Cum m-am luptat cu frica mea de condus


condus-teamaDragi cititori ai blogului meu, știu că mulți dintre dvs vă confruntați cu teama de a conduce. Întrucât și eu am această fobie și, curând, se împlinesc vreo doi anișori de când mă lupt cu ea, am simțit că e de bun augur să împărtășesc cu dvs felul în care eu, personal, încerc să-i fac față. Mi-am propus ca, în acest articol, să nu fiu nici terapeut, nici să nu fac pe grozavul într-ale condusului sau pe victima inocentă a unui stil de viață supraaglomerat în trafic. Pur și simplu, cu toată transparența, îmi doresc să vă relatez trăirile mele vizavi de condus, lucrurile care m-au ajutat sau care m-au împiedicat în gestionarea acestei frici. De la inimă la inimă, deci, să începem.

  1. Pentru mine, important a fost să găsesc instructorul potrivit. De fapt, au fost mai mulți potriviți, care m-au ajutat enorm și cărora le sunt recunoscător. „Potriviți” au fost cei care, întâi de toate, au creat un mediu securizant: „-Nu ți se întâmplă nimic, nu poți face nimic pe care eu să nu-l controlez, din dreapta ta!” Apoi, în al doilea rând, „potriviți” au fost cei care s-au pliat pe profilul meu de personalitate, m-au înțeles, m-au cunoscut: „-Stilul care se potrivește personalității tale este cel preventiv, deci ne vom focaliza în a te direcționa într-acolo! Nu este un stil sportiv, impulsiv, performant, ‘de raliu’, ci, mai degrabă, unul pașnic și liniștit”. În al treilea rând, „potriviți” au fost cei care mi-au bifat întotdeauna progresele, nu mi-au minimalizat greșelile, dar le-au expus într-un fel lipsit de critică: „uite ce bine ai luat curba asta!”, „dacă încetinești înainte de trecere, vei putea să vezi pietonii! Deocamdată, nu poți vedea toate lucrurile din trafic simultan”. „-Nu te grăbi în parcare, fă de zece ori până îți iese, cu cea mai mare răbdare!”. „-Nu ești pregătit pentru proba practică, e mai potrivit să amânăm puțin examenul! Va fi bine mai încolo, vei vedea!” Instructorii nu mi-au fost doar instrumente ale dobândirii permisului, ci formatori de caracter în trafic.

    2. Pentru mine, important a fost să conduc imediat după ce am luat carnetul. Mi-am luat semne de începător, mi le-am pus mari, cât să le vadă toată lumea, și m-am dus să mă plimb. Era să intru în stația de alimentare, nu mai băgasem niciodată motorină în mașină: „-Hei, ce faci?”, m-a întrebat amuzat domnul din benzinărie. „-E prima zi când conduc singur și prima oară când alimentez!” În spiritul ce domina, pe atunci, Sibiul, a făcut un gest de înțelegere binevoitor și apoi m-a învățat cum se bagă motorină în rezervor.

    3. Pentru mine, important a fost să-mi iau un GPS bun. GPS-ul mi-a servit drept co-pilot. Deși cunoșteam unele trasee, harta și indicațiile sonore au ajustat deficitul meu de orientare în spațiu.

    fobie-condus4. Pentru mine, important a fost să am, lângă mine, oameni care să mă ajute, nu care să mă saboteze. Din prima categorie, cea mai suportivă prezență a fost tatăl meu care, deși nu a avut carnet niciodată, e un copilot de nădejde. E drept, doar de câteva ori am avut onoarea să-l am lângă mine, dată fiind distanța dintre noi, dar de fiecare dată trăirile au fost plăcute. Pe lângă faptul că mi-a spus mereu că se simte în siguranță cu mine la volan, tata are un stil duios, cald de a face observații: „-Vezi că e o doamnă ce încearcă să treacă strada!”. „-Se apropie ceva pe contrasens, nu te băga în depășire!”. „-Sunt cam agitați șoferii în trafic azi, haide să le acordăm -chiar nejustificat- prioritate! Nu ne grăbim nicăieri!” Pe de cealaltă parte, persoanele care mi-au sporit anxietatea au fost din trei categorii: cei care aveau un handicap în a-și controla impulsurile și nu înțelegeau calmul meu la volan -și-n viață-; cei care aveau o problemă de imagine de sine și, prin urmare, erau „criticiști”, „căutau nodul în papură”, făceau mai degrabă „corecții” decât încurajări; cei care nu și-au luat carnetul și proiectau asupra mea această frustrare; sau toate la un loc. Aceste trei tipare umane de amplificatori de anxietate la volan am întâlnit, dar, în general, fiind mai selectiv în ceea ce-i privește pe semeni, cei care au stat lângă mine când am condus mi-au adus beneficii.

    5. Pentru mine, important a fost să respect regulile rutiere: viteza adaptată zonei mele de confort interior, dialogul -prin semnalizare- cu ceilalți participanți la trafic, distanța respectuoasă față de cei din fața mea, etc.

    6. Pentru mine, important a fost să am prieteni care să-mi spună: „poți să conduci!”, „va fi din ce în ce mai bine!”, „când facem niște parcări împreună?”, „dacă ai nevoie de ajutor, dă un telefon!”

    7. Pentru mine, important a fost să știu că am un Dumnezeu deasupra, Căruia mă încredințez, dacă nu uit, înainte de orice călătorie importantă. Cu mașina sau în viață…

    Am fobie de condus, dar mă tratez! 😉

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Cum m-am luptat cu frica mea de condus

  1. Carmen zice:

    Și mie mi-e teamă să conduc, dar când nu am încotro… o fac. Cu grijă și cu multe ” Doamne-ajută !”

  2. erika zice:

    excellent articol! si eu conduc dar cu teama. Nu ies pe interstate….mi-e teama sa schimb benzile….ati m-ai auzit asa ceva? Noroc de la bunul Dumnezeu ca am toate locurile unde trebuie sa ajung aproape…magazine, medic, scoala copiilor inclusive serviciul! Tine-ma Doamna tot asa!
    Unii prieteni chiar ma critica, cica nu ies din zona de comfort! Asa o fi?

    • Da, da, e o zona de confort. Care, cel mai probabil, tine de teama de a pierde controlul si de a va pune in pericol viata. Mai putin probabil, poate fi si dorinta de a nu-i incomoda pe ceilalti, dorinta de a fi atat de mic(a) incat mersul traficului sa nu fiu o piedica pentru ceilalti, sa trec neobservat(a). In prima situatie, poate fi vorba despre o tenta anxioasa, in a doua, despre una depresiva. Sau amandoua. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s