuns-am la sfârșit. Nu vă spun cum se termină filmul, vă las pe dvs. să-l vedeți. Doresc doar a răspunde, din prisma mea, întrebării acesteia: are sau nu are filmul „Orizont” orizont? Are, și încă are două. Unul este în daturile acestei lumi. Filmul începe iarna, se termină primăvara. Începe cu o alunecare în moartea creației – zăpadă, frig, hibernare, pasivitate, frig, însingurare – și se termină cu o primăvară – izbândă perenă a binelui asupra răului, a vieții asupra morții – . Sunt câteva scene de primăvară superbe. Sunt câteva scene de asfințit superbe în film. În această ciclicitate a naturii, în această „ordine a firii” (Alfried Langle), omul își poate găsi ancora. O spune filosofia existențialistă și o spune creștinismul, unde este numită „revelație generală”. Primul orizont este ontologic. Cel de-al doilea orizont este religios. Creștin. „Revelația personală”. În pensiunea aia, uitată de lume, în munte, în camera unde el – Adamul – și ea – Eva -, dormeau sau își trăiau zbaterile insomniace, chiar sub veioză, era icoana Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Acolo, în vârf de munte, exista o biserică unde, duminică de duminică, Dumnezeu era prezent la întâlnire. Semn că Dumnezeu nu ne părăsește niciodată și vine mereu în căutarea noastră, oriunde ne-am afla și-n orice stare. Iar, în ceasul al unsprezecea, mai mult din dorința de a căuta un alibi decât dintr-un impuls religios, soțul „ucigaş” și soția „infidelă” se alătură cortegiului care cântă „Hristos a înviat”, înconjurând Biserica în noaptea Învierii. Nu au candelele aprinse, ca fecioarele neînțelepte din Evanghelie, și fac un pic notă discordantă cu restul comunității de credință. Dar vin dinspre lume spre Hristos. Vin dinspre păcat spre virtute. Vin dinspre moarte spre viață. Și cine știe cum, nepregătiți, criminali, curvari, adulterini, păcătoși cum suntem noi toți, într-o noapte de Înviere, ei, nedrepții pentru care a murit Hristos, vor fi îmbrăcați în hainele sfințeniei Lui? „Dar El era strapuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53, 5). Regizorul îi numea pe cei doi, soțul și soția, „suflete moarte”, cumva cu un regret că ei, Lucian și Andra, sunt irecuperabili. Dar eu nu cred asta… Cânta toaca, obicei unic în Biserica Ortodoxă, a cărui simbolistică este una străveche: izgonirea forțelor răului. Și se intona „Hristos a înviat!”, imn al biruinței Domnului nu doar asupra morții, în general, ci și asupra morții din noi, individual. Și pentru cele două personaje principale poate fi noaptea pascală cale de trecere spre dimineața învierii! Câtă vreme mai este suflare în om, încă mai este speranță, încă mai este „orizont”.

Să încheiem, așadar, înțelept: „…nu-mi da nici sărăcie și nici bogăție nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuință! Ca, nu cumva, săturându-mă, să mă lepăd de Tine și să zic: „Cine este Domnul?”. Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat și să defăimez numele Dumnezeului meu” (Pildele lui Solomon,  cap. 30, vers. 8b-9).

Vizionare plăcută și folositoare! 😉 Felicitări regizorului!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s