Impreuna spre Emaus: o emisiune despre credinta autentica, boala psihica si posesiunea demonica


Man-PrayingPentru a audia aceasta emisiune, da click pe link-ul urmator:

Impreuna spre Emaus: o emisiune despre credinta autentica, boala psihica si posesiunea demonica

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Interviu cu doctorul Andrei Pătrîncă


Interviu cu doctorul Andrei Pătrîncă.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Tu nu regreți nimic? Eu regret…


edith-piaf-je-ne-regrette-rien-111508049Sunt un iubitor al muzicii franceze. Și-mi place Edith Piaf mult. Una dintre melodiile interpretate de ea are însă unele versuri cu care n-aș fi întru totul de acord: „Eu nu regret nimic”. Nu-mi place din mai multe motive această sintagmă, mult îndrăgită de oamenii care-i ascultă piesele, și nu doar. Nu-mi place pentru că:

nu o cred. Dacă nu regreți, nici nu-ți pui problema regretului. De îndată ce se naște-n tine un gând de genul acesta, înseamnă că, pe undeva, cu „inima” regreți. Niciun alb, într-o comunitate de negri, nu va spune: ”Uitați-vă la mine! Eu sunt alb!”, pentru că e clar pentru toată lumea. E vizibil. Dar când se simte „cu musca pe căciulă”, de pildă dacă și-a obținut culoarea pielii prin multiple intervenții chirurgicale estetice, fiți siguri că va spune: „sunt alb. Eu nu sunt negru. Priviți-mă cu băgare de seamă!” Un copil care n-a experimentat niciodată boala nu îi va ura unui altuia: „Fii sănătos!”, decât, eventual, ca rezultat al unui tipar comportamental imitat de la părinți. Așa cum cineva care nu a experimentat niciodată nefericirea nu va publica în toate ziarele: „Sunt fericit/ă!”, pentru simplul motiv că nu știe gustul opusului fericirii. Dacă ne întâlnim cu cineva și ne întreabă: „Cum te simți?”, nu-i spunem „Nu mă doare stomacul, nu mă doare ficatul, nu mă dor rinichii”. Nici nu simțim că avem în corp aceste organe, până când nu încep să ne producă dureri.

Handsome mature man.mi se pare parte a unui curent de autoamăgire colectivă, care ne îndepărtează de realitatea vieții și de provocările ei. Viața ne întâmpină adesea cu multiple încercări. Și, culmea, oricât de multe-am fi trăit, tot mai ingenioasă se arată. Viața noastră e asemenea unui drum nou, întortocheat, accidentat, adesea neiluminat. Și noi toți suntem parcă asemeni șoferilor obligați să-și adapteze mersul condițiilor de trafic și posibilităților mașinii. Nici drumul nu-i lin, nici mașina nu-i de neatins, nici nu suntem singuri pe carosabil. În viață, suntem șoferi mai proști decât pe drum. Încălcăm mai des regulile, intrăm pe contrasens, ne bușim cu cei din fața sau din spatele nostru, suntem nevoiți, din când în când, să ne lăsăm remorcați de alții sau să venim noi în ajutorul celorlalți pasageri prin viață. Deci nu se poate să nu greșim sau să nu ni se greșească. Nu se poate să nu ne pară rău. Iar când alegem să nu regretăm, de fapt nu ne asumăm ceva semnificativ din existența noastră. Și tot mai multe neasumări dintr-acestea ne fac să ne simțim goi lăuntric și îndepărtați de autenticul din noi. Iar unde nu-i autenticitate, e … isterie.

ForgiveYourselfregretul este un pas fundamental în vindecarea rănilor și-n depășirea pierderilor. Dacă regretăm, înseamnă că ne uităm la ceea ce ne-a provocat durere. Dacă regretăm, avem și șansa să ne iertăm. Dacă regretăm, putem alege să facem lucrurile mai bine, să ne schimbăm, pentru a ne răni mai puțin pe noi înșine și pentru a-i răni mai puțin pe cei iubiți de noi. Dacă regretăm, înseamnă că suntem deja antrenați într-un proces de vindecare lăuntrică. Strângem din dinți, plângem puțin acum, cădem în genunchi, dar ne ridicăm cu mai multă putere, cu mai multă îndrăzneală și cu mai mare discernământ.

Nu știu tu cum ești, iubite prieten, dar eu am regrete. Mai mici, mai mari, mai scurte sau mai lungi, mai silențioase sau mai tulburătoare, dar le am. Câtă vreme le am, rămâne în mine speranța că mâine, poimâine sau într-o zi luminoasă, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi putea să privesc în urmă cu satisfacția c-am crescut, c-am învățat să iau deciziile corecte, că m-am deprins să mă rănesc sau să rănesc mai puțin, în vreme ce voi fi tot mai mult în stare să croiesc cărări drepte și să-i avertizez pe alții unde și cum să aibă grijă la drumul vieții.

Să râdem când e de râs, să plângem cât e de plâns și să regretăm când e de regretat! Cred că acesta este un mod onest și eficient de a ne trăi viața.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 5 comentarii

Calitățile din spatele ”defectelor” partenerului tău


calitati si defecteAdeseori, îl etichetăm pe celălalt ca fiind „greșit”, „defect”, „insuportabil” doar pentru că e diferit de noi. E drept și trebuie să fim realiști: fiecare dintre noi are cusururile lui, exagerările lui, tendința lui de a cădea într-o extremă sau într-alta. Ba, mai mult, când nu există un minimum de teren lăuntric comun, suficiente similitudini, relația nu are temelie și viitor, decât cu eforturi, dureroase și lungi, de maturizare și de echilibrare a balanțelor interioare.

Vă invit să extragem împreună câteva învățături legate de „defecte” și ”calități” din cartea psihoterapeutului Alon Gratch, „Dacă dragostea ar putea gândi”:

 

  1. Defectul partenerului: nu-și exprimă emoțiile.

Atitudinea de evitat: să te plângi de el, să-l cicălești, să încerci să-l schimbi. Nu vei face prin asta decât să-l determini să le exprime și mai puțin sau să nu le mai exprime deloc.

calm                Calitatea din spatele acestui „defect”: e calm și are o gândire logică.

Atitudinea potrivită: învață din calmul și din logica lui! Când folosești emoțiile, crești în el teama de propria vulnerabilitate. Când tu înclini spre latura cognitivă sau intelectuală, el se simte mai puțin amenințat și se poate deschide mai ușor emoțional. Așa, integrând mai multă gândire în sentimentele tale, el va integra mai multe sentimente în gândirea lui.

  1. 2.       Defectul partenerului: e iresponsabil, nu dă importanță detaliilor, e spontan, nu planifică din timp.

Atitudinea de evitat: tu îl controlezi, îl corectezi, îi reproșezi, îl ghidezi mereu. Prin asta, îl plictisești, îi crești dependența de tine și iresponsabilitatea.

?????????                Calitatea din spatele acestui defect: relaxarea, spontaneitatea, capacitatea de a sta cu picioarele în sus, liniștit și fără griji.

                Atitudinea  potrivită: ar fi util să înveți din capacitatea lui de a se detașa de probleme, de îngrijorări și de a se relaxa. Permite-i lui să gestioneze consecințele propriilor greșeli. Lasă lucrurile neimportante pentru ultimul moment, destinde-te și trăiește-ți viața apăsând mai rar frâna!

  1. 3.Defectul partenerului:un maniac al curățeniei, rigid, obsesiv.

Atitudinea de evitat: să-i critici mereu meticulozitatea și să-i iei în râs planificările interminabile.

Perfectionism                Calitatea din spatele acestui defect: meticulozitatea, grija față de detalii.

                Atitudinea potrivită: să devii mai organizat, eficient, detailist, astfel încât el să ocupe mai puțin teritoriul obsesiv-compulsiv. Cu cât tu vei exercita mai mult control asupra detaliilor vieții împreună, cu atât el va fi mai spontan și relaxat.

  1. 4.Defectul partenerului: se îmbracă prost.

Atitudinea de evitat: să-i reproșezi acest lucru, să încerci să-i cumperi tu hainele sau să-i schimbi garderoba.

Man-Thinking                Calitatea din spatele acestui defect: înclinația profundă spre lucrurile interioare, de esență, adânci, intelectuale sau spirituale, ce țin de fond, nu de formă.

Atitudinea potrivită: să-ți liniștești simțul stilului și să-ți concentrezi energia asupra lucrurilor profunde, devenind un gânditor abisal.

  1. 5.Defectul partenerului:neliniștea, dorința de a se implica în multe activități.

Atitudinea de evitat: să te îmbufnezi și să-l critici pentru energia și planurile lui.

sportiv                Calitatea din spatele acestui defect: energia debordantă.

                Atitudinea potrivită:  să i te alături într-unele dintre activitățile și distracțiile pe care și le dorește.

  1. 6.Defectul partenerului: critic, mânios, impulsiv.

Atitudinea de evitat: să începi să plângi, să te retragi,să te consideri și să te comporți ca o victimă.

Calitatea din spatele acestui defect: are o doză considerabilă de agresivitate, care, dacă e folosită corect, poate fi benefică.

                Atitudinea potrivită: fii insistent, trasează-ți granițele, arată-i că nu ești o victimă, ci un partener pe măsură. Când vei înceta să te comporți ca o victimă, el s-ar putea să nu se mai comporte ca un agresor.

  1. 7.Defectul partenerului: e prea masculin: urmărește CNN, sport, documentare și materiale științifice tot timpul, se arată mai puțin interesat de ieșiri și de relații, etc.

Atitudinea de evitat: critica, reproșul, îmbufnarea, replici de genul: „dar tu tot timpul faci așa…”

masculin                Calitatea din spatele acestui defect: fermitate, dârzenie, putere, virilitate.

                Atitudinea potrivită: decât să îi ceri să fie ca o fată, cum ar fi să încerci să fii tu mai băiețoasă? Implică-te mai mult în pasiunile lui, studiază-le, încearcă să-l înțelegi prin ele și, curând, văzând că ești gata să discuți cu el pe teme științifice, el va sugera să mergeți în vizită la familia ta sau să ieșiți în oraș cu prietenii – pentru că are nevoie și de acele activități.

  1. 8.Defectul partenerului: e obsedat de muncă.

Atitudinea de evitat: te plângi, îl cicălești, lucruri care-l vor trimite să petreacă mai multe ore la birou.

muncitor                Calitatea din spatele acestui „defect”: dedicarea, motivația, responsabilitatea.

Atitudinea de dorit: dedică mai mult timp muncii, încât să-l înțelegi mai bine pe el, să investești mai mult timpul în acțiuni utile. La un moment dat, el va observa că ai dispărut și se va întoarce să te caute.

  1. 9.Defectul partenerului: nu e în formă din punct de vedere fizic

Atitudinea de evitat: să îi spui că nu e în formă, dacă nici tu nu ești.

barbat gras                Calitatea din spatele acestui defect: atitudine mai relaxată față de propriul corp, acceptare de sine.

Atitudinea potrivită: fii mai indulgent cu imperfecțiunile tale corporale sau ale celuilalt. El ar putea să fie motivat să îți urmeze exemplul și să facă ceva pentru a scăpa de obezitate, dacă modelul tău este unul bun, de relaxare și de distracție prin sport, nu de antrenament ca într-o bază militară.

  1. 10.Defectul partenerului: e mai limitat intelectual.

Atitudinea de evitat: „Dă-ți și tu bacul! Nici pân-acum n-ai fost în stare să ți-l iei?”, „Pune mâna și tu pe o carte!”, „Ce idiot ești!”

inocent                Calitatea din spatele defectului: inocența, sinceritatea, simplitatea.

Atitudinea potrivită: învață de la el cum să fii cu picioarele pe pământ, cum să apreciezi lucrurile simple. Nu mai face pe deșteptul și învață să fii mai blând!

„Principiul de aici, din toate exemplele de mai sus, este că dacă îți apreciezi partenerul pentru cine este el, este mai probabil ca el să fie influențat pozitiv de cine ești tu” (Alon Gratch).

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 1 comentariu

Cat de perfectionist esti? Verifica-te!


PerfectionismUn test care indica, orientativ, inclinatia personalitatii tale spre perfectionism. Fa acest test!

Cat de perfectionist esti?

 

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 4 comentarii

Cum arată o relație (prietenie, logodnă, căsătorie) sănătoasă?


Iată câteva indicii că relația în care suntem implicați merge într-o direcție bună:

  1. relatie1Aprecierea reciprocă. De-a lungul vremii, ceea ce descoperim la celălalt, alături de schimbările produse în noi, pot duce la fluctuații ale aprecierii celuilalt. Dar, în relațiile sănătoase, oricâte furtuni ar veni, există mereu un potențial gata să țină aprinsă sau să reaprindă torța iubirii.
  2. Experiențele comune de viață: traume similare în copilărie, familii asemănătoare, orice rezonează profund emoțional cu celălalt.
  3. Un echilibru între asemănări și deosebiri: o viziune comună despre lume și viață, aceeași credință, principiile similare sunt esențiale. Prea multe asemănări fac relația să devină plictisitoare. Unele diferențe pot aduce complementaritate relației, prea multe însă duc la discordie și înstrăinare reciprocă.
  4. Comunicarea: vorbim cu perechea despre sentimente, gânduri și decizii care țin de viața cuplului.relatie2
  5. Tolerarea și rezolvarea conflictelor: furia, dezamăgirea, apar adesea într-un cuplu. Dacă relația merge într-o dinamică pozitivă, rezolvarea lor va duce mereu la întărirea cuplului.
  6. Respectarea granițelor: anumite comportamente tolerabile pentru unul sunt, pentru celălalt, dincolo de granița lui: abuzul verbal, anumite fantezii sexuale, violența fizică, etc.
  7. Controlul impulsivității. Dacă ne e greu să ne stăpânim furia, mânia, gelozia, invidia și acționăm sub imperiul unui impuls îi vom răni considerabil pe cei care ne sunt alături și ei se vor îndepărta de noi.
  8. Dezvoltarea personală: fiecare, pe cont propriu, atâta vreme cât este viu, e de dorit să fie angajat în propria lui creștere, independentă de a celuilalt. Asta va duce la evitarea gravitării unuia în jurul celuilalt, la limitarea dependenței nesănătoase și la îmbogățirea relației.relatie3
  9. Dedicarea unei cauze umanitar-sociale: implicarea comună în proiecte din afara cuplului conduce la mai multă apropiere și valorizare reciprocă.
  10. Respectarea angajamentului de a rămâne împreună.
  11. Binecuvântarea lui Dumnezeu, fără de care nicio lucrare omenească nu dăinuiește.
Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | 8 comentarii

7. „Dragostea” androgină sau „când femeile își pierd feminitatea…”. Vezi dacă te regăsești!


hermafrodit salmacisMișcarea feministă a făcut ca femeile să fie din ce în ce mai încurajate să se comporte asemenea bărbaților de altădată, în vreme ce de la bărbați se așteaptă să fie sensibili și vulnerabili. Tot mai mulți consilieri văd astăzi cupluri în care bărbatul este sensibil și deschis, iar femeia este puternică și categorică. În această relație, bărbatul se îndrăgostește de femeia pe care o percepe ca fiind o persoană dură, independentă, pe care o poate respecta, iar femeia se îndrăgostește de un bărbat pe care ea îl percepe ca fiind o persoană emoțională și susținătoare, suportivă. Dar, curând, cei doi nu vor mai fi mulțumiți cu ceea ce și-au dorit, așa că el va dori, după o vreme, o femeie mai feminină, iar ea un bărbat masculin.

androgin           Iată câteva din caracteristicile „iubirii” androgine:

  • Avem dificultăți în a întâlni persoana potrivită
  • Femeile nu pot accepta hotărârea masculină în partenerii lor. Ele vor mai mult să domine, decât să se supună
  • Dacă sunteți femeie, aveți impresia că lumea bărbaților se împarte între pămpălăi și tirani. Tiranii sunt agresivi, pămpălăii sunt drăguți, dar nu sunt destul de categorici și de ambițioși. Când nu vedeți și nuanțele de gri, s-ar putea să vă regăsiți în acest tipar al „iubirii” androgine:
    • Pămpălăul: nu se oferă să vă plătească masa de la cină, nu vă sună pentru a doua întâlnire, nu este implicat în slujba lui, are datorii, este drăguț, sensibil, delicat
    • Tiranul: e mereu la muncă, nu exprimă ușor emoții, evită să discute subiecte lacrimogene, socotește că femeile sunt nevrotice și isterice, vă spune că își dorește o parteneră căreia să-i placă sportul, nu care să îl cicălească, se simte centrul universului, etc.

mom yelling Remedii:

  1. Călătorie în copilărie. Dacă mama e emoțional și financiar dependentă de soțul ei, fetița își poate spune că nu voiește să ajungă precum mama ei. Când a devenit mare, a fost mereu independentă, încrezătoare și hotărâtă. Când relaționa cu un bărbat, era ca unul dintre ei: agresivă, activă, ambițioasă, nepăsătoare și mascată emoțional. Singura problemă era că bărbații nu voiau să se întâlnească cu o concurentă. A ales să se căsătorească cu un „pămpălău”, dar relația nu a mers. De ce? Pentru că ea nu putea tolera slăbiciunea, indiferent de unde venea. Nu putea fi cu „tiranii” deoarece, cu ei, s-ar fi simțit ca mama ei, și nu putea fi cu „pămpălăul” care semăna cu mama ei. O replică amuzantă a lui Alon Gratch: „ca noi toți, ea nu a putut scăpa de mama ei.” Pasul doi în terapia ei a fost să descopere că sub identificarea ei masculină externă, agresivă, se ascundea de fapt o ființă sensibilă, vulnerabilă.

Dacă ești femeie, caută următoarele indicatoare ale acestui tipar androgin:

  • Ai crescut cu o mamă pe care nu ai putut-o respecta: era dependentă de tatăl tău, prea dornică de tine, prea emoțională, isterică, imprecisă, timidă, temătoare, fricoasă
  • Examinează dacă la suprafață semeni mai mult cu tatăl tău: rațională, agresivă, motivată, detașată, logică

Dacă ești bărbat, caută indicatoarele acestui tipar:

  • Ai crescut cu un tată cu care, dintr-un anumit motiv, nu te-ai putut identifica: fizic sau emoțional absent, intimidant, mult prea puternic sau abuziv, pasiv și retras, lăsând întreaga sferă de influență mamei tale
  • Examinează dacă semeni mai mult cu mama ta decât cu tatăl tău: la sensibilitate, nevoie, pasiune, emoțional
  1. self-acceptanceEchilibrare, armonizare:
  • Ia cele două ingrediente pe care le avem cu toții: masculinitatea și feminitatea – și refă-le, până când ajung să stea  împreună armonic
  • Dacă ești tipul de femeie A, puternică, competitivă, logică, fără semne de finețe feminină, intră în contact cu acea feminintate pe care ai reprimat-o
  • Dacă ești tipul de femeie B, dulce, pasivă, receptivă și sociabilă, fără nicio urmă de agresivitate, dă drumul gradat acelei agresivități care se găsește undeva în adânc
  • Orice ai fi, acceptă-ți limitările, frustrările și neajutorările, redu dorința de a-i controla pe ceilalți
  • În relațiile cu partenerii, să încercăm să nu ne mai batem cu feminitatea sau cu masculinitatea din celălalt. Să lucrăm la schimbarea noastră lăuntrică, astfel încât celălalt să se apere mai puțin, refugiindu-se mai tare în tiparul pe care-l cunoaște cel mai bine
  • Să acceptăm că ceea ce este masculin pentru o persoană poate fi feminin pentru o alta. Toți avem și trăsături feminine, și masculine, iar un echilibru perfect nu vom obține niciodată
  • Să lucrăm la aprofundarea relațiilor cu părinții noștri: încercând să-i privim mai puțin critic, s-ar putea să redescoperim în noi părți din ei frumoase pe care le-am respins, pentru a nu fi ca ei
  • Dacă ești femeie, stai la distanță de acele femei care seamănă prea mult cu mama ta sau care au renunțat cu totul la bărbați, devenind ele însele, psihologic vorbind, bărbați

change-others-by-changing-youself-e1361589227965               Ca  o concluzie, pentru femeia identificată masculin, strategia centrală este de a căuta influențe feminine pozitive. Bărbatul tradițional ar face bine să caute influența feminină pentru a-și înmuia agresivitatea. Bărbatul identificat feminin, ceva mai contemporan, ar fi util să caute în vârsta adultă tipul de influență pozitivă masculină pe care, cel mai probabil, nu a avut-o ca și copil.

