De ce, în dragoste, ne atrag contrastele?


s3Multe piese de teatru am văzut la viaţa mea, însă „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, este cea mai dragă inimii mele. O supun atenţiei dvs pentru a înţelege tema acestei reflecţii. Acţiunea piesei se petrece în Floreşti, judeţul Prahova, un orăşel de provincie. O necunoscută este dată jos din tren, de către controlor, în gară, pe motiv că nu are bilet. La gară se află un bărbat cam de vârsta ei, profesorul Miroiu, ce îşi aşteaptă nişte cărţi de la Bucureşti. Profesorul o găzduieşte pe necunoscută la el acasă, în noaptea respectivă, timp în care, între cei doi, se înfiripă o puternică atracţie. Pentru prima oară în viaţă lor, cei doi descoperă forţa nebănuită, pe care o are pasiunea, de a mişca lumea. Sunt răvăşiţi, de-a dreptul! Sunt fascinaţi unul de celălalt! Viaţa ei superficială se întâlneşte cu profunzimea trăirii lui. Formalismul şi cuminţenia lui se întâlnesc cu dezinvoltura ei. Satul lui, în care nu se întâmplă niciodată nimic, e pentru ea loc de odihnă, popas şi regăsire. Stelele de pe cer devin martori ai dragostei lor: el tocmai descoperise pe cer o stea cu un nume necunoscut şi, aflând că pe necunoscuta din noaptea fericirii lui o cheamă Mona, numeşte steaua respectivă „Mona”. Ce surpriză pentru ea! Toţi bărbaţii care au folosit-o nu s-au gândit niciodată să-i vorbească despre stele, ba chiar să-i dedice o stea de pe cer!

s1Dimineaţa însă, în casa sărăcăcioasă a profesorului, apare Grig, amantul ei din Sinaia. Îmbrăcat în haine de lux, cu o maşină ultimul răcnet, Grig profită de momentul în care profesorul e plecat ca să-i cumpere rochie de mireasă, intră în casa înnoptării ei şi o conştientizează că face parte dintr-un alt univers: „-Tu, aici? Cu fiţele tale? Ţie, căreia-i place să facă baie doar în apa încălzită la temperatura care să nu depăşească nici cu o zecime o anumită valoare? Tu să rezişti fără bani? Tu, în satul ăsta uitat de lume, ca să arăţi ca babele astea când vei fi în vârstă?” Această conştientizare puternică a universului ei exterior, (univers, din punctul meu de vedere, nu cel adevărat, nu cel autentic, nu cel împlinitor, ci doar cel în care poate să-şi etaleze măştile mai bine) o înduplecă să plece din casa în care s-a simţit, pentru prima oară în viaţa ei, iubită… Aşa se termină povestea pasiunii dintre cei doi, pe scenă, rămânând să se scrie, zi de zi, în lumea întreagă.

