Masculinitate, paternitate și continuitate în opera „După plâns”, de Cristian Fulaș


„M-ai întrebat odată de ce susțin că mi-e frică de tine…”

Franz Kafka, „Scrisori către tata”

  1. Masculinitate

 

res_13277e88129cd505eebea2fdc2aaee16_450x450_es9lZilele acestea, încetând să mai bată în pieptu-i inima reginei, am urmărit un interviu în memoria ei, cu excelența sa, regina Ana, în care vorbea despre privilegiul de a-i fi soție regelui Mihai. Atunci mi s-a aprins un beculeț: cine poate să scrie mai bine despre bărbat dacă nu o femeie? Am pus mâna pe cartea lui Edith Stein și am dat peste lucruri interesante: femeia este „o reflexie în care bărbatul își poate întrezări propria natură, jumătatea în care-și poate contempla imaginea” (Edith Stein, „Opere complete”, pg. 58). Deci să vedem ce spune Edith Stein, fenomenolog printre altele, despre bărbați!

Edith Stein găsește că două sunt trăsăturile care definesc masculinitatea: 1. Pragmatismul. 2. Dezvoltarea unilaterală.

  1. Pragmatismul. Vorbeam, cu puțină vreme în urmă, cu o domnișoară, despre cât de greu îi este unei femei trecute de o anumită vărstă să se căsătorească. Și despre „nepăsarea” (eu îi zic „prudență”) pe care bărbații, mai cu seamă cei trecuți de o anumită vârstă, o manifestă față de ele. Și am ajuns la felul în care noi, bărbații, suntem creați. O fată își închipuie din fragedă pruncie cum va fi ea mireasă, cum se va căsători cu un prinț pe un cal alb care o va copleși cu desmierdări până la bătrânețe și cu care va avea o pleiadă de copii, etc. Visuri, fetelor! „Prințul”, dacă vine, e, de cele mai multe ori, „un necioplit” fără un sâmbure de noblețe în el, fără sânge albastru. Mai ieri venea acasă cu vânat, cu pește. Astăzi, tot pe-acolo se-nvârte, chiar dacă „vânatul” și „peștele” poartă alt chip. Toate fanteziile dvs., alese și demne, îl sperie! Personajul lui Cristi, „masculul”, printre nebuloasele existenței, își păstrează această dimensiune pragmatică, activă și creatoare: „știu un lucru: tocmai acel roman, o Carte… ce realizare… Probabil aici ar fi soluția, prima soluție. A doua ar fi să sculptez, să fac câteva lucruri care, iarăși, să poarte numele meu” (pg. 53). Observați, în această raportare masculină a lui Cristi față de viață, inclusiv o atitudine psihoterapică! Nu facem noi, în psihoterapie, tocmai acest demers de aducere permanentă a celui consiliat la „aici-și-acum”? „Nu am nevoie să știu sensul universului, îmi ajunge să știu că eu trebuie să fac ceva. Chiar acum” (pg. 94).
  2. Dezvoltarea unilaterală. O femeie poate să țină copilul într-o mână, să amestece în ciorbă cu cealaltă, să dea cu mopul cu un picior și să picteze cu celălalt. Exagerez ca să înțelegeți ideea! Masculinitatea e altfel concepută. Uitați-vă la Cristi: scriu o carte… sau sculptez. Ori una, ori cealaltă. Și neapărat nu în același timp. Atât „pornirea naturală spre deplinătate și coerență” (Edith Stein, „Opere complete”, pg. 25), cât și „dezvoltarea unilaterală a bărbatului” nu sunt valori în sine, ba chiar ascund pericole mari. Ele pot deveni valori doar întrebuințate corespunzător. Prea multa grijă a femeii pentru dezvoltarea și protecția celorlalți – a planetei întregi, dacă s-ar putea – poate aluneca în isterie, în intruzivitate, invadare și malnutriția emoțională a partenerului de viață și a copiilor ei. Prea multa preocupare a bărbatului pentru succes și realizare îl poate conduce pe acesta la narcisism, la indisponibilitatea de a simți cu nevoile celor care-i sunt aproapele. În același timp, focalizarea asupra polului interior le va conferi, și unuia și celuilalt, resurse întru devenire: ce ne-am face fără femei bune ascultătoare, psihologi sensibili, medici simțitori pe front sau în secțiile de muribunzi? Ce ne-am face fără bărbați președinți, preoți, lideri ai generației lor? (Astăzi mi-a venit o pacientă care mi-a spus: „Cred că m-am îmbolnăvit pentru că lucrez într-o secție numai cu femei. Știți cum e să lucrezi numai cu femei, domnule doctor?”).