Eu vă mulțumesc pentru că ați rămas cu mine, parcurgând această serie de articole! Vă doresc să tindeți spre împlinire și să o găsiți, atât în relațiile cu dvs înșivă, cât și cu cei dragi ai dvs.! Vă las cu un citat al autorului acestei mirobolante cărți, care mi-a luminat multe dintre ungherele întunecate ale înțelegerii psihologice și, mai cu seamă, ale vieții mele interioare, nescutite nici ea de toate aceste zbateri!

creation”Cu toate că bărbații nu mai merg la vânătoare în timp ce femeile gătesc, dac-am crede în evoluție, am spune că va  fi nevoie de milioane de ani până ce ADN-ul identității noastre va fi reprogramat. La bine și la rău, această identitate de gen este parte din moștenirea noastră biologică și psihologică. Faptul că am ignorat asta ne-a condus la dragostea androgină, în care rolurile sexuale sunt cu adevărat inversate, dar nici femeile, nici bărbații nu mai sunt fericiți. Acceptând-o ca un punct de plecare, pe de altă parte, ne va permite să ne simțim mai în siguranță în identificarea noastră de gen primară și, prin urmare, mult mai deschiși față de influențele echilibrante venite de la sexul opus.”

Alon Gratch

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , | 9 comentarii

6. „Dragostea” sexuală. Vezi dacă te regăsești!


jupiter-in-astrologiePuțini dintre noi îmbrățișează acest tipar din nevoi strict sexuale. Cei mai mulți se refugiază în dragostea sexuală pentru a nu se confrunta cu problemele emoționale de fond. Adesea, în spatele tiparului compulsiei sexuale, se găsește depresia, însingurarea, stima de sine scăzută, golul existențial. În familiile de origine, părinții au un istoric de abuz de alcool, droguri, jocuri de noroc sau alte dependențe. La acest tipar al dragostei sunt împinși mai cu seamă bărbații. „Cultura așteaptă o anumită obrăznicie sexuală de la băieți, nu de la fete” (Alon Gratch). În plus, bărbații au nevoie de o perioadă mai scurtă și o stimulare indirectă pentru a se aprinde. De aceea, ei aleg mai des refugiul în sexualitate pentru a face față conflictului emoțional.

sexual dependece                Cum îți dai seama că partenerul tău are o problemă cu tiparul dependenței sexuale:

-nu este interesat să fie cu tine în momentele și în locurile unde sexul nu poate avea loc

-acționează prea repede, e seducător agil, carismatic

-simți că ești presată sau manipulată sexual

-te seduce să faceți sex la telefon

-idealizează trupul și frumusețea ta, dar simți că nu este interesat de cine ești tu

-pune camere de luat vederi când faceți sex

-merge adesea în baruri de streaptease și are parte de dansuri în poală

-îți spune franc în față că și-a înșelat prietenele de dinainte, fără nicio urmă de regret

-îți cere să te implici în practici sexuale despre care tu crezi că sunt ieșite din comun și cu care nu te simți confortabil, dar mergi mai departe, gândindu-te că faci ceva special pentru el

-ceilalți îți spun că nu este potrivit pentru o relație cu tine, numai ție ți se pare adecvat

-obișnuiește să întrețină relații sexuale cu alte fete, atunci când voi sunteți certați/despărțiți

couple-talking8-saidaonline                Remediul tiparului dependenței sexuale:

-desexualizarea conflictelor emoționale:

  • Un pacient care a fost violat în copilărie a crescut cu fantezii răzbunătoare violente. La maturitate, el era cel care deținea controlul, transformând „trauma în triumf” (Alon Gratch). Terapia, în acest caz, constă în a-l ajuta să conștientizeze că fanteziile lui provin din ura față de femei, la origine aflându-se ura față de mama lui violatoare
  • Sunt des întâlnite cazurile în care ne iubim partenerii, ni-i respectăm, dar avem relații sexuale agresive cu un alt partener, mai puțin respectat. În acest caz, încercăm să protejăm puritatea relației primare de violența noastră. Remediul, în acest caz, este îmbunătățirea comunicării emoționale cu primul partener.
  • Femeile care au un stil interpersonal agresiv și care au probleme cu cedarea controlului, se întâlnesc sau se căsătoresc cu bărbați blânzi, sensibili sau pasivi, ca să preia ele controlul, dar apoi își doresc ca partenerul lor să fie mai puternic sau mai agresiv, pentru ca ele să se relaxeze sau să se simtă protejate de el. Dacă vrei să înțelegi de unde vin tiparele tale sexuale, încearcă să vezi dacă au legătură cu unele conflicte non-sexuale din viața ta. Dacă ești atrasă de bărbați mai tineri, băiețoși, întreabă-te dacă ți-e teamă să fii într-o relație de egalitate. Nu cumva tatăl sau fratele tău mai mare a fost un tiran și tu generalizezi această percepție asupra tuturor bărbaților? Trebuie mereu să deții controlul, deoarece crezi că atunci când ești vulnerabil se poate profita de tine? Vezi oamenii care oferă emoțional ca fiind băgăreți? Oare nu cumva ai crescut cu un părinte băgăcios sau simți că partenerul tău e dominant?
  • Bărbații care se luptă cu impotența (și nu s-au depistat cauze fiziologice, iar impotența este doar secvențială, manifestă doar în cadrul relației) e important să verifice dacă se simt inadecvați și-n alte domenii din viața lor (carieră, de ex.). Nu cumva se simt demasculinizați/devalorizați de partenere? Nu cumva soțiile sunt acuzatoare sau intimidante?

Vă mulțumesc pentru răbdarea de a lectura și acest articol. Mai avem doar un singur episod… Rămâneți cu mine! 🙂

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

5. „Dragostea” interzisă. Vezi dacă te regăsești!


Piramo si TisbusIubirea interzisă are drept trăsătură fundamentală faptul că nu poate fi împlinită, materializată, realizată. Când cei doi încearcă să își aducă relația secretă la lumina zilei, dragostea va muri sau va suferi nenumărate îngrădiri.

Exemple care se înscriu în această categorie:

  • Diferența de statut: studentă și profesor, șef și subalternă, unul dintre cei doi căsătoriți
  • Diferența de vârstă
  • Diferența de religie: sunt religii care interzic mariajele mixte și chiar îi excomunică din rândurile lor pe cei care își aleg drept partener de viață pe cineva dintr-o altă comunitate religioasă

Suntem înclinați spre iubiri interzise în situații de genul acesta:

-suntem dependenți de părinți și atunci alegem relații cu parteneri interziși, pentru a nu ne lua de lângă părinții noștri

-suntem atrași către iubiri interzise și am mai avut astfel de experiențe

-prietenii spun despre noi că ne comportăm ca niște adolescenți imaturi

-ne face plăcere să încălcăm regulile, să fim non-conformiști, rebeli

-iubim telenovelele, romanele care prezintă iubiri interzise, ba chiar îi simpatizăm și ne identificăm cu protagoniștii

Remedii pentru evitarea tiparului iubirii interzise:romeo-and-juliet-791067l-imagine

-evitarea: dacă știi că nu te-ai căsători niciodată în afara religiei, nu te întâlni cu persoane din afara religiei tale. Dacă știi că nu-ți dorești o relație cu un bărbat căsătorit, nu ieși la masă cu unul

-imaginează-ți că ești căsătorit cu persoana interzisă, că ai o familie cu ea: „-Cum ar fi relația cu familia ta de origine, cu familia sa, cu prietenii?” Dacă ești gata să-ți asumi această alegere, ținând cont de valorile tale interioare, este posibil ca această iubire să aibă șanse în realitate. Uneori nu putem afla natura tiparelor noastre decât angajându-ne mai departe în ele

-discută cu partenerul din viața reală ce nu-ți place la el: faptul că e dominant, că nu e într-o formă prea bună; în general, cusururile care ne deranjează la ceilalți au de-a face cu simțămintele noastre înnăbușite față de un părinte: dacă am avut o mamă sensibilă, hiperprotectivă, dornică, dependentă, ușor de rănit, nu suportăm să avem un partener care ne amintește de ea. Redirecționând simțămintele noastre spre părintele față de care nu ne-am permis să simțim la timp anumite lucruri, vom putea să acceptăm și să trăim mai ușor cu căsnicia noastră imperfectă.

Rămâneți cu mine! Urmează episodul al șaselea!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 2 comentarii

4. „Dragostea” triunghiulară. Vezi dacă te regăsești!


Jupiter_and_Juno_-_Frans_Christoph_JanneckSe întâmplă adesea ca, deși totul merge bine la început, unul dintre parteneri să găsească în afara relației ceea ce nu găsește în interiorul ei. Ne implicăm într-o dragoste triangulară atunci când aducem o a treia parte într-o relație.

De fapt, în copilăria noastră, triunghiurile sunt mereu prezente. Cei care au studiat atent dinamica minții unui bebeluș, au constatat că el creează un triunghi chiar și atunci când are de-a face doar cu o singură persoană, precum mama. Când primește de la mamă ceea ce dorește, are de-a face cu „mama bună”. Când nu primește, aceeași persoană este „mama rea”. De aici, spun psihanaliștii, suntem predispuși cu toții, într-o anumită măsură, triangulației. Dacă nu obținem ce dorim de la partenerul nostru, el devine „iubitul rău” și altcineva, real sau doar prezent în fantezia noastră, este „iubitul bun”.

infidelity-1024x745                Iată câteva dintre trăsăturile care indică faptul că suntem înclinați spre dragostea triunghiulară:

-negăm: „Nu-mi stă deloc în fire!”, „N-aș putea niciodată să înșel!”

-ne aflăm într-o relație stabilă și ne îndrăgostim mai mereu de o altă persoană

-unul dintre părinți a fost infidel, iar această informație ne-a marcat copilăria. Deși, în copilărie, condamnăm comportamentul părintelui infidel, atunci când partenerul nostru începe să semene cu părintele înșelat, începem să ne identificăm cu părintele infidel și să alegem aceeași variantă ca el

-dacă noi înșine am fost înșelați, din dorința de a-l face pe celălalt să simtă ce am simțit noi

-când avem impresia că nevoile noastre emoționale nu sunt satisfăcute de partenerul nostru. Nu este nimic greșit în a comunica emoțional cu alte persoane, dacă nu se ajunge la extrema de a limita comunicarea cu partenerul nostru sau la a-l denigra pe prezentul partener în ochii terțului/terților

-când discutăm imperfecțiune soțului/soției cu părinții. Aceasta conduce la o ruptură între părinții noștri și partenerii noștri și subordonează relația cu partenerul de viață – care ar trebui să fie primară – relației cu părinții

-ne-am întâlnit cu cineva care pare interesant. Apoi, îl/o întâlnim pe fratele/sora respectivului/respectivei, ni se pare mai drăguț și deja fantasmăm cum l-am putea părăsi pe primul pentru ruda sa

man-woman-talking-fkh               Remedii pentru a evita triunghiurile relaționale:

-„cea mai scurtă distanță între două puncte nu este un triunghi, ci o linie dreaptă” (Alon Gratch). Să începem să comunicăm mai mult cu partenerul nostru și să ne asumăm faptul că toate sentimentele pe care le simțim în relație aparțin relației și e bine să fie rezolvate în interiorul ei

-să evităm poziția de „mamă cicălitoare, dominantă, controlatoare și băgăreață”, pentru a nu-l transforma pe celălalt într-un băiețel iresponsabil, pasiv și inconștient

-să evităm să fim atât supuși și pasivi, preșul de șters picioarele al celuilalt, cât și poziția de războinic agresiv sau pește rece

-să ne implicăm în relații în care există un solid teren comun pentru un dialog sincer! Când nu există acest teren comun, vom căuta mereu valorile la care noi ținem în afara relației

-dacă unul dintre parteneri se maturizează, iar celălalt nu, tendința spre a căuta un partener la fel de matur crește. Dacă tu ești cel care s-a maturizat, e bine să te întorci spre prietenul tău și să-l provoci să se maturizeze, fără însă a forța nota sau a prezenta situația ca o critică. Dacă ești cel care a stagnat, e indicat să-i ceri perechii tale să te accepte o vreme așa cum ești, pentru a te putea dezvolta într-un mediu în care nu ești judecat, dar în care ești ajutat, susținut, educat

-învață să descoperi în prietenul tău și ceea ce este atrăgător, nu te concentra doar asupra cusururilor

-dacă te îndrepți spre persoane „inferioare” ție și-ți e mai ușor să evadezi în relații cu ele, apleacă-te asupra imaginii de sine: s-ar putea să cauți astfel de relații pentru că nu te simți suficient de „bărbat”, „femeie” pentru cineva de un statut socio-educațional similar ție sau s-ar putea ca, prin această relație extra, să-ți exprimi furia față de partenerul tău care te face să te simți mai puțin „bărbat”/„femeie”

Când ceea ce ne supără la ceilalți e dat pe față, pot apărea conflicte serioase. Relațiile în care unul sau amândoi sunt imaturi se clatină în acest punct și chiar se pot rupe. Totuși, cuplurile care au șanse de reușită împreună trec, tocmai în acest moment, într-o dimensiune nouă, curajoasă, în care sentimentele negative sunt exprimate și nimeni nu se isterizează, ba, mai mult, ele sunt prilejuri de devenire și de schimbare pentru amândoi. Cuplurile compatibile și mature știu că fiecare impas e, de fapt, un pas.

Sper că nu v-ați plictisit. Urmează un alt episod! Vă salut pe toți, cu multă dragoste!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

3. „Dragostea” indisponibilă. Vezi dacă te regăsești!


cupidonCând suntem înclinați spre o dragoste unilaterală, e ușor să ne dăm seama: ne îndrăgostim, în mod repetat, de persoane indisponibile. Ceea ce nu conștientizăm este faptul că, în multe cazuri, și noi suntem, în mod repetat, indisponibili pentru cei care sunt interesați de noi. Căutăm dragostea perfectă și, de aceea, ne alegem ținte greu de atins, pentru a ne putea păstra fantezia frumuseții, a inteligenței perfecte, a iubirii pure.

Cum recunoaștem acest tipar? Care sunt trăsăturile care indică faptul că suntem predispuși la iubiri indisponibile?

-separăm în minte oamenii în două categorii: „perfect, dar indisponibil”, „disponibil, dar nu suficient de bun”. În realitate, nimeni nu este nici perfect, nici complet inacceptabil

-ne considerăm victimele ghinionului: „nu e pentru mine iubirea”, „nu-mi e dat să-l iubesc pe cel de care-mi place”

-dăm vina pe statistici: „sunt mai multe femei decât bărbați, de-aia nu mă ia nimeni!”

valentine-ne atrage la celălalt chiar faptul că e indisponibil. E chiar lipiciul relației. De îndată ce relația are șanse să se materializeze, ne dăm înapoi

-sunăm din nou când cineva de care ne place nu ne răspunde la telefon

-le propunem continuu potențialilor parteneri să petrecem mai mult timp împreună

-am trecut de treizeci-patruzeci de ani și am refuzat multe oferte. Cu cât așteptăm mai mult, cu atât mai îndepărtați de perfecțiune vor fi potențialii parteneri și cu atât noi vom fi mai pretențioși

Remedii utile pentru a evada din acest tipar:

Dacă nu avem încă o relație:

  • femeie batrana-să verificăm dacă printre cei care ne curtează și pe care noi îi respingem nu ar putea fi și un partener potrivit. Gradul de energie psihică pe care îl investim în oamenii indisponibili este egal cu gradul de energie psihică pe care îl investim în a evita oamenii disponibili
  • -să cercetăm dacă nu cumva ne dorim o relație, dar nu o vrem cu adevărat. A dori ține de fantezie, a voi ține de acțiune și de responsabilitate. Poate ne îndrăgostim de persoane inaccesibile tocmai pentru că nu vrem cu adevărat o relație
  • -un prieten apropiat poate fi mai de dorit a ne fi partener decât o persoană inaccesibilă. Asemănările de filosofie, valori și simțiri nu garantează iubirea, dar creează condițiile pentru apariția și întreținerea dragostei.

Dacă suntem implicați într-o relație:

  • -să ne schimbăm atitudinea vizavi de ceea ce avem: când dorim ceva mai bun și suntem chinuiți de această fantasmă, să ne amintim că suntem implicați și responsabili. Când ne credem încătușați, să ne amintim că suntem, prin excelență, liberi, și că nimeni nu ne poate răpi libertatea lăuntrică
  • casnicie fericita-să fim atenți la nevoia noastră de spațiu și a celuilalt de afecțiune –sau invers-. Mulți bărbați căsătoriți care dezvoltă vieți secrete, departe de casă, fac asta pentru că se simt controlați sau invadați de soțiile lor. Când îi spunem partenerului: „ar trebui să petreci mai puțin timp cu prietenii tăi și mai mult cu mine”, îl facem să se simtă mai obligat și mai vinovat și el va voi să scape mai repede de noi. La fel, când îi spunem partenerului: „trebuie să fii mai independent și să faci mai multe pe cont propriu”, el ar putea interpreta asta ca un semn că noi nu voim să fim cu el, iar nevoia lui de afecțiune va crește și mai mult. Dacă ești partenerul dornic, caută să fii puțin mai independent, pentru ca celălalt să își conștientizeze nevoia de tine. Dacă ești partenerul independent, încetează să mai trăiești din obligație și petrece timp cu partenerul tău doar atunci când voiești cu adevărat. Fă cu celălalt doar lucrurile pe care tu le vrei, iar el se va simți iubit, împlindu-i-se nevoia!

Dacă cel de lângă tine nu-ți este, întâi de toate, prieten, orice ar fi și oricum ar fi, nu-ți va fi de ajuns. Dragostea nu-i așa departe, numai noi o căutăm în povești infantile cu prinți, prințese și iubiri ideale…

Rămâneți cu mine! Sper că nu v-ați plictisit! Urmează episodul patru! 🙂

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

2. „Dragostea” virtuală. Vezi dacă te regăsești!