s5              În faza de atracţie, îndrăgostitul vede în iubita sa întruparea calităţilor pe care ar dori să le aibă, dar a căror dobândire a fost izgonită în inconştient. Să mă „explicitez”: noi suntem, în adânc, fiinţe complexe. Suntem o îngemănare de trăsături distincte: de curaj şi de rezerve, de libertăţi şi de responsabilităţi, de gingăşie şi de fermitate, de bucurie şi de lacrimi, de masculin şi de feminin, etc. Din anumite motive, unele care ţin de genetică, altele care ţin de mediul pervertit în care „suntem aruncaţi în lume”, ne dezvoltăm numai anumite dimensiuni ale noastre, pe când altele le alungăm puternic. Dacă avem o mamă care îşi urăşte soţul, de pildă, mama ne transmite şi nouă acea antipatie nu doar faţă de tatăl nostru, ci şi faţă de tot ceea ce reprezintă el, astfel încât ciuntim din noi înşine tot ceea ce ne poate face să semănăm cu tata, pentru a nu pierde dragostea mamei. Acele aspecte de sine pe care le izgonim nu pleacă din noi, ci sunt ascunse de lumina conştienţei, în „beciul” nostru interior: ele îşi vor cere, din când în când, dreptul la lumină şi la viaţă. Deci, când ne întâlnim cu cineva şi ne simţim puternic atras de el, ne întâlnim, de fapt, cu acele părţi din noi care vor să iasă dinlăuntrul nostru. Iar asta ne atrage puternic. Cineva a scris, cu umor, că este mai uşor să te căsătoreşti cu un partener sau cu o parteneră înzestrată cu calităţile pe care ai dori să le ai decât să te străduieşti să le obţii tu însuţi. Partenerul liniştit, afectuos, econom, va avea tendinţa să se îndrăgostească de o femeie dinamică, distantă, generoasă. În pasiune, contrariile se atrag. Dar, o dată ce pasiunea trece, apare o răsturnare de situaţie. Iar atracţia de azi poate deveni, mâine, repulsie. Nu ne-am schimbat noi doi, ci am depăşit faza de fantezie. Vechile temeri, apărări, limitări, reapar la suprafaţă. Ce văd azi ca „femeie dinamică”, mâine pot vedea ca „femeie isterică”; „femeia discretă” de azi poate fi „femeia frigidă” de mâine; „bărbatul liniştit” de azi poate fi mâine resimţit ca „bărbatul plicticos”, „bărbatul pasional” de azi poate fi mâine văzut ca „maniacul sexual”; „economul” de azi poate deveni „avarul” de mâine în ochii noştri. Şi exact lucrurile care ne-au adus împreună acum ne despart. Iar asta pentru că: diferenţele „ne aduc” împreună, lucrurile comune „ne ţin” împreună.

s2               Psihanalistul Jean Monbourquette spune că „pentru a salva relaţia, cei doi nu vor avea altă opţiune decât de:

a. a înceta să se mai învinuiască unul pe altul

b. a începe să-şi integreze acele părţi ale eului pe care le ascund straşnic în sine, adică să crească emoţional

c. a porni să construiască o nouă relaţie, fondată pe respectul reciproc al personalităţilor lor”.

Abia după ce-l vedem pe celălalt aşa cum este putem evalua dacă relaţia are şanse de reuşită sau nu. Atunci începe provocarea. Succesul iubirii depinde de dorinţa de creştere, de putinţa de creştere şi de determinarea de creştere ale ambilor implicaţi în relaţie. De aceea, personalităţile psiho-infantile, egocentrice (histrionică, narcisică, paranoidă, antisocială) deja structurate –nu tendinţele pe care le avem cu toţii- au probleme serioase la acest capitol: până nu ajung la o minimă conştientizare şi nu încep demersurile curative, nu pot intra în relaţie, iar, dacă vor încerca să o facă, vor nimici, ca un tăvălug, totul. Dar, pentru noi ceilalţi, neafectaţi atât de profund în stima de sine, oricât de îndepărtate ar părea universurile noastre, galaxiile interioare au suficiente asemănări sau potenţialităţi ascunse încât, împreună, să fim o partitură din muzica armonioasă a sferelor.

s4              „Steaua fără nume” nu i-a dat nicio şansă omului care a făcut-o să aibă un nume, pentru prima dată, să continue să o iubească. Până când mai lăsăm, tu şi cu mine, stele să se stingă pe cerul iubirii noastre, de frica contrastelor dintre noi? Oare când vom conştientiza că diferenţele dintre noi sunt atât de mari precum calea de la conştientul nostru la inconştientul care se cere asumat? Sunt „atât de mari” sau, oare, „atât de aproape”?

                Spre armonie şi complexitate,

Andrei Pătrîncă

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la De ce, în dragoste, ne atrag contrastele?

  1. erika zice:

    Da, minunata piesa! In adolescenta am ascultat-o de multe ori pe disc ( pickup-ul si-acum functioneaza) si la teatru radiofonic. Stiam aproape toate replicile pe dinafara.

  2. Ioana zice:

    Bun articolul! Puteti recomanda o carte pentru o abordare mai amanuntita a celor de mai sus?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s