 

II. Paternitate

I-am spus lui Cristi că, înainte de a scrie despre un alt aspect al operei sale, doresc să-l citesc pe Kafka, „Scrisori către tata”. Însă tatăl lui Kafka nu prea seamănă cu tatăl din cartea din Cristi. Nu seamănă și, totuși, seamănă. Nu seamănă pentru că tatăl lui Franz, domnul Kafka, este un dominant patologic: „ca tată ai fost pentru mine prea puternic”; „simțământul care mă stăpânește adesea, al nimicniciei, s-a născut în mare parte ca urmare a influenței exercitate de tine”, „mi-e frică de tine… frica și urmările ei mă paralizează în fața ta”, („Scrisori către tata”, Franz Kafka). Tatăl lui Franz Kafka este „prea mult”. Tatăl lui Cristian Fulaș este „prea puțin”: „am stat singur în foișor,…, refuzând să cred că un om poate fi înmormântat chiar de ziua lui, ar fi împlinit șaizeci și trei de ani”. Însă „și prea mult e prea puțin”. Aici se întâlnește tatăl lui Franz Kafka cu tatăl lui Cristi -și chiar cu tatăl lui Freud-. Fiind dominant, domnul Kafka a lipsit nevoilor afective celor mai adânci ale micuțului Franz, atrofiindu-i aripile, căci „la umbra marilor copaci nimic nu crește”; fiind pauciprezent, fizic sau/și afectiv, personajul central al cărții lui Cristian Fulaș e „prea puțin”. Și îmi vin în cap trei ipostaze în care fiul suferă de pe urma absenței tatălui: 1. Lipsește fizic (despărțire, deces); 2. Lipsește emoțional; 3. Lipsește din pricină că nu mai are loc de mamă (aviz mamelor cărora le place să cânte găina la ele în curte!). Și câți dintre cei care lecturăm aceste rânduri nu avem „prea puțin” din tata?

 

III. Continuitate

Se întreabă Cristi, ca orice bărbat autentic, ce voi dărui eu lumii? Ce va rămâne în urma mea? „Unii au copii, numele lor va dăinui și va fi amintit în ființele acelor copii… pentru mine, această variantă este exclusă, nu aș avea niciodată curajul să intru într-o relație…” (pg. 53). În toiul întrebărilor, găsește răspunsul: „Undeva, în conștiința noastră, stă un adevăr pe care nici măcar nu îl conștientizăm: suntem importanți! În fiecare moleculă de ADN avem un număr de atomi egal cu numărul de stele din galaxia noastră. Suntem, fiecare în parte, compuși dintr-un număr de elemente efectiv nenumărabile. Și lucrul ăsta ne face să fim importanți în proprii ochi…” (pg. 52). Aici ajungea demersul introspectiv al lui Cristi, după plâns, după plânsu-i. Suntem valoroși pentru că părinții ne-au dorit și ne-au iubit? Suntem importanți pentru că alții ne-au arătat apreciere? Și dacă ceilalți, semnificativi în creșterea noastră, ne-au transmis mesajul că „nu e bine că existăm”, că „suntem un accident”? Dacă noi înșine, privindu-ne viețile, vedem doar ratare și eșec, înseamnă că nu suntem valoroși? Deloc. Însăși existența noastră, venirea noastră în lume, este un semn că suntem prețioși, având o valoare unică, inestimabilă și intrinsecă.

Uitându-mă la Cristi în carte, imaginându-mi-l pe tatăl lui, văzându-l pe autor întâi drept „chip al chipului” tatălui său, mă atinge o emoționantă constatare: Cristi nu este doar expresia masculinității, nici doar fiul tatălui lui, este întruparea și rodirea tatălui său. Tatăl lui nu a murit. Tații nu mor. Nu atâta timp cât le trăiește fiii. Bine a spus și de data asta Cristi, în dedicația de la începutul cărții: „Această carte se dedică aceluia care, acum mulți ani, într-o spirală care nu se poate sfârși, a scris împreună cu mine prima literă, mână peste mână. Tatălui meu” (cea dintăi și, totuși, fără de număr pagină din cartea lui Cristi).

Lectură folositoare! 🙂

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Masculinitate, paternitate și continuitate în opera „După plâns”, de Cristian Fulaș

  1. Iulia zice:

    Nu am citit cartea să pot spune că este la fel de frumoasă, pe măsura comentariului care în sine este unul reușit, cu felicitări! (deși, personal, nu sunt de acord nici cu situarea femeii față de bărbat).;)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s