Pygmalion priant Vénus d'animer sa statue, Jean-Baptiste RegnaultDragostea virtuală (sindromul Pygmalion) are drept caracteristică principală faptul că ne îndrăgostim de fantezia noastră, de o creație imaginară a noastră, care nu seamănă cu omul pe care-l întâlnim față în față. Problema centrală în acest tipar de dragoste nu este distanța geografică, ci faptul că folosim depărtarea pentru a evita să ne confruntăm cu diferite cusururi pe care le avem noi sau celălalt: burta, chelia sau impulsivitatea mea, dependența lui de părinți sau handicapul lui fizic. Inconștient, alegând această iubire, am voit să evităm să ne simțim dezamăgiți. Atunci când întâlnim persoana în cauză, mai devreme sau mai târziu, calitățile care ne-au atras pe internet devin acum defecte respingătoare. Celălalt e mult prea diferit de cine credeam noi că este. Adevărul este că, în absența unei apropieri fizice, e ușor să ne îndrăgostim de propria construcție mentală. Mintea minte.

dragostea virtuala                Iată câteva dintre trăsăturile care spun despre noi că suntem predispuși la relații virtuale:

-dacă am mai avut astfel de experiențe. Atunci, ne simțim obligați să repetăm ceva de pe urma căruia am suferit, cu scopul de a-l stăpâni și a ieși învingător. Dacă am mai avut experiențe de îndrăgostire prin internet, se prea poate să fim blocați în acest tipar

-dacă am avut un părinte absent emoțional sau fizic, putem alege să iubim inconștient o persoană care locuiește într-un alt oraș. Tânjim după acel părinte absent, aflat la distanță, dar, de data aceasta cu speranța că puterea noastră de adult va aduce un alt rezultat

-dacă am cunoscut pe cineva pe internet, dar nu voim să îl întâlnim față în față

-dacă nu voim să vorbim despre aducerea relației în planul realității, ci ne mulțumim doar cu declarații de dragoste virtuale

-dacă am trăit o realitate cu familia noastră și o alta în mintea noastră

-dacă deja ne facem declarații de dragoste și suntem dependenți de mesajele celuilalt, deși nu l-am întâlnit niciodată

-dacă povestea de iubire este frumoasă, dar e mult prea rapidă și decurge mult prea bine, mult prea ușor. Pare unsă cu ulei. 🙂

-dacă afirmațiile noastre sunt evazive sau inconsecvente – nu suntem încă dispuși să ne arătăm așa cum suntem

Câteva sugestii ne sunt de folos pentru a ne vindeca de iubirile noastre virtuale:

fat-man-fat-woman-oamenii reali sunt rar atât frumoși în trup, cât și în suflet. „Mințile strălucite au devenit așa pentru a trebuit ca ele să scape de fizic, iar corpurile grozave au devenit așa pentru că au avut nevoie să evite deșteptăciunea” (Alon Gratch)

-s-ar putea să alegem iubirile virtuale nu doar pentru a evita contactul cu imperfecțiunile celor pe care i-am putea iubi, ci, de asemenea, pentru a evita prea multă apropiere sau intimitate. Aici e bine să ne întrebăm de cât spațiu avem nevoie pentru a ne simți comod într-o relație. Spațiul, distanța optimă dintre noi și cei pe care-i iubim diferă de la om la om. Celor cărora ne place să petrecem mult timp singuri le sunt convenabile relațiile mai aerisite, iar celelalte par sufocante. Celor cărora ne place apropierea zilnică, luarea deciziilor în comun, le e mai bine într-o relație comună. Dragostea virtuală nu împacă niciuna dintre cele două părți, pentru că o relație la mare distanță împrospătează fie plăcerea de separare, fie dorința de a fi împreună și nu-ți permite să afli care e spațiul convenabil pentru tine. La acest pas, în loc să cautăm iubiri virtuale, mai bine cercetăm câtă intimitate putem suporta, cu adevărat.

-să ne vedem de viață! – e sugestia utilă pentru a evita acest tipar de iubire. Să ne vedem în așa măsură de viață, încât să nu mai avem vreme să stăm cu microscopul pentru a cerceta viața partenerului din realitate!

-REVERSUL POZITIV: tehnica de aur în înțelegerea cu un partener real diferit de noi: în iubirile reale, când ne analizăm partenerii, să facem o listă cu atributele care ne deranjează la ei și, apoi, cu reversul pozitiv al acestor atribuite:

  • lovers_vanished_still08De exemplu, dacă partenerul (în general, bărbatul) pare lipsit de emoții și necomunicativ, reversul pozitiv al acestui fapt este că acest partener este logic și liniștit. El nu are un temperament vulcanic. Tu ai putea să devii foarte emoțional/ă și el nu se va panica. Când tu vei trece prin momente de vulnerabilitate, vei fi îngrijorat, anxios, el îți va inspira calm și liniște. În acest pas, e foarte util să preiei și să integrezi și tu ceea ce este frumos în celălalt, adică exact reversul a ceea ce pe tine te deranjează. Întreabă-l pe el cum ar face față unei situații stresante, care sunt tacticile lui, opțiunile de a acționa și resursele de care dispune. Dacă el este logic și rațional, e posibil ca doar prin această modalitate să intre în legătură cu sentimentele lui. Tu l-ai putea speria cu sentimentele și emoțiile tale debordante. Cu cât ești mai emoțional (situație mai des întâlnită în rândul femeilor), cu atât îl împingi spre a fi rațional. Dacă, din contră, muncești tu mai mult la partea cu gândirea, emoțiile lui vor izvorî de la sine – pentru că ele există. Conectarea cu aspectele pozitive ale partenerului tău va induce o schimbare în tine însuți și te va face o persoană mai echilibrată. Când tu te vei echilibra și partenerul din viața reală se va echilibra. Iar tu nu vei mai fi tentat să cauți relații virtuale
  • Butterfly_Release1Un alt exemplu: el este independent, nu se amestecă în treburile gospodărești, dar nici nu se așteaptă ca tu să-l întâmpini cu masa pusă. Dacă el e mai independent prin felul lui de-a fi, tu poți învăța ceva de la el. Poți începe să fii mai liber, să te întorci la o pasiune veche, să dezvolți noi prietenii, să călătorești pe cont propriu. Dacă tu vei fi mai liber, lui i se va face dor și va căuta intimitatea cu tine, până se va ajunge la o stare de mijloc, convenabilă amândurora. Tu vei învăța să fii mai liber, el va învăța că are nevoie de apropiere, iar spațiul dintre voi se va ajusta la parametri optimi amândurora. Nu vei mai avea nevoie de relații virtuale, în care doar să mimezi fie o apropiere peste măsură, fie o distanțare convenabilă autonomiei tale.

Uneori, persoanele găsite pe internet sunt ceea ce căutăm și-n viața reală. De cele mai multe ori, ne rănesc mai mult decât experiențele reale. Să fim deci prudenți și înțelepți în acest caz. Dacă nu putem materializa relația virtuală, dacă nu o putem transpune în viața reală, doar ne autoamăgim. Eu sper să devenim cu toții atât de implicați în reconstruirea relațiilor noastre din realitate, încât să nu mai avem nevoie de refugii în fantezie.

Rămâneți cu mine! Va urma episodul al treilea! 🙂

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 4 comentarii

1. „Dragostea” narcisică. Vezi dacă te regăsești!


Tipare ale dragostei

afectivitate                Afectivitatea este o componentă fundamentală a vieții noastre interioare. Ea conferă culoare, calitate, spirit existenței umane. Cele mai multe probleme ale oamenilor nu provin din carența dotărilor lor intelectuale, cognitive, raționale, ci din dezechilibrelele afectivității. Tocmai de aceea, mi-am propus, vreme de câteva reflecții, să vă invit la o incursiune printre tiparele iubirilor noastre. Pentru că da, cu toții iubim, dar nu cu toții iubim la fel. Cu toții avem nevoie de iubire, dar nu de orice fel de iubire. Și pentru că da, cele mai multe eșecuri în dragoste, oricât ne-am strădui să găsim cusururi mai mari în celălalt, ni se datorează în primul rând nouă, nu celor de lângă noi.

Vă spun din capul locului că ideile nu-mi aparțin, ci, eventual, singurul meu merit este așezarea lor într-un context concis, ușor comprehensibil și, cât de cât, practic. Mesajele prezentate în această serie conțin date care sunt urmarea unei munci titanice a consilierilor și a psihoterapeuților din lumea întreagă, din diverse orientări, unghiuri și abordări. Cea mai frumoasă sinteză a acestor tipare în dragoste am găsit-o alcătuită de Alon Gratch, psiholog clinician, psihoterapeut individual și de grup, profesor la „Columbia University”. În cartea de unde m-am inspirat în extragerea acestor rezumate, „Dacă dragostea ar putea gândi”, găsiți informații prețioase, cazuri clinice și teorii psihoterapice care vă vor face să înțelegeți profund temele abordate aici. De aceea, v-o recomand cu căldură și încredere.

Și acum să purcedem…

1. Dragostea narcisică

  narcis              Narcisicul nu se iubește pe sine, așa cum se crede. Din contră. El are o scăzută stimă de sine sau chiar se urăște pe sine, de aceea face tot posibilul să se simtă bine cu propria-i persoană, exagerând și lăudându-se cu realizările sale, frumusețea sau abilitățile lui. „Narcisismul este egocentrismul rezultat din eforturile noastre de a ne regla stima de sine” (Alon Gratch). Încercarea de a obține stimă de sine facilitează maturizarea, deci este un pas normal în dezvoltarea noastră. Doar când nevoia de a fi admirat devine un mod de viață, când întrece măsura și devine istovitoare pentru noi și, mai ales, pentru ceilalți, atunci vorbim de patologie.

Ne încadrăm în acest tipar de iubire narcisică dacă prezentăm trăsături precum cele enumerate mai jos:

-ne îndrăgostim de ceva din persoană, ne fixăm privirea pe ceea ce ni se pare frumos și confundăm partea cu întregul. De aceea, nu ajungem să ne cunoaștem cu adevărat partenerii, iar, mai târziu, descoperim că au un fel de viață secretă, ascunsă de noi

-căutăm persoane care nu seamănă cu oamenii care ne-au rănit din viața noastră (să nu semene cu tatăl absent, cu mama abuzivă, sau cu partenerii insensibili). Căutăm oameni pe care îi putem idealiza ușor: oameni perfecți. Problema este că nimeni nu e perfect, ba, din contră, cei care se autoproclamă perfecți au mai multe defecte, în general, decât ceilalți

-ne îndrăgostim de persoane sus-puse, bine văzute, „cu stare”, cu vieți aparent reușite, pentru ca noi să ne simțim speciali doar prin asociere

-am putea fi etichetați drept „bărbatul de casă” sau „soția tradițională”, pentru că stăm mereu în umbra celuilalt, care-i mai important și ale cărui nevoi ne angajăm a i le împlini, chiar abandonându-ne pe noi. De fapt, suntem la fel de narcisici, în acest caz, precum partenerul nostru sofisticat, răsfățat și absorbit de el însuși. Și asta pentru că, aici, nevoia noastră egoistă este să fim altruiști. Noi avem nevoie să fie nevoie de noi, chiar de noi, numai de noi, pentru că noi nu ne simțim valoroși decât dacă îi putem fi de folos partenerului. Este exemplul tipic al femeii din spatele bărbatului sau al bărbatului din spatele unei femei de succes, unul în fruntea comunității, luând aplauzele, celălalt aplaudând și având grijă de casă

-ești bărbatul sau femeia la patruzeci-cincizeci de ani, incapabil să-ți accepți îmbătrânirea, care te îndrăgostești de un partener tânăr, care sugerează tinerețea, vitalitatea, speranța, nemurirea. Nu doar că celălalt e mai tânăr, și, deci, mai atrăgător, dar tânărul nu are încă maturitatea să vadă în tine ceea ce ești, putându-se lăsa mai ușor sedus

narcis1-ne plac bijuteriile, cadourile, tratamentul special. Pentru că nu ne simțim valoroși prin noi înșine, încercăm să ne dăm valoare prin ambalaj. Cadourile primite de la partener nu sunt un semn că el ne iubește, ci noi le interpretăm ca un semn că avem valoare

-ne simțim dintr-o dată, după ce ne îndrăgostim, mult mai buni, mai străluciți, mai puternici decât eram înainte. Cu cât discrepanța dintre valoarea de sine de dinaintea îndrăgostirii și valoarea de sine de după momentul îndrăgostirii este mai mare, cu atât riscăm să-l folosim pe celălalt pentru nevoile noastre narcisice, pentru a ne demonstra cât suntem de valoroși

-un alt indiciu al dragostei narcisice este acela când sentimentele noastre pentru partener se schimbă în concordanță cu modul în care el este văzut de către cei din jur: îl iubim mai mult dacă-l iubește și mama, ne scade dragostea dacă tata are ceva împotriva lui

-nu ne place să stăm singuri – suntem foarte predispuși la o dragoste narcisică. Dacă simțim că nu putem sta la distanță de partener și nu ne e bine doar cu noi înșine, experimentăm dragostea narcisică

narcis2-dacă avem preocupări estetice excesive, ne îmbrăcăm mai mereu ca fotomodelele și ne decorăm casele ca niște muzee – suntem predispuși la dragostea de tip narcisic

-dacă ne distanțăm de familie, de prieteni și de celelalte responsabilități când iubim sau îi cerem partenerului să facă asta, suntem predispuși la dragostea narcisică

-dacă ne idealizăm partenerul, văzându-i doar părțile bune, pentru ca apoi să-l devalorizăm – și tiparul se repetă – posibil să iubim narcisic.

Remedii pentru a ne echilibra emoțional, în cazul în care ne regăsim în descrierea de mai sus:

-să ne amintim mereu că nimeni nu e perfect. Dar, pentru că nu putem tolera toate imperfecțiunile celorlalți, să ne punem întrebarea: „Care este defectul uman al celuilalt pe care l-aș putea trece cu vederea, cu care aș putea trăi?”

-să analizăm atent dacă suntem cuprinși de gelozie, suspiciuni, temeri și acuzații cu privire la partener și ne vine ușor să-i reproșăm: adesea e semn nu că celălalt are ceva, ci că noi dorim, mai mult sau mai puțin conștient, să ieșim din relație

-să nu încercăm o relație nouă înainte de a fi încercat ceva nou în relația existentă

-să conștientizăm că avem nevoie de celălalt pentru creșterea stimei noastre de sine scăzute. Apoi să analizăm clar ce am dori de la partenerul nostru. În cel de-al treilea pas, trecem dincolo de grija noastră narcisică, de a ne simți bine cu noi înșine, și începem să-l iubim pe celălalt pentru cine este el, incluzând și părțile în care el este diferit de noi

-să nu pretindem partenerului să  ne ofere viața pe care noi o dorim. Să ne facem o viață frumoasă, lucrând responsabil și individual la ea

-să apreciem la celălalt ceea ce are să ne ofere, nu ce nu are

-să ne bucurăm de creșterea, devenirea, maturizarea și împlinirea celuilalt

Dacă suntem predispuși la o dragoste narcisică, și, în diverse proporții cu toții suntem, cel mai important pas, după Alon Gratch, este să ne dedicăm unui lucru în care excelăm cu adevărat și în care suntem autentici (profesia, pictura, scrisul, sportul). Orice, atât timp cât este pentru noi înșine. Să facem ceva de care suntem pasionați și care ne place, spune Alon Gratch, pentru a ne considera valoroși prin rezultatele muncii noastre, nu prin validarea narcisică din partea partenerului. Eu aș adăuga că adevărata valoare a unui om nu stă în rezultatele sale, succesul fiind o resursă epuizabilă. Eu cred că adevărata provocare a unui narcisic este să se găsească pe el însuși, nu oglindit în privirile pline de admirație ale celorlalți, ci în străfundul lui. Acolo să se caute, de-acolo să meargă cu el mai departe, de-acolo să învețe să dăruiască iubire.

Mulțumesc tuturor pentru atenție și vă aștept să explorăm împreună celelalte tipare de iubire!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , , , | 8 comentarii

Te simți singur de sărbători?


singur de sarbatoriIeri, trecând pe lângă o biserică mare din oraș, am observat mai multe coroane la ușa capelei mortuare a acesteia. Mi-am spus în sinea mea că nu poate fi durere mai mare decât să pierzi pe cineva drag în perioada sărbătorilor de iarnă. M-am întristat pentru cei care trec printr-o astfel de suferință, am simpatizat cu ei și mi-am continuat drumul. Însă acest scurt popas înăuntrul meu avea să nască subiectul acestui mesaj: „Te simți singur de sărbători?”.

Sunt semeni de-ai noștri care trec prin felurite încercări în această perioadă a anului. Mulți dintre dvs., cititorii acestui mesaj, se regăsesc printre aceștia. Unii au pierdut o persoană dragă (moarte, despărțire), alții sunt pe un pat de spital sau stau la căpătâiul unei persoane apropiate internate. Unii sunt în vârstă și singuri. Alții sunt tineri și singuri. Alții au și sănătate, și mulți prieteni, și-un partener de viață, dar, în inima lor, poartă durerea însingurării. Aceștia din urmă sunt poate cei mai nefericiți: totul pare bine în exterior, nimeni nu-i înțelege și nici măcar ei înșiși nu știu ce se petrece cu ei, dar ceva lipsește; o cruntă înstrăinare de sine, un adânc dezgust și-o tragică lipsă de sens le-a copleșit ființa, dincolo de măștile pe care și le pun în fiecare zi. Iar toate aceste stări se accentuează când oamenii de pe stradă se plimbă aparent bucuroși, veselindu-se de fiecare luminiță din decorul orașului, încălzindu-se unii pe ceilalți prin apropierea trupurilor și a sufletelor.

Mai sunt și forme subtile prin care se vădește lipsa de sens pe care o resimțim interior. De pildă, activismul: ne implicăm în fel de fel de activități, unele benefice pentru semeni, caritabile, valoroase în esență, dar mult pentru puterile noastre și nu spre într-ajutorarea semenilor, ci spre ascunderea rănilor noastre. Un alt exemplu ar fi cumpărăturile în exces: în realitate, știm că nu avem nevoie de atât, că iarăși se strică mâncarea, că riscăm indigestii sau alte probleme medicale, dar mergem la mall nu pentru că suntem mai flămânzi de sărbători, nici pentru „burțile nesătule” ale invitaților noștri, ci pentru a uita de faptul că ne doare. O a treia modalitate prin care încercăm să acoperim faptul că ne simțim existența fără rost este fanatismul. Subiecte care nu ne-au interesat tot anul (religia, politica) devin peste noapte pricini de ruminații interioare, de adânci și obsesive reflecții lăuntrice. Din nou, fanatismul e unul dintre mecanismele de apărare folosite pentru a ne îngropa durerile netămăduite. Și, să nu uităm sintagma: „dacă ceilalți se distrează, noi putem să facem bani de pe urma lor!” – banul devine un scop sub care ascundem lipsa de sens, iar noi ne îmbătăm cu apă rece că suntem mai isteți decât alții.

Pentru alții, sărbătorile de iarnă devin oportunitate de trăire liberă a patimilor: „mâncăm peste măsură”, „tragem o băută pe cinste”, „punem mai mult la loto”, „schiem de dimineața până seara”, ”conducem cu viteză”, „facem o nefăcută anul ăsta”. Știți că dependențele, patimile, tot ceea ce ne face captivi țin de depresie? Da, inclusiv sporturile extreme sau cele obișnuite, dar practicate în exces, vorbesc despre tristețea adâncă din noi. E ceva de genul: ”dacă nu-mi place viața per ansamblu, voi încerca să mănânc la nesfârșit din ea doar acea bucată care-mi face plăcere!”

Emil Cioran descria simptomatic singurătatea: „începi să știi ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.” Tot el adăuga aspectul curativ al ei: „singurătatea este o operă de convertire la tine însuți”. Dacă te regăsești în vreuna dintre ipostazele de mai sus, dacă te-ai pierdut pe tine și te cauți prin baruri, mall-uri, petreceri, extremism, fă din sărbătorile acestea un prilej de a te întâlni cu tine! Da, chiar cu tine. În intimitatea dialogului care se va naște între tine și tine, vei găsi răni, visuri abandonate, temeri, tristețe, deznădejde, neiertarea ta și-a celorlalți. Dar, aici, în intimitatea dialogului care se va naște între tine și tine, vei descoperi balsam pentru răni, îndrăzneală de a visa din nou, curaj, bucurie, speranță și iertare.

Remediul însingurării este chiar singurătatea. Însingurarea este înstrăinare de sine, de oameni și de Dumnezeu. Singurătatea ta cu tine însuți este cadrul potrivit al regăsirii de sine și-al consacrării spirituale.

„Mulți ar prefera să-și întâlnească cei mai răi dușmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată” (Charles Caleb Colton). Să fim dintr-aceia puțini! Să îndrăznim să ne întâlnim cu noi înșine! Abia atunci, sărbătorile acestea le vom trăi cu bucurie, speranță și dragoste!

Vă mulțumesc pentru lectura și comentariile dvs., pe care le aștept cu deschidere și drag!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | 8 comentarii

Așa voiește Dumnezeu sau noi suntem iresponsabili?


rm_fatherson_cropped_withlogo„Dumnezeu contopeşte libertatea cu necesitatea şi deci cu ordinea. Unul din paradoxurile ordinii creştine este acesta: atotputernicia lui Dumnezeu nu anulează liberul arbitru, fiindcă adaptarea mecanică face inutil efortul pentru mântuire.”- Petre Țuțea, ”Neliniști metafizice”

Cu ani în urmă, m-am întâlnit cu un tânăr trist din cale-afară. L-am întrebat ce se întâmplă cu el și mi-a răspuns deznădăjduit că nu are de lucru, nu are slujbă, trăiește din mila celorlalți. Tânărul nu era nici prost, nici afectat de vreo dizabilitate fizică sau psihică. Mi s-a părut ciudat, așa că am încercat să aflu ce se întâmplă cu el, chestionându-l: „-Ce ai făcut pentru a-ți găsi de lucru?”. „-Nimic”, mi-a răspuns el cu dezinvoltură. „-De ce?”, am continuat eu. Răspunsul m-a redus la tăcere: „-Pentru că Dumnezeu nu dorește ca eu să muncesc. Când El va voi, îmi va scoate în cale locul de muncă potrivit!”

În urmă cu câțiva ani, circula pe străzile urbei noastre preaiubite un tânăr bărbos, slab, ușor neîngrijit, dar îmbrăcat în costumul unui om de afaceri și purtând în mână cu mândrie un diplomat de piele. Când mă prindea pe-afară, mă oprea de fiecare dată ca să-mi spună: „-Andrei, sunt trist! Mă uit la toate cuplurile de pe stradă și numai eu sunt singur!”. „-Și dacă e copleșitoare pentru tine singurătatea aceasta, de ce nu-ți cauți pe cineva?”, îi răspund eu. „-Pentru că Dumnezeu e rău și nu mă iubește, Andrei! El, care a făcut universul acesta, voiește ca eu să sufăr. Nu-mi dă soția potrivită.” După ce mi-a dezvăluit cum arată soția pe care și-o dorește, am înțeles, în sfârșit, de ce „Dumnezeu nu voiește să-i îndeplinească năzuința”. Soția pe care i-o cerea lui Dumnezeu trebuia să fie medic chirurg, mult mai tânără decât el, să câștige bine, să arate bine -încât să atragă toate privirile bărbaților- și să-l introducă în cele mai înalte pături sociale. L-am întrebat atunci: „-Dacă ea are toate virtuțile acestea, tu ce aduci în căsnicie?” Mi-a răspuns, în inocența lui, categoric și prompt: „-Eu îi fac copii!” Evident, și această remarcă m-a blocat. Tânărul s-a îndepărtat de mine, continuând să mormăie: „-Dumnezeu ăsta, dacă m-ar iubi și pe mine, mi-ar oferi ce-mi poftește inima…”

Sunt părinți care-și schingiuiesc copiii și-și justifică abuzul (verbal, fizic, sexual) prin faptul că Dumnezeu voiește să-i obișnuiască pe prunci să devină disciplinați. Sunt oameni care persistă în relații defectuoase, ascunzându-și teama de pierdere a partenerului sub o groasă glazură ideologică de sorginte „creștină”: „așa voiește Dumnezeu!” Sunt tineri care se aprind de pasiune pentru alții și, atunci când nu li se răspunde pe măsură, persistă în a-i forța pe ceilalți, pentru că: „Așa mi-a vorbit mie Dumnezeu, am pus un semn înaintea Lui și eu am încredințarea că, mai devreme sau mai târziu, vei fi al meu/a mea.”

Eu sunt credincios. Cred cu tărie în existența lui Dumnezeu și-n prezența Lui activă și plină de putere în existența umanității și-n viețile fiecăruia dintre noi. Știu însă că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Lui și, ca un atribut al similitudinii cu Persoana Lui, suntem înzestrați cu libertatea de a alege. Nu suntem, așa cum nici El nu este, marionete ghidate de sforile destinului, corăbii plutitoare pe marea învolburată a vieții, având cârmele abandonate. Ne rugăm, mijlocim, năzuim, sperăm. Dar acționăm. Pentru că, fără ca noi să facem pentru noi ce avem noi de făcut, Dumnezeu nu poate face pentru noi ceea ce are El de făcut.

Să fim înțelepți! Și responsabili! Așa voiește și Dumnezeu! 🙂

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 8 comentarii

„Alo, Universul?”


universAud tot mai des sintagme de genul: ”Universul e de partea ta!”, ”Universul te va ajuta!”, ”Universul îți va îndeplini orice dorință!” Ce se întâmplă cu noi, ăștia plouați, triști, temători, confruntați cu tot felul de probleme și circumstanțe pe care le resimțim dureros? Cei care cred în Univers au și pentru asta o explicație. „E vina noastră. Nu ne concentrăm prea tare, avem o credință șubredă în Univers, nu ne dorim cu adevărat să se întâmple un miracol. Noi suntem piedicile în calea împlinirii fanteziilor noastre”.

Eu nu cred în Univers. Cred că Universul își vede de propria-i legitate, habar nu are și nici nu-i pasă de ce se întâmplă în mine și cu mine. Nu cred nici în mine. Că e și asta o credință. Nu cred în puterile mele nelimitate de a mă sprijini pe mine însumi. Nu cred într-o forță interioară care, atunci când mi se dărâmă totul în față, pământul se despică și visurile se năruie, mă ajută să-mi păstrez calmul și să mă ridic din propriile ruine.

Cred că viața e mai mare decât noi. Și că ea nu se supune dorințelor și reprezentărilor noastre. Cred că nu poți râde atunci când inima-ți plânge și nu poți să rămâi uscat în fața furtunilor vieții. Cred însă că, undeva, la baza ființării, există un ultim substrat, care te va opri de la prăbușirea totală. Și, cumva, un Designer minunat, Creator al Universului exterior și interior mie, va face ca și cea mai întunecată noapte să ajungă la dimineață. Dar nu așa și nu când doresc eu.

Dacă tot suni la telefonul Universului și el nu-ți răspunde, ia în calcul că s-ar putea să fie surd, mut, neputincios sau, pur și simplu, indiferent. Mai bine sună un Prieten…

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 8 comentarii

De ce-și părăsesc tinerii biserica? -”Teologia” reactivă –


parasirea bisericiiOdată, două persoane care străbăteau în lung și-n lat străzile orașului mi-au oferit un fluturaș cu mesaj religios. Nimic neobișnuit pentru Sibiu, un oraș pluriconfesional cu atât de multe persoane care-l caută sincer pe Dumnezeu sau care cred că L-au găsit. Mă așteptam la același mesaj terifiant al iminenței venirii lui Cristos, cu tunete și fulgere, ca să-i nimicească pe toți cei care nu fac parte din organizația celor care împart materialul respectiv pe drumurile urbei. Mare parte din ce era scris în publicația respectivă respecta această regulă. Ce m-a uimit însă a fost relatarea, în acea broșură, a mărturiei unei doamne din Anglia, care a părăsit Biserica Anglicană dintr-un motiv care n-are nimic de-a face cu spiritualitatea. La vârsta la care se făceau recrutările pentru armată, femeia, posibil hiperprotectivă și dependentă de copilul său, nu știa cum să-și scape fiul de armată. A cerut liderilor religioși ai confesiunii sale ajutorul, dar aceștia au refuzat să-i dea un înscris prin care fiul să fie ”grațiat” de la îndeplinirea datoriilor cetățenești. A aflat însă că există o organizație religioasă care oferă membrilor săi certificate prin care se aduce la cunoștința statului că îndeplinirea stagiului militar e împotriva conștiinței lor și a aderat cu toată deschiderea la această grupare, obținând ”libertatea” copilului său.

parasirea bisericii2                Evenimentul acesta m-a făcut sensibil, de atunci încolo, la un fenomen de masă în rândul creștinilor: migrația de la o confesiune la alta, din considerente reactive și nu din convingere personală. Am întâlnit multe persoane care au părăsit biserica locală, confesiunea sau religia lor, nu pentru că au găsit ceva greșit în teologie sau practica religioasă, ci, pur și simplu, pentru că s-au simțit răniți. O vorbă nepotrivită a preotului/pastorului, o privire interpretată ca dușmănoasă a cuiva din comunitatea de credință, nepromovarea într-o funcție de slujire eclezială publică și, gata, creștinul nostru și-a luat tălpășița și a plecat. Încă n-ar fi o problemă așa de mare, dacă nu s-ar întâmpla două lucruri: 1. grupările la care aderă n-au minimul cadru sănătos care să confere trăinicie și creștere duhovnicească și 2. toată viața lor de credință ulterioară va fi impregnată puternic de o opoziție agresivă față de biserica din care au plecat. În prima instanță, comunitatea nouă se va destrăma curând, iar nou-veniții vor căuta sau vor întemeia, după bunul lor plac, o nouă organizație care va falimenta și ea curând. În cea de-a doua circumstanță, cele crezute și practicate nu vor avea origini nici în teologie – acum privită cu alți ochi -, nici într-o convingere proprie adâncă, ci într-o încrâncenată și neconștientizată împotrivire față de confesiunea dintâi. Iar teologia lor se va construi pe ”a face toate lucrurile invers decât ceilalți”.

parasirea bisericii3              Două cazuri fericite am întâlnit, de-a lungul vremii, în privința aceasta. Oameni care, deși au trecut la altceva, au păstrat o amintire plină de recunoștință pentru biserica în care-au crescut. Din păcate, am găsit nenumărați alții care, trecând dintr-o parte într-alta, au făcut din credința nouă un mijloc de a-și defula rănile ce mocnesc în adânc, spoite cu ideologia religioasă a noii grupări.

parasirea bisericii1N-aș vrea să credeți că sunt pentru rămânerea cu orice preț într-o denominație sau congregație în care nu te regăsești. Departe de mine gândul acesta. Dar, dacă pleci, fă-o din motive conștiente: ai căpătat o altă înțelegere spirituală, ai găsit în noua comunitate oameni care să te ajute să crești, etc. Iar, o dată ce ai făcut acest pas, iartă tot ceea ce te-a rănit în confesiunea/biserica locală pe care-ai părăsit-o, continuă să trăiești toate cele bune învățate acolo, cultivă un gând și o rugă sinceră pentru cei rămași! Și, de vei constata în timp că ai făcut o alegere bună, nu uita că e prin har, nu prin mândria înțelepciunii tale! Fii activ, nu reactiv!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Un blog pentru tineri și problemele lor


Va salut pe toti! Probabil va intrebati: „-De ce un nou blog? Nu sunt destule? Ce-mi poate aduce un astfel de blog?” Raspunsurile depline le veti gasi intrand aici. Eu va spun doar care a fost motivatia crearii lui: intr-o lume debusolata si confuza, lipsita de modele, in care noi, tinerii, ne confruntam cu multiple probleme, blogul acesta vreau sa fie un loc, chiar virtual, in care sa ne putem intalni, sa ne putem incuraja, sa ne ascultam fara prejudecati, temeri, interpretari si sfaturi de la asa-zisii initiati in ale vietii. Aici poti fi tu insuti, in dinamica ta spre normalitate… sau poti invata cum sa mergi intr-acolo!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , | 23 comentarii

Imaginea de sine si isteria


Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 2 comentarii

”Teatrul înseamnă viață” – interviu cu studentul la actorie Adrian Lepădatu


-Te salut, Adi, și îți mulțumesc, împreună cu cei care vor lectura acest articol, pentru disponibilitatea de a răspunde întrebărilor blogului ”Tineri spre fericire”! Am vrea, înainte de toate, să te cunoaștem mai bine, de aceea te rugăm să ne spui câteva lucruri pe care le consideri semnificative despre tine!

.
Adi Lepadatu 1– Pentru început, îţi mulţumesc mult pentru iniţiativa şi generozitatea de a te gândi la mine şi de a-mi oferi acest interviu. 

Deşi poate fi considerat o ipocrizie, nu îmi place să vorbesc despre mine, ci prefer să îi las pe ceilalţi să mă cunoască. Dar pentru că există acum acest mijloc, prin intermediul acestui interviu, o să încerc pe scurt să spun câte ceva din ce mi-aş dori să se ştie şi nu a fost posibil până acum. Nutresc speranţa, totodată, că nu va fi singura ocazie, fiind însă prima, voi fi cât pot de generos în declaraţii. 

M-am născut în Brăila, un oraş mic, dar frumos, într-o familie frumoasă, modestă, dar cu valori şi principii de viaţă sănătoase şi cu o copilărie frumoasă. Am absolvit un liceu cu profil economic şi apoi am fugit către ceea ce am simţit mereu că mă reprezintă prin abilităţile mele de comunicare şi prin personalitatea mea extrovertită: ”Facultatea de Jurnalism” din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. Am urmat apoi şi un Master în ”Resurse Umane”, din dorinţa de a completa studiile cu cei 5 ani pe formatul ”Bologna” cum este acum. După terminarea masterului, am întâmpinat un mare impas. ”-Ce să fac mai departe, unde să mă angajez?!” Şi deodată s-a produs declicul şi motivaţia care exista dintotdeauna: actoria. Au existat încercări de pregătire pentru admitere pe parcurs, însă am primit un refuz de la un actor şi am renunţat pentru un timp. Dar, până la urmă, am decis să mă pregătesc din nou cu un actor din Brăila căruia îi sunt recunoscător, Emilian Oprea, alături de regretatul Maestru Bujor Macrin care a decedat în acest an. Cam acesta a fost începutul. 

.

-Adi, de ce actor și nu altceva?

.

Adi Lepadatu 2– După cum am spus în descrierea de început, am simţit şi am fost atras de mic de dans, muzică, într-un mod ce venea parcă din adâncul inconştientului meu, însă, în timp, am început să conştientizez că sunt tot mai atras şi rezonez foarte mult cu tot ce înseamnă actoria, arta, etc. Susţineam spectacole de dans în Facultate, la baluri şi evenimente în oraş, recitam poezii, interpretam scenete. Apoi am mers către Facultatea de Jurnalism din dorinţa de a profesa în acest domeniu apropiat şi care m-ar fi ajutat să-mi folosesc abilităţile de comunicare, interpretare, având şi experienţe ca reporter şi redactor muzical la un radio local. Dar, în tot acest timp, gândul meu era constant la actorie, teatru, urmărind la tv, mergând la teatrul Maria Filotti din Brăila (unul dintre cele mai bune teatre din ţară cu o istorie şi tradiţie prin actorii care au trecut prin acest teatru şi au ajuns apoi pe marile scene din ţară şi din străinătate). Deci pot spune că mi-am dorit şi altceva legat de domeniile apropiate, precum televiziunea, îmi doresc şi în prezent, sper să fie posibil, însă actoria rămâne pentru mine un crez şi o dorinţă permanentă. Vreau să cred că sunt născut pentru asta şi nu doar făcut. Cel puţin aşa simt undeva înăuntrul meu, în conştiinţa mea și în comunicarea mea intimă cu Dumnezeu, presărată cu semnele pe care le primesc de la El zi de zi.

.

-Când ți-ai descoperit talentul artistic și cine te-a încurajat să urmezi Facultatea de Teatru?

.
-Talentul cred că există acolo undeva, dar depinde foarte mult de fiecare cum îl fructifică, prin muncă. Unii îl deţin, dar nu-l fructifica, iar alţii îl au mai puţin, dar prin muncă ajung să reuşească, însă cred că trebuie să existe atât talent, cât și muncă şi determinare. Legat de încurajare, a fost foarte greu în acest sens, pentru că mama nu a fost tocmai fericită şi nu pot spune că m-a încurajat, cum nici acum nu mă poate încuraja, datorită existenţei dificile şi nesigure, dar mă susţine cât poate de mult şi speră, alături de mine, că voi reuşi datorită pasiunii, ambiției, curajului și a perseverenței. De asemenea, prietenii mi-au fost alături.

.
-Intrând în această lume a personajelor, rolurilor și poveștilor de viață distincte și non-conformiste, ce te-a atins cel mai tare?

.
-Daca te referi ca experienţe trăite prin personaje, dramele sunt cele cu care rezonez şi în prezent, iar, pe locul doi, comediile. Dramele sunt cele care mă fac să mă descopăr mai mult, să-mi descopăr valențele ca artist, să mă maturizez ca om şi să pot înțelege cât mai bine fiecare experienţă în parte, pentru a o putea reda apoi, ca actor, prin mijloacele proprii de exprimare.

.
-Care e piesa pe care ai jucat-o și în care te-ai regăsit cel mai bine? Care e personajul cu care te-ai identificat cel mai mult?

.
-Pana acum, în facultate, au existat personaje diverse cu care m-am identificat, printre care ”Andrei” din ”Trei Surori” de Anton Pavlovici Cehov (cu ”Andrei” m-am identificat cel mai mult), ”Profesorul Andronic” din ”Ultima Oră” de Mihail Sebastian, ”Romeo” din ”Romeo şi Julieta” de William Shakespeare ş.a. În prezent, repet la un spectacol independent. Aici interpretez rolul unui personaj în care mă regăsesc foarte mult prin faptul că este o tipologie apropiată de mine: e un copil adoptat, are o gaşcă de prieteni, colegi de şcoală, în care el încearcă să se integreze, dar aceştia îl marginalizează şi îl tratează inferior, pentru că este adoptat și, din această cauză, este mai sensibil. El va avea un final trist, pe care nu vreau să-l divulg, ci trebuie să fie descoperit de spectatorii din Bucureşti (şi chiar din Sibiu, mi-aş dori şi sper să putem veni şi acolo să o jucăm). Este o piesă care vorbeşte despre drame pe care le găsim şi astăzi în societatea noastră, despre rasism, marginalizare, ură, invidie, crimă.

.
-Care e actorul tău preferat și de ce?

.

-Am mulţi actori preferaţi pe care îi urmăresc şi-mi sunt modele. În teatru, preferat este Marius Manole din generaţia cea mai apropiată de vârsta mea, pentru talentul şi munca lui, devotamentul pentru teatru şi dăruirea cu care face fiecare rol, pentru că este unul dintre cei care a reuşit să ajungă să trăiască numai din teatru prin muncă, fără să facă compromisuri mari. În film, sunt de asemenea mulţi, însă cel pe care-l urmăresc cel mai mult este Andi Vasluianu, tot din generaţia apropiată de vârsta mea. Apoi sunt, desigur, toţi marii actori care au făcut şi teatru şi film şi încă mai fac precum Marcel Iureş, Victor Rebengiuc, Vlad Ivanov şi mulţi alţii.

.
-Dacă nu ai face teatru, ce altă profesie ai alege?

.
-Îmi doresc să fac şi televiziune, să prezint spectacole, şi orice altceva cât mai apropiat de divertisment, artă de bun gust, însă nu pot face o altă meserie de birou sau care să nu-mi pună în valoare calităţile actoricești şi personalitatea. 

.
-De ce să mergem la teatru, Adi? Oferă teatrul mai mult decât un film pe care îl putem vizualiza comod, la o simplă apăsare a butonului tv.?

.
Adi Lepadatu 3-Da, la teatru poţi trăi pe viu ceea ce se întâmplă pe scenă, te poate emoţiona, îţi poate oferi răspunsuri la întrebări pe care ţi le-ai pus legat de experienţele din viaţa ta. Teatrul înseamnă viaţă şi se inspiră din viaţă. Şi fiecare trăire este unică şi irepetabila, chiar dacă vezi piesa de mai multe ori, comparativ cu filmul care, revăzându-l, îţi induce mereu aceeași stare. Depinde foarte mult de fiecare persoană şi de cum rezonează fiecare.

.
-Adi, blogul nostru este adresat cu precădere tinerilor care trec prin experiențe de viață dureroase. Ai și tu, ca om, mă gândesc, astfel de momente de zbatere lăuntrică. Ce te ajută să ieși biruitor peste încercările vieții?

.
-In primul rând, oamenii dragi, familia, mama mea, pentru că tatăl meu a trecut în veșnicie acum patru ani, dar sunt convins că şi el mă veghează şi mă ajută de acolo de unde e, şi prietenii mei, puţini la număr, dar cei mai buni.

.
-Ce le-ai transmite tinerilor cărora le e grea și mult încercată existența?

.
-Sa nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu, pentru că este cel mai important lucru, nici încrederea în ei înşişi şi-n forţa lor de a lupta, de a spera, de a iubi, de a fi ambiţioşi, curajoşi, perseverenţi. Cel mai mult avem nevoie să ne bizuim pe ajutorul lui Dumnezeu!

.
-Ce ai voi să schimbi la tine, spre un ”Adi îmbunătățit”? Unde vrei să ajungi? Care este idealul tău de sine?

.
-Îmi doresc să evoluez ca om, să fiu matur, înţelept, să învăţ din greşeli, să îi ajut pe cei care au nevoie de mine, aşa cum şi eu sunt ajutat la rândul meu de oameni generoşi, umani şi buni. Am învăţat că doar cu iubire şi bunătate putem reuşi să învingem răutatea, invidia, frustrările noastre și pe-ale celorlalți.

.
-Curând îți vei termina studiile și vei fi actor pe cont propriu. Ce dificultăți întâmpini tu, ca tânăr actor la început de drum? De ce anume ai avea nevoie pentru a da un început frumos carierei tale?

.
Adi Lepadatu 4-De şansă, de a fi văzut, apreciat, valorificat. Aceasta este problema multora dintre tineri din orice domeniu, nu doar din sfera artistică. Oamenii nu mai sunt dispuşi să ajute, să creadă unii în ceilalţi, să le ofere şansa de a arăta ceea ce pot, sau de a-i îndruma. Înainte existau oameni care îşi asumau responsabilitatea de a-i ajuta pe cei care-şi doreau să reuşească, îi susţineau, îi călăuzeau pe drumul lor. Așa s-a putut ține aprins transgenerațional focul artei.

.
-Dacă cineva dintre cititori te-ar putea ajuta, cum ar putea-o face?

.
-Nu ştiu, cred că încercând să mă cunoască ca om şi ca artist, susţinându-mă, recomandându-mă, venind să mă vadă unde voi juca, fie la teatrul independent, fie la cel instituționalizat, fie în filme.

.

-Îți mulțumim, Adi, pentru timpul acordat, și fie acest interviu spre folosul tău, al colegilor tăi tineri și al nostru tuturor, celor care îl lecturăm și ne bucurăm de el!

.

Interviu realizat de Andrei Pătrîncă
Medic specialist psihiatru
Consilier analitic-existențial – în formare

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 6 comentarii

Spiritualitatea orientală descurajează psihopatia, ”cultura” apuseană o încurajează


chineseBaby_2443033b”Timpul potrivit pentru a influența caracterul unui copil este cu o sută de ani înainte de a se naște”

William Ralph Inge

                Psihopații, ”piticii morali”, oamenii lipsiți de conștiință, fără milă, care nu se simt niciodată vinovați sau rușinați, au fost, sunt și vor fi până la sfârșitul veacurilor, în orice spațiu sau cultură. În mod ciudat, în țările asiatice, tulburarea antisocială de personalitate înregistrează cote cuprinse între 0,03-0,14%, impresionant mai mici decât în Occident, unde sociopatia atinge o persoană din 25. De ce oare?

Sociologii sunt de părere că societatea vestică permite, încurajează și chiar apreciază exprimarea trăsăturilor psihopatoide: impulsivitatea, absența remușcărilor și a responsabilității. Centrarea societății vestice pe individualism, alături de manipularea angajaților și așteptările sociale sporite creează cadrul germinativ al personalității antisociale.

În opoziție cu ”civilizația” vestică, teologia Orientului Îndepărtat insistă asupra conexiunii care se realizează asupra lucrurilor însuflețite. Conștiința, simțul obligației față de alții bazat pe atașamente, își are rădăcinile tocmai în acest spirit al relaționării. Chiar dacă, emoțional, un individ e predispus spre o tulburare de personalitate iresponsabilă, faptul că trăiește într-un mediu care insistă pe relaționare îi poate conferi o înțelegere strict cognitivă – dar, totuși, suficientă- a obligației personale.

O înțelegere intelectuală a faptului că nu îi poți răni pe semeni după bunul tău plac nu înseamnă conștiință, e drept, dar poate fi de ajuns pentru a stopa comportamentul antisocial al unora care, dacă ar fi trăit într-o societate individualistă, s-ar fi manifestat în adevăratul grotesc al lăuntrului lor.

Martha Stout, psiholog clinician și profesor universitar la ”Harvard Medical School”, afirmă faptul că e mult mai greu pentru o familie americană să îndrepte un psihopat din cadrul ei, pentru că sunt prea multe voci în societate care-i dau lui dreptate. În schimb, dacă ar fi crescut într-o familie orientală, unde respectul pentru viață este o valoare fundamentală, unde părinții lui, profesorii, colegii de joacă și chiar starurile de la televiziune ar fi avut aceeași atitudine de considerație față de semeni, cu greu și-ar fi dat curs pulsiunilor de ordin psihopat. Și asta pentru că, spune aceeași doamnă Martha Stout, ”psihopaților nu le pasă de lumea lor socială, însă vor și au nevoie să se armonizeze cu ea”.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 2 comentarii

Ce fel de „gelos” esti?


barbat_gelos_01_6c67baaeecGelozia, „invidia din relatie, este una dintre cele mai dureroase si nocive experiente umane. Cel gelos se teme ca nu va fi iubit asa cum el iubeste, ca toata dedicarea lui nu e de ajuns pentru a salva iubirea, ca ar suferi enorm daca ar afla ca exista un altul/o alta, ca nu va mai fi el si nu va putea merge mai departe fara celalalt.

Gelozia se manifesta diferit de-a lungul vietii. Copiii manifesta o gelozie agresiva, instinctuala, in vreme ce gelozia adolescentina e insotita de melancolie si depresie.

Dar haideti sa vedem cum observa Freud ca se vadeste gelozia in dreptul persoanelor adulte! Sa ne facem si noi inventarul si sa vedem pe unde ne gasim la acest capitol:

1. Gelosul „concurential”. Daca iti este proprie acest fel de gelozie, traiesti durere pentru partenerul pierdut si te simti umilit, in vreme ce nutresti simtaminte dusmanoase fata de potentialii rivali. Nici macar gelozia concurentiala nu este rationala, inradacinandu-se adanc in inconstient.

2. Gelosul „proiectant”. Daca te incadrezi aici, atunci gelozia ta provine din propria infidelitate sau din impulsurile spre infidelitate ale tale, pe care le refulezi (le izgonesti in inconstient). Cu cat ai tendinta mai mare de a fi infidel, cu atat il suspectezi mai tare pe al tau partener de viata. Iti eliberezi constiinta ta, proiectand pornirile spre infidelitate asupra celuilalt. Astfel, iti demonstrezi ca partenerul nu e mai bun decat tine. Iar atunci cand esti acuzat tu insuti de infidelitate, raspunzi: „eu am dorit sa fiu infidel, dar la mine e altceva”, „raceala ta afectiva m-a condus la a-mi cauta un altul”. In orice caz, e mai usor sa-i atribui celuilalt infidelitatea si sa te simti ranit de infidelitatea lui, decat sa-ti asumi si sa-ti prelucrezi infidelitatea.

3. Gelosul „delirant”. Esti incapabil de munca, devii usor, usor, un real pericol vital pentru altii si pentru tine. Esti suspicios si peste masura de interpretativ, te macina permanent posibilitatea de a fi tradat in dragoste, in continuu ii reprosezi partenerului de viata ca se gandeste sa te insele. Freud considera ca, la baza acestei forme de gelozie, stau impulsurile homosexuale refulate: gelosul se simte inconstient atras de cel cu care este -in imaginatia lui- tradat, asta ii provoaca teama, iar rezultatul este eruptia deliranta a agresivitatii.

O educatie centrata pe cultivarea simtului sanatos al valorii de sine previne instalarea geloziei. Cu cat stima de sine este mai alterata, cu atat esti mai gelos. Cu cat copilul are experiente mai bune de relationare cu parintii, cu cat ocrotitorii copilariei lui l-au ajutat cu mai multa dragoste sa depaseasca conflictele din primii ani, cu atat e mai probabil ca el va reusi sa invinga usor gelozia.

„Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei”.

Ionel Teodoreanu – „Lorelei”

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | 3 comentarii

Poate fi trăită viața existențial?


man-on-mountain-top               Nu mi-aș fi închipuit niciodată că ar exista o altă experiență care să aducă schimbări profunde ființei mele în afară de creștinism. Eram rezident în anul II pe specializarea dorită, psihiatria. Începusem să devin un cunoscător apropiat al vieții eclesiale creștine, eram implicat în predicarea și motivarea enoriașilor, iar contactele mele cu preoți ai diferitelor confesiuni, catolice și protestante, nu erau deloc de neglijat. Cele două aspecte fundamental-vocaționale își găsiseră –sau, cel puțin credeam eu- împlinirea. Din când în când intram în discuție cu colegii mei forumiști, dar o făceam de fiecare dată cu o atitudine în care se împleteau oximoronic bunul simț cu ”sentimentul” atotștiinței mele creștine. E drept, eram un non-conformist într-ale creștinismului confesional(ist), iar reducționismul pur biologic și bine orchestrat de firmele de medicamente mă irita la culme. Un coleg, Petre Rădescu, în cursul unei controverse virtuale între psihiatri, pe o anumită temă de specialitate, m-a abordat întrebându-mă ce formare de psihoterapie urmez. ”-Niciuna, spun eu, la noi prin urbe nu se cunosc astfel de lucruri!”. ”-Curios”, a continuat el, ”ai folosit în dezbatere niște cuvinte pe care numai cei cu o anumită formare în psihoterapie le așază potrivit în context și nu le aruncă fără noimă”. Am păstrat în inimă cele spuse, iar atunci când Petre mi-a făcut invitația la ”Congresul de Psihoterapie Analitic-Existențial” de la Predeal, am acceptat cu deschidere, bucurie și speranță. Am fost uimit să constat că, spre deosebire de psihologia abisală pe care o savuram cu nesaț, această relativ nouă orientare vedea omul ca ființă tripartită, trup, suflet și spirit. Ba, mai mult, spiritul uman era descris ca având aceleași trăsături pe care Părinții Bisericii, în vremuri străvechi, sub sacră inspirație și fină observație filosofico-duhovnicească, le atribuiau dimensiunii celei mai tainice a omului, duhul său. Că a fost doar încercarea mea de a împăca în minte două viziuni diferite asupra omului, cea psihoterapic-existențialistă cu cea iudeo-creștină, nici acum nu știu. Simțământul adânc pe care l-am trăit atunci a fost că, undeva (foarte) în profunzime, creștinismul și analiza existențială vorbeau același limbaj…

Peste ani, de îndată ce s-a ivit oportunitatea financiară, mă înscriam la formare în analiză existențială. Nu mă părăsise nici mândria de a fi psihiatru – în concepția mea de-atunci, superior psihoterapeutului-, nici mândria de a fi creștin practicant. La interviul de admitere, aveam să mă confrunt cu o mare dificultate. Nu știam să răspund întrebărilor simple despre mine. Ce mare mi-a fost mirarea! Puteam să încropesc predici despre fiecare subiect care era propus autocunoașterii de grup, puteam să raportez totul la psihopatologia caricaturală cu care mă întâlneam zi de zi în spital, dar nu eram în stare să vorbesc despre cele mai simple nevoi și probleme ale mele. Și atunci mi-am zis că sunt un mister și pentru mine însumi. Cu dibăcie și tact, după ce noi, cursanții, am prins curaj în a ne uita la noi înșine, ni s-a prezentat țesătura lăuntrică a omului. Privind la mine de pe vârful fenomenologic al muntelui și văzând hăul dinlăuntrul meu, a început să-mi fie frică. Mi-era teamă mai ales de un singur lucru: să nu fiu ca cei internați pe secția spitalului unde lucrez. A fost o rezistență  puternică aceasta. Dată la o parte, am constatat că port ceva din întunericul condiției umane cu care mă întâlneam în clinică în fiecare zi: da, sunt și puțin anxios, și puțin depresiv, și puțin isteric, și puțin narcisic, și puțin paranoic, și puțin feminin, și masculin, totodată. Cristian Furnică, formatorul nostru, ne spunea mereu că, dacă vom depăși teama de a ne vedea, cu limitările noastre, cu slăbiciunile și deformările noastre caracteriale, vom ajunge la culmi nebănuite ale dezvoltării noastre. Și, de-a lungul timpului, după ani de formare analitic-existențială, spusele lui de-atunci rămân pentru mine una dintre cele mai mari provocări: să cred că, chiar de voi accepta că nu sunt așa cum aș dori să fiu sau cum mă afișez înaintea celorlalți, această cunoaștere de sine nu mă va distruge, nu mă va culca la pământ, nu mă va răpune. Încă mă lupt aici. Poate mă voi lupta toată viața. Cert este că un lucru s-a schimbat: dintr-o dată, nu mai sunt nici psihiatrul atotputernic, nici creștinul extra-evlavios, privindu-i cu aroganță pe ceilalți, inferiori mie. Am emoții că nu-mi va reuși fiecare consultație, simt cum n-am mai simțit până acum fiecare durere a pacienților mei și mă regăsesc în sentimentele, gândurile și acțiunile tuturor celor care calcă pragul cabinetului meu. Văd întuneric, răutate, nebunie în mine, precum în ei; dar și durere, zbatere, deznădejde. Văd fariseism, fanatism, superficialitate, păcat și patimă în mine, la fel cum văd în cei care n-au auzit niciodată de Cristos. Văd însă și potențial, în cei consiliați, ca-n mine, consilierul și consiliatul totodată, evanghelistul și necredinciosul deopotrivă. Văd că, undeva, dincolo de tot ceea ce e rău, pervertit, urât, respingător, suntem chemați mereu la o viață nouă, de lumină, bunătate, autenticitate, speranță, profunzime. Și, până nu le vom dobândi pe acestea pentru ca, mai apoi, să-i inspirăm și pe alții a le descoperi, sufletul nostru nu-și va găsi odihna.

Astăzi, Cristian Furnică, formatorul meu, trece printr-o mare suferință. Îl caut mereu. Îl caut când plâng, când mă tem, când nu mai știu cine sunt sau încotro mă-ndrept. Știu însă unde să-l găsesc. E nu mai departe de inima mea. Cu zâmbetul lui, cu glumele lui, cu mâna lui care mi-a strâns mâna mea, ultima dată când ne-am văzut, transmițându-mi atâta putere… E aici, în inima mea, cu tot ceea ce m-a învățat să văd fără să mă pierd, totodată, văzând. Și acum știu, prin exemplul lui, că viața poate fi trăită existențial, sublim, demn, indiferent de circumstanțele ei.

Cristi, Mirela, vă mulțumesc pentru tot!

Andrei Pătrîncă

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | 20 comentarii

Premiul este al dvs.!


Premiul este al dvs.!

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | 4 comentarii

Ce e indicat a face depresivul?


Ce e indicat a face depresivul?

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Plânsul ascuns al creștinilor suferinzi psihic


depresiv plangand”-Nu îndrăznesc să vorbesc cu nimeni din Biserică despre asta! Le ascund tuturor prietenilor mei din Biserică faptul că iau medicamente. Deși mă simt mult mai bine de când le iau, atitudinea fraților de credință cu privire la bolile psihice mă face să-mi ascund suferința”.

De o vreme, mă lupt, ca psihiatru, cu problema aceasta. Vin la mine persoane dedicate spiritual, cu o viață devoțională bogată, cu o mărturie frumoasă și cu o slujire rodnică. Stau cu ei mult. Prea mult ca să nu observ, dacă n-ar fi așa, că nu sunt fățarnici, nici robiți de ”întunecate păcate ascunse”. Sunt oameni frumoși ai credinței, suflete pure și născute la o viață duhovnicească. Numai că sunt suferinzi psihic. Unii au depresie, alții au anxietate, câțiva tulburări psihotice. Cei mai mulți au avut în familie părinți bolnavi. S-au născut cu o predispoziție spre suferința psihică și au crescut într-un mediu favorizant. Pentru mulți dintre ei, viața nu le oferă nici prea multe alternative socio-profesionale. Și, cum spuneam, mă lupt de o vreme cu problema aceasta: bolnavii psihic plâng, iar frații lor de credință –oricare ar fi ea- apasă mai tare în rană. ”-Oh, ești posedat!”, ”-Nu va fi vreun duh care te macină?”, ”-Cum să mergi la psihiatru? Doar Dumnezeu e marele medic!” Și așa se închid creștinii noștri în ei, sub presiunea comunităților locale, și-și plâng în ascuns durerea… Ici-colo mai auzim că unul a fost dus de urgență la spitalul ”de nebuni” sau că altul și-a luat viața. ”-I-a luat Satan mințile!”, spun creștinii ce pe toate le știu. Ca să nu mai zic că se apucă unii să scormonească în biografiile lor, descoperind tot felul de slăbiciuni –care și la ei se găsesc din belșug- furnizând, cu mândrie și aroganță, diagnosticul cauzal: ”Așa-i trebuie, că prea devenise liberal! Fetele lui purtau toc și-și mai dădeau și cu funingine pe la ochi! Iar nevastă-sa venea la slujbă ca la parada modei!” Iubiți credincioși ce aveți obiceiuri de-astea: „scoateți-vă bârna din ochi”, ca să vedeți deslușit! Această cârcotire și datul cu presupusul despre viețile altora în chestiuni care nu ne privesc e un act cât se poate de înjositor uman!

Eu sunt creștin. Și sunt bucuros pentru asta. E un har, nu un merit. Sunt și psihiatru. Cred în beneficiile psihiatriei, atunci când e practicată corect, în interesul pacientului și-n spiritul iubirii. Am întâlnit oameni care au devenit credincioși și convertirea lor, alături de grupul de sprijin al Bisericii, le-au adus vindecare. Am întâlnit însă și oameni care s-au întors cu toată inima spre Dumnezeu, dar bolile lor au necesitat în continuare medicație. Știu creștini care s-au îmbolnăvit de cancer și s-au vindecat prin credință. Știu și creștini care s-au îmbolnăvit de cancer și s-au vindecat prin medicație. Așa cum știu și creștini care au trecut dincolo și nimeni și nimic nu le-a putut opri trecerea.

Mulți credincioși cred că boala psihică e un moft sau e o chestiune ce ține strict de relația lor pe verticală. Nu e așa. În bolile psihice, există dereglări ale mediatorilor chimici care necesită medicație pentru ajustarea la parametri normali. Totul e demonstrat și demonstrabil. Netratate, bolile sufletului pot duce la tulburări de somn, dependențe de alcool sau droguri, tulburări ireversibile de comportament, violență, omor, suicid. Până la care dintre acestea dorim să-i împingem pe bolnavii mental continuând să-i stigmatizăm?

Le mulțumesc tuturor păstorilor sufletești, în general catolici și protestanți, care mi-au solicitat sprijinul! De-a lungul vremii, cu-atâta dragoste și cu-atât de mult rod am lucrat împreună, încă din timpul rezidențiatului meu! Le adresez o caldă rugăminte preoților care consideră că rezolvă o tulburare psihică prin slujbe de exorcizare: ”Veniți-vă în fire! Limitați-vă la a-I conduce pe oameni la Cel care le poate dărui viața veșnică!”

Cât despre voi, iubiții mei pacienți, care plângeți în ascuns, dați-mi voie, astăzi, să plâng alături de voi! Vă îmbrățișez cu drag, vă sunt alături cu toată inima și cred, cu tot dinadinsul, că meritați să luptați pentru o picătură de ”mai bine” în viețile voastre:

„Plutiți drept înainte și dacă pământul pe care îl căutați nu există încă, fiți siguri că Dumnezeu Îl va crea înadins pentru a vă răsplăti îndrăzneala” – Regina Izabela, către Cristofor Columb

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 68 comentarii

Există remedii pentru tratarea depresiei!


depresie”-Mă simt trist în fiecare zi, aproape tot timpul!”, ”-Nu am energie și nu am chef de nimic!”, ”-Nu mă mai pot concentra!”, ”-Mă gândesc să-mi pun capăt zilelor!”, ”-Mă simt lipsit de valoare și vinovat!”, ”-Sunt tot timpul agitat!”, ”-Mă simt obosit!”, ”-Am slăbit mult în ultimul timp!”, ”-Am probleme cu somnul!”, ”-Nu mă mai descurc la locul de muncă, în familie, în societate!” V-am prezentat mai sus cele mai des întâlnite acuze cu care o persoană care suferă de depresie se prezintă la psihiatru. Cei mai curajoși dintre oamenii care se confruntă cu depresia își iau inima în dinți, recunosc faptul că au de-a face cu o problemă serioasă și caută soluții pentru rezolvarea acesteia. De la an la an, sunt tot mai mulți cei ce caută ajutor specializat. Și asta pentru că tot mai mulți români încep să privească suferința lăuntrică nu ca pe un stigmat, așa cum au făcut-o generațiile trecute, ci ca pe o tulburare ca oricare alta, independentă de voința lor și, adesea, nedeterminată de faptele lor.

Am greși dacă am încerca să reducem cauzalitatea depresiei la un singur factor declanșator! Elemente de ordin biologic, psihologic și social, în proporții distincte de la caz la caz și greu cuantificabile, produc depresia.

Industria antidepresivelor s-a diversificat nespus de mult în ultimii ani, o dată cu progresul medicinii. Astăzi, noi, psihiatrii, avem la îndemână antidepresive cu eficiență ridicată, specifice diverselor tablouri clinice ale depresiei. Aspecte precum tristețea, anxietatea, insomnia, apetitul alimentar, ideile suicidare, ș.a. își găsesc ameliorarea considerabilă atunci când tratamentul este precoce și corect instituit, iar relația terapeutică stabilită între psihiatru și client este una caldă și deschisă. Poate însă cea mai bună veste este aceea că riscul antidepresivelor de nouă generație este unul redus, putând fi administrate fără repercursiuni pacienților care suferă de probleme cardiace sau neurologice. Atunci când farmacoterapiei i se alătură psihoterapia, rezultatele sunt mai bune și riscul reapariției depresiei este considerabil scăzut.

Vă încurajez cu toată dragostea să dați la o parte orice obstacol care stă în calea tratării depresiei de care suferiți și să redați vieții dvs. interioare bucuria de a trăi la maximum, indiferent de circumstanțele împovărătoare ale vieții!

Dr. Andrei Pătrîncă

Medic specialist psihiatru – clinica ”Polisano” Sibiu

Consilier analitic-existențial – în formare

Publicat în Uncategorized | Etichetat | 4 comentarii

Tratează-ți insomnia!


insomniaCâți dintre noi nu s-au confruntat, măcar în câteva momente tensionate ale vieții, cu insomnia? Câți dintre noi nu știu ce greu de suportat este să fii peste măsură de obosit și, totuși, să nu poți adormi? Pentru unii însă, incapacitatea de a adormi sau de a menține un somn odihnitor este o problemă de fiecare zi. Somnul este o necesitate primordială, chiar dacă ne răpește o treime din viață. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decât lipsa hranei. După 100-200 h de lipsă de somn, omul prezintă dereglări importante la nivelul întregului organism: modificări ale tensiunii arteriale, respirație, modificări ale bătăilor inimii. Somnul apare nu doar ca urmare a uzurii funcționale și a oboselii, ci reprezintă un proces de refacere activă a creierului.

Cauzele insomniei sunt multiple: de la probleme respiratorii, până la schimbarea fusului orar, de la menstruație și până la altitudinea crescută. De departe însă, cele mai frecvente stări de insomnie apar în urma unor tulburări psihice: depresie, anxietate, reacții de stres și de adaptare, dependența de alcool și de medicamente, demența, tulburările psihotice. De aceea, îmi permit, cu tot dragul și cu toată responsabilitatea, să vă fac recomandarea de a privi cu seriozitate problema tratării insomniei! Medicamentele pe care vi le administrați fără a consulta un medic psihiatru vă pot face mai mult rău decât bine!

În ceea ce privește managementul insomniei, sunt câteva reguli ce țin de igiena somnului de care e bine să țineți seama: nu mergeți în pat înainte de a vă fi somn, întreprindeți activități relaxante înainte de vă pune la culcare (o plimbare, audiția unor piese de muzică clasică, o baie călduță, etc.), încercați să vă treziți în fiecare dimineață la aceeași oră, evitați nopțile nedormite, nu serviți produse ce conțin cafeină după masa de prânz, nu consumați băuturi alcoolice sau nicotină cu șase ore înainte de somn, creați în dormitor o atmosferă liniștită, întunecată și puțin răcoroasă! Când aceste măsuri au fost riguros respectate și totuși somnul întârzie să apară, împreună cu psihiatrul e bine să căutați calea potrivită pentru a vă trata insomnia. Doar specialistul în domeniu poate identifica sursa insomniei dvs. și vă poate prescrie acel medicament potrivit tipului dvs. de insomnie. Se va încerca, de fiecare dată, inițierea unui tratament medicamentos care să inducă somnul rapid, să nu modifice arhitectura somnului, să rămână puțin timp în organism pentru a nu cauza somnolență la trezire sau afectarea performanțelor pe parcursul zilei următoare și, poate cel mai important aspect, să nu producă dependență. Din experiența mea, cele mai bune rezultate în tratarea insomniei s-au obținut împletind farmacoterapia cu psihoterapia.

Din fericire, astăzi, atât farmacologia psihiatrică, cât și consilierea, beneficiază de o gamă largă de posibilități de tratare eficace a insomniei. Apelați cu încredere la serviciile noastre și rezolvați-vă o problemă care, neglijată, vă poate altera existența pe multe planuri! Tratați-vă insomnia!

Dr. Andrei Pătrîncă

Medic specialist psihiatru ”Polisano” Sibiu

Consilier analitic-existențial și logoterapeut în formare

Publicat în Uncategorized | Etichetat | Lasă un comentariu

Lasă-ți grijile deoparte


Imagine

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

”Nu mă simt văzut/ă în relație!”


copil vazutÎn ultima vreme, sunt uimit să constat că tot mai mulți dintre pacienții care solicită consiliere suferă de pe urma faptului că nu sunt văzuți de partenerii lor de viață. Cum unii au venit periodic la policlinica unde lucrez, am avut posibilitatea să forez mai în profunzime situația lor existențială. Știți care a fost observația uluitoare? Că cei cu care ei conviețuiesc au serioase probleme de personalitate, de aspect isteric. Într-o traducere sumară, incompletă, dar sugestivă, ”nu se văd pe ei înșiși”. Nevăzându-se pe ei, nu pot vedea persoana nici din ceilalți. Căutându-se permanent în privirile altora și preocupați fiind continuu de felul în care sunt percepuți de cei din jur, nu au nicio resursă în interioritate pentru a-i vedea pe cei cu care au ales să-și împartă viața. Cum să nu te cuprindă temerile și întristarea atunci când nu contezi pentru cel de lângă tine? Când ești văzut ca obiect, resursă de potolire a temerii de singurătate sau ”cel care aduce banii în casă”, dar tu, ca persoană, ca individ, nu ești văzut, ai toate șansele să nu te simți la locul potrivit în relație.

Că cei care au adevăratele probleme nu solicită terapia, asta se știe de multă vreme. Că cei care le devin involuntar victime încep să sesizeze problemele și să solicite consiliere e un lucru salutar și încurajator pentru orice lucrător în sănătate mentală. Pentru cei din prima categorie, prea multe nu se pot face. Pentru cei din a doua, abia începe călătoria mirobolantă a maturizării.

Înainte ca eu să te văd pe tine, e necesar să mă știu vedea pe mine. Dar, cu mult înainte de a mă pricepe la a mă vedea, am nevoie de un altul, mai mare decât mine, care să mă vadă. Așa că, iubiți părinți, dacă nu voiți a vă condamna copiii la drama isteriei, începeți să-i vedeți! Să-i vedeți nu ca proiecții ale propriilor visuri, nu ca instrumente ale împlinirii dvs., nu drept continuatori ai unor proiecte pe care dvs. nu ați reușit a le termina, ci ca făpturi distincte, frumoase, fragile, cu potențial și cu un destin proprii.

Orice ”eu” are nevoie de un ”tu” mai mare pentru a se vedea pe sine. De aici, de la experiențele primordiale ale copilăriei, se dezvoltă sau se sfârșește vederea aceasta.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 2 comentarii

”Toți avem un destin și trebuie să-l urmăm”- interviu cu Andreea Bănică


Andreea Banica -Andreea, în numele cititorilor blogului ”Tineri spre fericire”, îți mulțumesc pentru disponibilitatea de a răspunde întrebărilor noastre! Am dori să știm, înainte de toate, câteva lucruri despre tine!

-M-am născut pe data de 21.06.1978, în Constanța. Am urmat Liceul Teoretic ”Eforie Sud”, Școala Populară de Arte din Constanța -secția ”pian” 2 ani şi canto de când eram mică- :). Am activat în trupe precum Exotic și Blondy. Am obţinut foarte multe premii, dar, din păcate, nu am timpul necesar să le enumăr aici.

-Andreea, ce te-a determinat să alegi muzica drept profesie?

-Am ales muzica de mică, pentru că m-am născut cu talent şi nu pot trăi fără ea!

-Care sunt cele mai mari realizări ale vieții tale?

-Oau! Viaţa mea este o mare realizare (familia mea şi faptul că mi-am construit cariera pe picioarele mele). Am muncit de la vârsta de 4 ani pentru ceea ce sunt astăzi!

-Cei mai mulți dintre simpatizanții blogului ”Tineri spre fericire” sunt tineri care trec prin crize de viață. Existențele artiștilor par, pe micile ecrane, scutite de zbaterea vieții obișnuite. Ai tu, Andreea, momente de întristare, de deznădejde?

-Nu există om care să nu treacă prin greutăţile şi bucuriile vieţii! Eu am suferit mult, dar m-am şi bucurat în acelaşi timp. Am momente când de oboseală simt nevoia să fiu singură în linişte, fără să mă deranjeze nimeni, fără telefoane. Sufăr pentru că, din lipsa timpului, nu îmi pot face prieteni, pentru că este greu să fii înţeles atunci când ai profesia mea. Trebuie să ai timp de ei!

-Care a fost cel mai dificil moment al vieții tale și ce te-a ajutat să te ridici și să mergi mai departe?

-Când mi-am pierdut părinţii şi bunicul… aveam 21 ani când au început necazurile şi s-au ţinut lanţ timp de 3 ani. Eram gata să renunţ la ceea ce muncisem ani la rând. Mi-am dat seama că munca este refugiul meu şi că trebuie să merg mai departe, pentru că nu avea cine să-mi poarte de grijă şi cine să îmi dea să mănânc. În tot acest timp, l-am avut pe Lucian lângă mine.

-Ce le-ai transmite tinerilor care nu-și mai resimt viața ca demnă de a fi trăită?

Andreea Banica 1-Să nu se gândească o clipă la asta… ci să încerce să-şi atingă ţelul şi scopul în viaţă. Toţi avem un destin şi trebuie să-l urmăm!

-Care este, după tine, Andreea, rețeta unei vieți fericite?

-Nu există o reţetă a vieţii fericite! Gândiţi pozitiv şi fiţi oameni buni! Feriţi-vă de oamenii răi şi evitaţi prostia, ignoraţi ceea ce e mai rău în viaţă şi mergeţi înainte!

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

”Relația cu Hristos este totul!” – interviu cu Vlad Miriță


798401_544140158938475_1603966218_o-Avem onoarea, iubiţi cititori ai blogului ”Tineri spre fericire”, să-l avem astăzi invitat pe Vlad Miriță, un muzician mult îndrăgit de noi. Vlad, când ţi-ai descoperit talentul muzical şi ai decis să-l pui în valoare?

-Mi s-a spus la o oră de religie în clasa a 6-a că am voce şi am fost sfătuit să urmez cursurile la seminarul teologic în viitor. N-am făcut aceasta, dar mama mea a insistat foarte mult să urmez totuşi cursuri de canto la Şcoala de Artă din Târgovişte. Aşa am început.

-In afară de muzică, ce te-ai vedea făcând?

-Când întrebarea o primeam acum câţiva ani, spuneam deseori că m-aş vedea făcând afaceri. 🙂 Acum spun că aş face agricultură. 🙂

-Care au fost persoanele semnificative ce ţi-au călăuzit drumul devenirii?

-Au fost foarte multe. În parcursul meu, nu am nici un merit să-mi revendic. A rânduit Dumnezeu să îmi iasă în cale de-a lungul timpului oameni care să mă şlefuiască, să mă ajute, să mă sfătuiască, să mă susţină, atât profesional, cât şi în planul devenirii spirituale. Au fost mulţi. La început a fost mama, apoi prima mea profesoară de la Târgovişte, domnişoara Mariana Luca, apoi minunatul om şi profesor şi prieten şi sfătuitor al meu Maestrul Corneliu Fănăteanu, apoi directorul Operei Naţionale Cătălin Arbore, Smaranda Morgovan de la Opera Naţională, ar fi o parte din oamenii care m-au marcat şi m-au ridicat profesional. Se adaugă încă mulţi prieteni care au pus umărul într-un fel sau altul. În plan spiritual, au fost prietenii mei teologi din Târgovişte, apoi în ultimii ani duhovnicul meu care a avut un rol crucial în viaţa mea. Sunt mulţi cei care mi-au întins mâna la nevoie… sunt oamenii cu care lucrez, pianiştii mei Alexandru Burca şi Alexandru Petrovici, Marius Beju impresarul meu, dirijorul Daniel Jinga, baritonul Iordache Basalic… toţi îmi sunt prieteni foarte apropiaţi şi foarte importanţi în devenirea mea. Şi încă mulţi alţii pe care îi rog să mă ierte că nu-i menţionez de câte ori ar merita.

-Un psihiatru te-ar descrie drept o persoană discretă, sensibilă şi empatică. Combinaţie a virtuţilor rar întâlnită în rândul artiştilor. Care este secretul acestui echilibru între profesionalism non-vulgar şi aplecare smerită spre oameni?

-Aceste virtuţi pe care le-aţi enumerat sunt virtuţi către care privesc şi sper să mă ajute Dumnezeu să le dobândesc măcar în parte la un moment dat… Pot doar să spun că orice om are nevoie de un bun sfătuitor, care să fie slujitor al lui Dumnezeu. Trăim vremuri tulburi în care mintea, sufletul şi trupul sunt asaltate de stimuli foarte agresivi, expliciţi sau foarte dinamici. În toată această mişcare dezordonată, nu reuşeşti să îţi păzeşti integritatea morală, fizică, afectivă, duhovnicească doar cu ajutorul experienţei individuale, nici cu sfatul unui prieten, fie el şi virtuos, este nevoie de un duhovnic bun. Şi afirm cu convingere că cine caută găseşte.
Secretul echilibrului este raportarea vieţii la valorile creştine. Şi când Dumnezeu vede că din toată inima omul vrea asta, îl ajută şi pune peste ce nu poate omul.

-Vlad Miriță are şi momente de tristeţe, de temeri, de descurajare şi deznădejde? Cum le depăşeşti? Ce te ajută să treci cu biruinţa peste încercările vieţii?

-Vieţile artiştilor sunt de cele mai multe ori foarte încercate. Este normal ca fiind mai expuşi ispitelor, statistic creşte şi numărul „victimelor”. Artistul este vulnerabil. El manipulează emoţional, dar se şi expune emoţional. Activând emoţii diferite, el devine şi foarte empatic la emoţiile din jur. Adică devine un bun conductor de emoţii – primeşte – transmite mai departe – iarăşi primeşte – el este şi un fin observator al emoţiilor ascunse, ţinute în frâu. Pentru că lucrează cu ele. Riscul este să scapi frâul şi să numeri la greşeli. Deznădejdea e consemnată de Sfinţii Părinţi ca penultima treaptă a păcatului, înainte de sinucidere. Şi, din păcate, în ultima vreme am auzit de cazuri nu puţine de sinucidere în rândul artiştilor. Este foarte greu să guşti succesul şi apoi să rezişti eşecului. Viaţa unui artist de obicei are vârfuri şi abisuri. Distanţele între ele pot dura ani buni, şi atunci ce te faci fără un duhovnic? Sau chiar un psihiatru foarte bun – dar duhovnicul nu poate fi înlocuit, el înfăptuind taina. El restabileşte legătura între sufletul încercat şi Dumnezeu. Unde este Dumnezeu este lumină şi echilibru, unde Dumnezeu este dat la o parte, pleacă lumina şi se aşterne întunericul, şi echilibrul se strică… uneori pe nesimţite te îndepărtezi.
Se spune că un bun creştin este vesel… 🙂 se citeşte bucuria pe faţa lui… deci e împăcat cu toate şi n-are nevoi neîmplinite pentru că nu prea are nevoi decât nevoia de Dumnezeu.
Tind şi eu spre pacea aceasta, dar încă mă mâhnesc, încă mă mai înverşunez, încă mă mai tem de una alta… În momentele de cumpănă, mi-au fost alături prietenii şi duhovnicul. Ce am descoperit că ajută foarte mult este rugăciunea individuală şi, foarte important, rugăciunea celor de lângă tine pentru tine şi a ta pentru ei. Pentru că nu poţi să te rogi să fii tu fericit fără să fie şi cei din jurul tău, ca împreună să trăim bucuria!

-Noi spunem, în psihoterapie, că relaţiile stau la baza emoţiilor noastre. Că ceea ce ne face să ne simţim vii, plini de simţăminte şi de energie vitală, sunt relaţiile pe care le stabilim. Care este relaţia ta, Vlad, cu propria viaţă, cu cei din jurul tău şi cu tine însuţi?

-Încerc să construiesc relaţiile din jur şi cu mine însumi pe valorile creştine. Porunca cea mai importantă este a iubirii. În orice om e ceva ce poţi să iubeşti. Pentru că dacă Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, înseamnă că suntem „iubibili” 🙂 ca să citez din contemporani. Spunea părintele Teofil Părăianu că „pe om dacă-l cauţi de rău, rău îl găseşti, iar dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti”. Şi ştim că fiecare avem bunele şi relele noastre. Totuşi prieteniile se nasc mai mult pe un fond de compatibilitate. Dar de aici ele se cultivă cu dragoste, cu toleranță/iertare şi cu răbdare. După un timp, relaţiile devin foarte puternice şi satisfacţiile sunt pe măsură.

-Are Vlad Miriță, dincolo de concerte şi de pregătiri de turnee, momente de introspecţie, de analiză interioară? Cum îţi e, ţie, Vlad, cu tine însuţi?

-Sfinţii Părinţi recomandă rugăciunea individuală, care este de fapt introspecţie – o recunoaştere a condiţiei de om – o trecere în revistă a greşelilor din trecut – o conştientizare a slăbiciunilor încă existente (numite patimi). Introspecţia nu este suficientă sau nu face neapărat bine dacă nu te raportezi la adevăr – dacă nu ai o direcţie. Pentru că fără să ai un etalon cu care să te compari, faci introspecţie şi rişti să te tulburi şi mai tare. Introspecţia sau filosofia fără raportare la Hristos (care a spus ” Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”) este aflare în treabă în cel mai bun caz, sau cum a spus Țuțea mai plastic „… onanie de prestigiu”. În ce mă priveşte, am încă foarte mult de remediat. La un moment dat, citind din marii Duhovnici Români (Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie… etc), am realizat că este copleşitor şi descurajant să cunoşti virtuţile lor (pe care sunt convins că nu le putem cuprinde decât în parte – ei nelăsând să se vadă adevărata lor dimensiune – din smerenie). Realizând cât de departe eşti de ei, aproape cazi în deznădejde. Şi este un pericol. Dar duhovnicul mi-a dat soluţia: „priveşti la ei ca la un etalon, dar te compari cu tine, nu cu ei!”. Deci azi mai bun ca ieri – măcar cu o celulă mai bun. Şi cu nici un chip paşi înapoi. Orice pas înapoi se spovedeşte şi se continuă drumul …în ascensiune! Deci a-ţi fi „bine cu tine” – nu înseamnă a fi într-o stare de relaxare, de mulţumire de sine. Când eşti mulţumit de tine înseamnă că accepţi că atâta poţi – ca tu nu eşti în stare de mai mult. Deci e greşit şi periculos. Şi e o jignire adusă Divinităţii din tine.
Tot Hristos a zis : „fiţi voi desăvârşiţi, cum desăvârşit este Tatăl vostru Cel din Ceruri”… ne-a spus care este nivelul la care putem ajunge. E clar că nu putem să ne oprim în mulţumirea de sine.

-De pe micile ecrane, viaţa ta pare una împlinită. Şi, totuşi, e loc de mai bine? Resimţi că sunt domenii în viaţa ta unde, dacă ceva s-ar schimba, tu ai fi mai aproape de fericire?

-Am răspuns deja în mare la întrebarea anterioară.
În primul rând – în plan sufletesc – duhovnicesc – e infinit loc de adăugare. Omul este singura fiinţă care se afla pe o scară. În jos – fundul iadului, în sus – infinitul cerului. Un câine nu poate fi mai mult sau mai puţin decât un câine – la fel o pisică sau orice alt animal. Ele sunt programate genetic să fie ce sunt – nici mai mult, nici mai puţin. Omul le poate supune şi le mai poate un pic modela după nevoile lui, că a fost lăsat Stăpân peste Creaţie. Tot Omul poate ceva ce nici o altă parte a creaţiei nu poate -. Poate din proprie iniţiativă să coboare pe scară până în fundul iadului (după faptele sale – pentru că poate insista în păcate din ce în ce mai mari – până sub condiţia de animal – animalul nu violează, nu ucide în masă şi nu torturează, nu premeditează crime şi nu minte) SAU poate urca până la Sfinţenie (şi avem atâtea exemple de Sfinţi – care s-au jertfit pentru alţii, care au renunţat la toate mândriile vieţii pământeşti, care s-au smerit necontenit, care au făcut toate din Iubire mai presus de închipuire – deci oameni care au trăit toată viaţa evoluând spiritual… nici o zi sau măcar o oră pierdută).

E valabil şi profesional şi la fel mai e mult de adăugat – şi numai cu ajutorul lui Dumnezeu – că tot El a dat ce am – şi doar El poate să îmi îngăduie sau nu mai mult.

-În general, atunci când oamenii dobândesc ceea ce doresc şi încep să devină personalităţi proeminente, se îndepărtează de Dumnezeu. La tine, parcursul spiritual a fost invers. Ce te-a determinat să te apropii de valorile credinţei creştine?

-Fiecare are drumul lui unic spre adevăr. Eu am crescut ţinând post înainte de Sfintele Sărbători – bunicile mele, deşi nu erau foarte evlavioase, ţineau totuşi această rânduială. Apoi în adolescenţă am ieşit mult în afară rânduielilor. Dar probabil rugăciunile prietenilor, ale mamei… ale părinţilor la care m-am spovedit de-a lungul timpului (doar formal, căci repetăm greşelile)… aceste rugăciuni au contat.
Dumnezeu mi-a îngăduit pe parcurs anumite momente de luciditate, anumite greutăţi, anumiţi oameni cu care să stau de vorbă. Şi încet-încet, am înţeles că tot ce avem – talent – abilităţi – sănătate – bani – prieteni – familie – toate sunt de la Dumnezeu şi trebuie să fie preţuite şi îngrijite.
Când mă uit în jur şi văd un copil murdar sau un bătrân amărât sau un om cu handicap (şi mai sunt atâtea exemple), îmi dau seama cât de mult am eu şi îmi e ruşine că uit să mulţumesc pentru că nu sunt în locul lor. Şi nu doar să mulţumeşti – dar să şi împarţi ce ai tu cu cei care nu au. Cum să ai tu, şi foarte mulţi pe lângă tine să nu aibă?
Cei care se îndepărtează de Dumnezeu nu trebuie să fie judecaţi/condamnaţi… nu e uşor să ai putere şi să nu te îmbeţi cu ea… sau talent… sau aspect plăcut. Acestea sunt mari daruri şi totodată capcane. Există ispita ca să-i schimbi tu. Dar Sfinţii Părinţi recomandă să te schimbi tu întâi şi schimbarea lor să fie determinată de exemplul din viaţa ta – nu de sfaturi – „taci tu, să vorbească faptele tale!”… între prieteni, totuşi ne mai sfătuim şi noi …între prieteni merge un sfat. 🙂

-Ce reprezintă relaţia cu Hristos pentru Vlad Miriță?

-Relaţia cu Hristos este totul. Părintele Arsenie Papacioc a fost întrebat: ”ce să faci când în viaţa ai dubii în luarea unei decizii?… când nu îți este clar ce ai de făcut”. Şi el zis : „gândeşte aşa : ce-ar face Hristos în locul meu?”
🙂 … uşor de zis …greu de aplicat …dar totuşi singura cale.

-Care este scopul tău existenţial, Vlad?

-Pe scurt – să mă mântuiesc – şi nu singur.

Altfel… Mi-ar plăcea mult să pot să fac lucruri importante – adică de exemplu să ajut substanţial oameni în dificultate.. şi sunt atâţia… Dar degeaba gândesc eu aşa măreţ, dacă săptămânal arunc mâncare stricată la coș şi nu mă învrednicesc să cumpăr nişte caserole în care să pun mâncarea care îmi prisoseşte şi apoi s-o împart pe la Gara de Nord – sau la semafor – celor care s-ar bucura de ea.

-Ce aştepţi de la anul ce a venit?

🙂 … să mă echilibrez mai mult.

-Ce le-ai transmite tinerilor cititori ai acestui blog, care trec prin momente dificile din viaţă?

-Le recomand să citească vieţile sfinţilor. Să caute sfinţi cu poveşti de viaţă în care se regăsesc dificultăţi asemănătoare cu ale lor! Cum îi găsesc? Întreabă un preot – nu neapărat duhovnicul lor, dacă încă nu-l au… Sau să intre pe net şi acolo găsesc forumuri şi site-uri unde pot întreba!
Să ştie că sunt alţii cu dificultăţi mai mari, care paradoxal, suferă mai puţin! Şi asta înseamnă că dacă alţii suferă mai puţin în condiţii similare sau mai grave… e o chestiune de cum te raportezi la suferinţă.
Să citească despre rezistenţa anti-comunistă şi despre persecuţiile de atunci! Vor vedea că orice suferinţă de azi păleşte lângă suferinţele supraomeneşti la care au fost supuşi mii de oameni în jurul anilor ’50.
Apoi să se roage curat şi să meargă la duhovnici!
Tot părintele A. Papacioc a zis „dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit o suferinţă, neapărat o să ieşi cu un folos din ea” … deci RĂBDARE până ieşi, că folosul e garantat!

-Îți mulţumim că ţi-ai rupt din timpul tău preţios şi mult limitat pentru a fi mai aproape de noi, prin acest interviu. Spune-ne, ce am putea face noi, bloggerii, pentru tine?

-Când nu putem fizic să facem ceva unii pentru alţii, cea mai la îndemână dovadă de iubire este Rugăciunea. Să ne rugăm unii pentru alţii!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , , , , , | 6 comentarii

”Combustibilul e viața din jurul meu”- interviu cu Călin Goia


calingoia privind la cer    -Călin, în numele cititorilor blogului ”Tineri spre fericire”, îți mulțumesc pentru disponibilitatea de a te lăsa cunoscut prin intermediul acestui interviu! Am dori să știm, înainte de toate, câteva lucruri despre tine!

    -Puteți găsi date despre mine pe site http://www.voltaj.ro, Biografie.

*

-Pentru unii artiști, muzica le e chemarea dintotdeauna și altceva nu s-ar vedea făcând. Pentru alții, muzica e o descoperire care survine mai târziu în viață. Pentru tine, Călin Goia, cum a fost?

  -Muzica a fost o prezență constantă în viaţa mea. Încă de mic mi-a plăcut să cânt şi, paralel cu şcoala normală, am început să studiez… mai întâi vioară, apoi flaut, chitara, canto. Ceea ce credeam că va rămâne un hobby, s-a transformat în carieră. Şi mă simt norocos că pot să trăiesc făcând ce-mi place.

*
calin goia cu copiii-Care sunt cele mai mari realizări ale vieții tale?

  -Copiii, cu siguranţă. Orice realizare pe plan profesional nu se poate compara cu un copil. Sunt mândru de tot ce am realizat pe plan profesional, dar cel mai mândru sunt de copiii mei.

*

-Cei mai mulți dintre simpatizanții blogului ”Tineri spre fericire” sunt tineri care trec prin crize emoționale dezarmante. Ei se uită cu drag la cei care apar pe ecrane și au impresia că existențele artiștilor sunt scutite de zbaterea unei vieți obișnuite. Ai tu, Călin, momente în care te simți întristat, stăpânit de temeri, lipsit de energie vitală și de dorința de a trăi printre oameni?

-Normal. Există zile bune şi proaste. Dar încerc să depăşesc stările mai puţin bune prin care trec. Şi asta încerc să transmit oamenilor prin muzică mea, optimism şi dorinţă de viaţă. Până la urmă, uşoară sau grea, viaţa e doar una şi trebuie trăită din plin. Poate sună a clişeu, dar ăsta e adevărul!

*
-Atunci când ai avut de parcurs momente dificile din viață, ce te-a ajutat să te ridici și să mergi mai departe?

-Au fost mai multe momente grele şi întotdeauna am trecut peste ele cu ajutorul familiei şi prietenilor.  

*

-Melodiile tale transmit o debordantă dragoste de viață. Ce combustibil folosești pentru a-ți întreține sentimentul  iubirii propriei existențe?

  -Combustibilul e viaţa din jurul meu. A mea şi a celor apropiaţi. Încerc şi reuşesc să privesc părţile ei bune. Şi încerc să transmit asta mai departe. Mă bucur foarte mult când primesc de la cei care îmi ascultă muzica mesaje de genul ” piesa asta m-a ajutat să trec peste un moment greu”, sau ” piesa asta o ascult când îmi vine să renunţ”. Îmi place să văd oamenii zâmbind, în acel moment ei se încarcă cu energie şi pot merge mai departe.

*
calin goia razand-Ce le-ai transmite tinerilor care nu-și mai resimt viața ca demnă de a fi trăită?

-Să încerce să dea la o parte tot ce le provoacă suferinţă şi lipsa dorinţei de a trăi. Să se gândească la un lucru care le face plăcere şi să nu uite că ziua de mâine poate aduce acel ceva care îi va face din nou să simtă că trăiesc, că merită să trăiască. Totul depinde de noi. Am întâlnit oameni care nu ştiau cum o să se decurce în următoarea zi, dar erau cu zâmbetul pe buze şi erau siguri că o se descurce ei cumva…şi aşa şi era.

*

-Care este, după tine, Călin, rețeta unei vieți fericite?

-Să încerci să găseşti frumosul în ceea ce te înconjoară, să zâmbeşti, să dăruieşti sufleteşte mult celor din jurul tău…şi toate se vor întoarce înzecit la tine.

*

-Îți mulțumim din nou și îți dorim un an presărat cu multe împliniri!

   -Mulțumesc!

Călin Goia

http://www.voltaj.ro
http://www.tamtamstudio.ro

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Dezinformarea – ”arta ocolului”


dezinformareUn vameș a fost pus să supravegheze un pod, pe care trecea zilnic un țăran cu un cărucior încărcat cu fân. Vameșul verifica în fiecare zi căruciorul țăranului, înfingând baioneta în fân, fără să găsească vreodată ceva suspect în căruciorul țăranului. După stagiul de o lună pe care îl face la pod, vameșul urmează să fie transferat în alt post. Cinstindu-l pe țăran cu un pahar de țuică, vameșul îl roagă să îi spună care era șmecheria și ce în consta înșelăciunea, fiind convins că ceva nu era în regulă cu transportul zilnic de fân.

Știu că transporți ceva interzis, dar n-am să te denunț, așa că poți să îmi spui ce e.

Cărucioare, a răspuns țăranul.

(Manipularea conștiinței – Serghei Kara-Murza)

Am așezat ilustrația de mai sus la începutul acestei reflecții, întrucât ea surprinde un element esențial ce caracterizează dezinformarea: arta de a ocoli, de a ascunde greșelile, de a masca intențiile și posibilitățile reale, de a abate atenția de la ceea ce este cu adevărat important.

În timpul războiului, pentru destabilizarea inamicului și creșterea încrederii populației proprii, fiecare stat exagera numărul victoriilor și apropierea sfârșitului războiului. Astăzi, puterea dezinformează altfel:

1. Intoxicarea. Presupune comunicarea de date false, cu scopul de a induce în eroare adversarul. Exemplul sugestiv este încercarea lui Hitler de a-l face să creadă pe Stalin că armata sa complotează, în ascuns, cu Germania. Rezultatul a fost execuția a jumătate din corpul de ofițeri superiori aflați în subordinea liderului rus.

2. Diversiunea. Prin acest instrument, se abate atenția opiniei publice de la un eveniment care l-ar pune pe diversionist într-o postură negativă, prin construcția altui eveniment în mass-media. Așa ne explicăm cum, mai cu seamă în preajma sărbătorilor de Paști și de Crăciun, Discovery difuzează compulsiv materiale menite să semene îndoială cu privire la identitatea Fiului, sărbătorit cu aceste ocazii. Creșterea credinței în Dumnezeu Întrupat contravine intereselor politicii ateiste ale trustului.

3. Subversiunea. Se anulează reacțiile de apărare. Colectivitățile umane sunt hipnotizate și își pierd capacitatea de reacție.

4. Magia numărului. O situație consemnată în istorie este aceea a lagărului de prizonieri de la Tuzla, unde se zvonea că au fost agresate sexual multe femei islamice. La 50 de km de lagărul de prizonieri, se vorbea de 4000 de femei violate. La 20 de km, de 400 de femei. La 10 km, de doar 40. Cine știe câte cazuri au fost reale… dacă a fost vreunul?!

5. Repetiția. Repetitio est mater studiorum. În închisorile comuniste, erau amplasate boxe puternice care repetau: ”Nu există Dumnezeu, există comunism!”. Știau ei comuniștii bine ce au de făcut. În timp, prin repetare, informația poate deveni credință. Și, ființe spirituale fiind prin născare, mașinăria teribilă de spălători de creier ai comunismului cunoștea faptul că nu pot distruge credința oamenilor, dar o pot înlocui cu o alta.

6. Clișeele: ”rromii invadează Europa!”, ”cine nu votează, nu contează!”, ”a fi român înseamnă a fi ortodox!”, ”la vremuri noi, tot noi!”. Clișeele sunt stereotipuri, ticuri care acționează la nivelul mentalului colectiv. Informațiile transmise sunt simplificate și dezbrăcate de nuanțele lor cele mai importante, devenind simple formule generale. Să le analizăm puțin: rromii au valori, tradiții, principii, nevoi și demnitate umană asemenea tuturor celorlalți. Cine nu votează o face în virtutea liberului arbitru. Identitatea socială nu poate ucide exercițiul alegerii religioase libere, iar continuitatea nu e garanția supremă a succesului.

Astăzi, deținătorii puterii știu că nu le e permisă forța fizică. Singura lor soluție este aceea de a da impresia că servesc scopurilor nobile ale comunității. Ei știu să ne mintă frumos. Iar noi învățăm, pas cu pas, calea spre a nu-i mai crede:

”Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi” – Viktor Frankl, ‘Man’s search for meaning’.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 3 comentarii

Trei mituri ale politicii religioase românești


IdeologiaPe cât  de mult simpatizez trăirea credinței semenilor mei, pe atât mă întristează felul în care diverși lideri înțeleg să altereze conținuturi spirituale, altfel destul de înălțătoare, folosind religia în alte scopuri decât acela, singurul virtuos, de a-i conduce pe oameni la o relație cu Dumnezeu.

Vă propun să parcurgem, vreme de câteva reflecții, calea înțelegerii strategiilor ideologice ce abundă în spațiul religios mioritic! În acest demers, pe acest drum, eu însumi sunt un novice. Nu am nimic cu nimeni. Am simpatii confesionale, nu convingeri nestrămutate cu privire la inocența intențiilor mai marilor lor. Trăiesc însă într-o țară religioasă, într-un Ardeal religios, în mijlocul unor oameni pe care-i găsesc, ”în toate privințele”, religioși. Și, dincolo de aceste aspecte, am avut ocazia haristică de a întâlni oameni extraordinari, credincioși autentici, demni de a fi modelele nației noastre însetate de Iubire. De la aceștia din urmă îmi iau forța de a crede că, undeva în spatele cortinei politicii religioase, în mod discret, dar plin de putere, trăiește adevărata și eterna spiritualitate.

Începem, așadar, vorbind despre trei mituri utilizate de unii lideri religioși ca unelte ideologice:

1. Mitul religiei unic-mântuitoare: ”în afara religiei noastre, nu există mântuire!” Un astfel de mesaj neutralizează, din start, orice obiecție a destinatarului sau încercare de dialog cu acesta. O asemenea strategie e extrem de puternică, încât mizează pe însuși obiectul fricii: ”necunoscutul”. De ce se teme omul? De necunoscutul morții. Dintr-o dată, incertitudinea destinației eterne e spulberată: flăcăii vânjoși de la vămile raiului nu lasă să treacă niciun spirit venetic de a noastră partidă. Cei consacrați din cult exaltă cu un aer triumfalist. Cei pe picior de plecare îndrăznesc să-și ocărască gruparea doar în șoaptă, dar, la o adică, ei nu se vor dezice nicicând de apartenența lor confesională. Reprezentanții altor orientări religioase sunt supuși oprobiului întregii societăți, în vreme ce membrii partidei privesc la ei cu aceeași uitătură fatalistă cu care bătrânele cârcotașe din sat, ce nu ratează niciun priveghi, se uită la trupul neînsuflețit așezat în sicriu: ”săracul, așa de tânăr!” Arma puterii: frica.

2. Mitul conspirației: ”toți sunt împotriva religiei noastre, dar Dumnezeu e de partea noastră!” Forțe oculte se întâlnesc în secret pentru a pune la punct o strategie de destabilizare a grupării noastre, spun difuzoarele propagandistice. Oricât de multe similitudini ar fi în crez și trăire religioasă între alții și membrii acestei comunități, dacă nu sunt înscriși în registrele partidei sau frecventează întrunirile altora, cu siguranță sunt, cu sau fără voia lor, parte dintr-un proiect secret mondial ocult. Se naște paranoia și xenofobia religioasă.

3. Mitul ontologic: ”religia noastră e cea mai veche, deci singura veritabilă!”. Continuitatea devine argumentul central al puterii. Se apelează la nostalgie. Se cultivă aversiunea față de orice partidă nouă, lipsită de tradiție și, mai ales, posterioară momentului nașterii religiei primordiale. O formă subtilă a acestui mit se întâlnește și la grupările noi: ele fie își falsifică data nașterii, ca să pară mai vârstnice, fie susțin cu tărie că sunt reiterarea exactă a religiei de început.

                Nu vreau să termin într-o notă pesimistă. De aceea, citez un autor pe care îl descopăr acum, în vorbele căruia găsim, cu toții, armura potrivită pentru a ne păstra vie credința, sub asaltul aprig al politicii religioase: ”În spațiul atitudinii critice, avem șanse maxime să fim liberi. E singurul loc în care putem protesta și ne putem opune” (Ștefan Stănciugelu).

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 1 comentariu

”Sunt atât de fericit, încât nu mai încap în carne” – interviu cu Oreste Teodorescu


Eu:
-Oreste, îți mulțumim pentru promptitudinea cu care ai răspuns invitației noastre! Spune-ne, înainte de toate, câte ceva despre tine!

554109_171199199684996_1081827687_nOreste:
-Sunt ceea ce mi s-a îngăduit să devin. Le sunt recunoscător părinţilor mei că m-au iubit şi considerat prietenul lor, încă de la început. Am fost modelat, de ai mei, discret, distal, liber. Educaţia  mea a fost făcută cu umor şi bunăvoinţă. De la tatăl meu am învăţat că cel mai serios individ este ludicul, iar de la mama, că toate compromisiurile îţi întunecă sufletul şi automat privirea.

Eu:
-Ești lector al facultății de jurnalism, doctorand în teologie, președinte al multor cluburi și asociații, scriitor, actor, etc. Care a fost cea dintâi profesie și cum ți-ai descoperit chemarea pentru ea?

Oreste:
-Primul job a fost de barman de noapte la Şarpele Roşu în 1992. A fost chemarea foamei. Abia terminasem liceul şi aveam nevoie de bani pentru a pleca la mare. De atunci şi până astăzi, am mai avut câteva indeletniciri, mai mult sau mai puţin serioase: gardă de corp, barman de noapte, agent comercial, jurnalist, realizator tv… În toate, ca un numitor comun, am căutat povestea şi relaţiile inter-umane. Am terminat facultatea de ”Regie de film” şi chiar dacă nu am regizat nici o peliculă semnificativă până acum, nu m-am temut să împletesc elemente de ficţiune cu secvenţe din viaţa concretă…

Eu:
-Blogul ”Tineri spre fericire” e lecturat mai cu seamă de tinerii care trec prin stări lăuntrice împovărătoare. Oreste Teodorescu, cel din spatele realizărilor și al ecranelor, resimte și el temerea, descurajarea, întristarea, dorința de izolare sau de retragere socială? Ne poți relata un episod din viața ta în care ți-a fost foarte greu?

Oreste:
Oreste trist-Au fost mai multe. Însă cel mai greu mi-a fost în 2002, când m-am prabușit în abisul unei depresii îngrozitoare. Trăiam un teribil sentiment de inutilitate şi incompetență. Totul se întunecase în mine şi în jurul meu; rămâneam chircit în poziţia intrauterină, sub plapumă, neîndrăznind să mă mai dau jos din pat. Atunci am început să chelesc şi să mă sting ca un seu de lumânare. A ţinut câteva luni… Simţeam că nu mai pot ieşi din borhoteala asta decât prin moarte. Însă Tatăl m-a iubit, deşi nu prea avea motive obiective, şi când mi-am lăsat toată viaţa în mâinile Lui (ştiam reţeța de la Țuțea, prin prisma minunatului interviu din 1991 de la TVR), mi-a risipit umbra din minte, readucând soarele şi pe strada mea…

Eu:
-Ce te ajută să mergi mai departe chiar atunci când pare că totul se prăbușește în jurul tău?

Oreste:
-Am înţeles, târziu ce-i drept, că sub acelaşi cer, pe acelaşi pământ, suntem cu toţii aparţinătorii unei singure familii numite ”umanitate” şi că suntem interconectaţi de raportul cauză-efect. Acest cuplu primordial, acțiune-reacțiune, a născut Legea, sau Karma cum o numesc orientalii: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!”. Legea înseamnă Moarte, ieşirea către Viaţă se face însă prin Iubire. Este noul legământ adus de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Nimic nu se prăbuşeşte, dacă este construit din şi cu iubire!

Eu:
-Cum se simte Oreste în întâlnirile lui cu el însuși? Care sunt simțămintele care se nasc spontan în el? Care sunt impulsurile care se zămislesc în locuința lui interioară cu acest prilej?

Oreste:
oreste serios-Mă întâlnesc cu sinele meu, în meditaţie. Destul de greoi, am început să mă accept şi chiar uneori să mă plac. Când simt că Cel care mă locuieşte în duh este trist, realizez că am greşit pe undeva cu gândul, cu vorba sau cu fapta, şi încerc să zâmbesc şi să mă liniştesc. M-a ajutat mult şi Stareţul Tadei care spunea: „nu lăsaţi nimic din această lume să vă tulbure sufletul!”
Când am înţeles cât de mult ne iubeşte Tatăl, alegând, prin Fiul, să ne locuiască pe toţi, căci doar El Este în timp ce noi abia existăm, m-am hotărât să redevin copil („ Lăsaţi copiii să vină la Mine”) şi să-mi reamintesc bucuria şi entuziasmul în faţa vieţii ca atunci când aveam 7 ani… Nu ştiam nimic, credeam totul şi eram atât de fericit!

Eu:
-Urmărind mai multe dintre aparițiile tale televizate, am descoperit constant aplecarea spre spiritualitate. Am fost uimit să remarc însă nu o deschidere spre spiritualitatea cea încorsetată în granițe confesionaliste, ci, mai cu seamă, spre cea a relației nemijlocite dintre Dumnezeu – Dătătorul de Har – și ființa care-I poartă înlăuntru chipul și asemănarea – destinatorul milostivirii -. Să fie mai importantă pentru Oreste credința în Dumnezeu decât religia? De ce?

Oreste:
-Credinţa este darul făcut de Dumnezeu omului şi este nelimitată, în timp ce religia este darul făcut lui Dumnezeu de către om. Dar ce nevoie să aibă Tatăl de ceva de la noi, din moment ce El ne-a dat deja totul, făcându-ne după Chip şi Asemănare?! ”Religie” vine din latinescul ”religare” care înseamnă aşezare pe o cale… Religiile sunt doar cărări care duc la Adevăr şi nu Adevărul. Credinţa este ca Soarele, iar religiile precum căldura!

Eu:
-Cine este Iisus Hristos pentru tine, Oreste?

Oreste:
Oreste preot-Calea-Adevarul şi Viaţa, Începutul şi Sfârşitul, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Cel născut înaintea veacurilor, prietenul şi fratele nostru cel mare, izvorul început şi neînceput de apă vie la care vin să se adape toate fiinţele din Univers, dulceaţa lumii… ECCE HOMMO, ECCE DEUS

Eu:
-Ce le-ai transmite tinerilor care citesc aceste rânduri și care nu mai găsesc în ei resurse pentru a-și continua existențele? Merită viața trăită?

Oreste:
Viaţa este singura cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Sau mai bine spus de a-L recunoaşte…

Eu:
-Ești fericit, Oreste? Care e drumul spre fericire?

Oreste:
Oreste vesel-Sunt atât de fericit, încât nu mai încap în carne… Drumul spre fericire începe când te laşi îmbătat de iubire. În jurul meu, au înnebunit toţi salcâmii, vorba minunatului Tudor Gheorghe. Şi ştiţi de ce? Pentru că am simţit de atâtea ori că acolo unde te scuipă şi plezneşte omul, mângâie şi sărută Dumnezeu.

Eu:
-În numele cititorilor blogului ”Tineri spre fericire” și al meu, îți mulțumesc pentru disponibilitatea de a ne acorda acest interviu și îți doresc un an presărat cu multe binecuvântări, pe toate planurile!

Oreste:
– Şi eu vă îmbrăţişez cu tărie şi speranţă. Tinerii sunt calea spre Fericire, iar copiii, treptele spre Rai.

Interviu realizat de Andrei Pătrîncă,
medic specialist psihiatru,
consilier analitic-existențial – în formare

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , , , | 36 comentarii

”Viața merită trăită!” -interviu cu Silvia Dumitrescu-


332975_319018394781735_1002738505_oEu:

 -Doamnă Silvia Dumitrescu, suntem onorați să vă putem cunoaște mai bine, din această ipostază a analizei lăuntrice! Vă mulțumim că ați răspuns favorabil invitației noastre! Pentru cei dintre dvs. care nu vă cunosc, v-ați născut într-o zi frumoasă de 3 octombrie, ați absolvit în anul 1978 ”Liceul de muzică George Enescu”și ”Academia de Muzică” în 2004. După cum putem vedea, școlile urmate au fost toate pe linia muzicală. Când v-ați descoperit chemarea spre muzică și care au fost momentele cheie care v-au determinat să îmbrățișați această profesie?

Silvia Dumitrescu:

39593_165257156824527_2780625_n Chemarea spre muzică au descoperit-o părinţii mei: pe vremea când încă nu învăţasem să vorbesc, fredonam cu uşurinţă melodiile de la radio! Aveam un radio mic, lângă pătuţ, care funcţiona aproape în permanenţă. De când îmi amintesc eu, cânt: la grădiniţă, acasă, pe stradă, în tramvai, în maşină Ai mei mi-au cumpărat la început o vioară, apoi un acordeon, iar la 5 ani am primit mult râvnitul pian, achiziționat cu eforturi mari de către părinţii mei! Apoi am luat primele lecţii tot la 5 ani şi după aceea am urmat cursurile preşcolare ale Liceului de Muzică G.Enescu”, continuând cu liceul.

Eu:

-Care sunt, pentru Silvia Dumitrescu, cele mai mari realizări ale vieții sale? Ce sacrificii ați fost nevoită să faceți pentru a le atinge?

Silvia Dumitrescu:

Cariera mea muzicală este rodul unei munci asidue. Alţi copii se jucau, iar eu studiam la pian, aveam audiţii şi examene! De multe ori, studiul meu de câteva ore bune se termina cu mototolirea partiturii sau ruperea ei şi aruncarea ei pe fereastră…profesorii nu erau niciodată mulţumiţi pe deplin, părinţii deasemenea, eu fiind şi o tipă mai rebelă, firea mea nu era foarte agreată, dar, în cele din urmă, talentul şi munca mea începeau să dea roade! la buniciVacanţele mi le-am petrecut şi la bunicii din partea mamei. Bunicul fiind preot, străbunicul preot şi nașul meu de botezapropiat mie tot preot, am fost crescută în spiritul credinţei, iar în biserică mă simţeam ca la mine acasă. Ceilalţi bunici,din partea tatălui, dintr-un sat din Moldova, mi-au dat libertatea de a colinda prin natură de dimineaţă până seara, de a descoperi animalele şi tot ce reprezintă viaţa la ţară: tradiţii, folclor, port popular, dansuri, hore, lăutari, nunţi, colinde…

Eu:

-Printre cititorii blogului ”Tineri spre fericire” se numără mulți tineri care traversează perioade dificile, solicitante din viață. Dumneavoastră, doamnă Silvia, vi se întâmplă uneori să vă simțiți temătoare, întristată, lipsită de speranță? Ne puteți descrie un episod dificil din viața dvs.?

Silvia Dumitrescu:

59683_165257360157840_3551746_n Cred că în viaţa fiecăruia sunt momente dificile…

Pentru mine, primul a fost când am divorţat de Mircea Dumitrescu, primul meu soţ! Am suferit ca un câine şi nu credeam că voi mai putea iubi vreodată! Am stat închisă în casă mult timp şi nu vorbeam cu nimeni, aveam senzaţia că viaţa mea avea să se termine în acea clipă! S-a dovedit în timp că anul acela a fost cel mai norocos pentru cariera mea artistică, când am început colaborarea cu Adrian Enescu şi Doru Caplesc şi am ieşit solista anului.


A fost apoi moartea mamei mele,
care m-a zdruncinat înfiorător, într-un moment când băiatul meu avea 8 luni şi eram tare neajutorată. Atunci când am văzut-o moartă, întinsă pe jos în holul casei, am tras un urlet ca de fiară…au auzit toţi vecinii. Din acel moment, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine pe toată perioada de când mama a fost depusă în casă şi până au înmormântat-o. Şi acum cei care au fost la înmormântare îmi povestesc ce s-a petrecut. Nici atunci nu am crezut că voi putea trece peste acest moment, toţi îmi spuneau să nu plâng de faţă cu băiatul… îmi venea să mă duc într-un codru şi să urlu.

La nici 4 ani, tata, un zdrahon de om, plin de viaţă şi de energie, a căzut pe stradă, în faţă la Favorit, Drumul Taberei, şi a murit în Săptămâna Mare a Paştilor. Am aflat din întâmplare când cineva a sunat la noi să spună că au la Institutul Medicolegal o persoană care deținea o carte de vizită cu nr. meu de telefon. Atunci, lovitura a fost şi mai puternică, pentru că atunci când îţi mor ambii părinţi, care te-au iubit nespus, te-au cocoloşit și te-au protejat, te simţi dintr-o dată fără trecut, ca o frunză în vânt…fără apărare şi a nimănui! Atunci am simţit că s-a rupt ceva din mine, că părinţii mei au plecat cu ceva din mine!

Eu:

Cum reușiți să depășiți obstacolele vieții? Sunteți mai tot timpul plină de energie vitală. Care este secretul acestei forțe care emană dinlăuntrul dvs.?

Silvia Dumitrescu:

-CREDINŢA a fost cea care m-a făcut să pot să merg mai departe…

32039_134980403185536_3258778_nAm stat în spital o lună şi jumătate şi am fost la un pas să-mi pierd vocea…şi atunci, tot prin rugăciune şi nădejde în Dumnezeu, am învăţat din nou să vorbesc şi să emit sunete! Acum, de câte ori înregistrez un cântec nou la studio, ascult şi îmi curg lacrimile pe obraz, mă umplu de bucurie şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Când merg la recitalurile de pian ale băiatului meu, am un nod imens în gât, îmi şterg lacrimile să nu fiu văzută şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Când am împodobit bradul cu soţul meu Florin şi cu băiatul meu Iulian, în sunetele frumoase ale unui colind tradiţional, o lacrimă licărea într-un colţ al ochiului şi sufletul mi se umplea de bucurie … şi n-am uitat niciodată să-I mulţumesc lui Dumnezeu!!!

Eu:

-Merită viața trăită chiar dacă e presărată cu multe dificultăți? De ce? Ce mesaj le-ați transmite tinerilor care trec prin depresie și cochetează cu gândurile suicidare?

Silvia Dumitrescu:

Viaţa merită trăită cu suişurile şi coborâşurile ei! Când durerea e mai mare, nici nu ai idee ce cadou frumos îţi poate face viaţa…prin voinţa LUI!!!

-În numele cititorilor acestui blog, stimată doamnă a muzicii românești de calitate, vă mulțumesc din suflet pentru deschiderea pe care ați arătat-o acordându-ne acest interviu și vă urez un an cât mai aproape de fericire!

Dr. Andrei Pătrîncă

Medic specialist psihiatru

Consilier analitic-existențial în formare

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , | 3 comentarii

Vin vremuri grele


Vin vremuri grele!

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Dumnezeu și facebook-ul


Deunăzi, un prieten sesiza faptul că, pe facebook, unii credincioși folosesc numele lui Dumnezeu ca pe o armă îndreptată împotriva celorlalți. De pildă, atunci când se simt singuri și vor să le dea o lecție prietenilor care nu sunt destul de atenți cu ei, postează pe facebook mesaje precum: ”-Doamne, niciun prieten nu mă înțelege și nu-mi este alături, dar Tu ești mereu cu mine!” Mai nou, Dumnezeu e pus la înaintare și când sunt probleme în cuplu: ”-Când partenerul de viață nu este credincios legământului, eu mă încred în Tine, Doamne, Tu rămâi mereu credincios făgăduințelor Tale!” Deși afirmațiile sunt adevărate, unii experimentându-L pe Dumnezeu drept Cel care împlinește relațional așa cum nimeni n-o poate face, persoanele în cauză ascund, în spatele unor pseudo-pioase remarci creștine, dorința de a-i face pe amicii lor, care le citesc postările, să se simtă vinovați de lipsa de dedicare față de ei. Forma aceasta de agresivitate este una mai condamnabilă decât violența deschis exprimată fată de cel care ți-a greșit. E de sancționat pentru că ia o aparență de spiritualitate, deși motivația este una a răzbunării. Apoi, e periculoasă pentru că cel care o folosește nu-și asumă responsabilitatea: dacă îl întrebi de ce a postat mesajul cu pricina, îți va răspunde că ”din dragoste pentru Domnul”; iar dacă, cumva, ești tu cel care te simți vizat și îl întrebi dacă are ceva cu tine, îți va răspunde cât se poate de inocent: ”Eu? Ce te face să spui asta? Eu doar dau glas experiențelor mele profunde spirituale”. Mai aduce un pericol, acela că, născută fiind din isterie, agresivitatea pasivă ”spirituală” rănește și perpetuează isteria, până la urmă suferință a individului care are în spate traumele pe care ni le produc alții și pe care nu le prelucrăm. Și, în sfârșit, e de evitat pentru că îi face pe cei care-ți văd mesajele să intre într-o sferă a intimității tale relaționale, ca și cum te-ai dezbrăca de hainele tale și i-ai invita pe ceilalți să-ți exploreze ungherele ascunse ale trupului. Ca psihiatru și consilier, știind foarte bine cât de greu îi e unui om, în mod natural, să vorbească despre chestiunile sensibile ale lăuntrului, încerc mereu să-i învăț pe apropiații mei să meargă exact în contrasens cu exhibarea la care te invită facebook-ul. Repet și acum, în această reflecție: ”respectați-vă granițele, respectați limitele celorlalți și învățați-i pe ceilalți să le recunoască și să le respecte pe-ale voastre! Creați o cultură a respectului pentru intimitate!”

De regulă, mulți postează pe peretele lor lucruri frumoase despre trăirile lor, despre călătoriile pe care le fac, despre oamenii pe care îi cunosc și îi iubesc, despre cărțile pe care le citesc, despre credința pe care o urmează. Toate acestea sunt aspecte constructive și care, cel puțin aparent, îi îmbogățesc pe facebook-ieni. În ceea ce privește spiritualitatea, oamenii au posibilitatea, prin intermediul facebook-ului, să învețe din spusele unor gânditori creștini sau să-și însușească pildele de credință ale prietenilor din listă. Până la urmă, depinde de tine cum folosești Numele lui Dumnezeu, Nume pe care evreii, din evlavie, se temeau a-l pronunța: îl utilizezi ca să-i lovești pe ceilalți, ca să le arăți cât de puțin fac ei pentru tine și cât de mult greșesc față de tine în raport cu Dumnezeu sau cauți să-L faci de cunoscut din simplul și nobilul motiv de a-I aduce glorie!

Fiți înțelepți!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , | 8 comentarii

Despre gelozie


Imagine

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 4 comentarii

Respectă-mi granițele!


Imagine

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

De ce nu-și mai iau tinerii bacul?


 ”-Nu știu dacă se mai poate clădi un stat și se mai poate face o revoluție cu tinerii din ziua de azi!”, îmi spunea, plin de convingere, un vârstnic, internat într-unul dintre saloanele unde, cu ceva vreme în urmă, pentru minime investigații, eram și eu. I-am dat dreptate. Vedem cu toții că ne ducem, cu fiecare generație, tot mai departe de existența roditoare și împlinitoare pentru noi, pentru familiile noastre, pentru societatea față de care suntem responsabili. E ușor să dăm vina pe tineri, pe mersul secolelor, pe istoria pervertită a lumii. Cauzalitatea e altundeva decât într-un ”destin” implacabil și pre-apocaliptic.

Da, tinerețea e vremea iluziilor de putere, a căutării bucuriei, a exploziei de energie și de frumusețe exterioară. Dar tinerețea e și pepiniera valorilor. Acum se sădesc răspunsurile existențiale, acum omulețul își caută locul în lume și încearcă să-și arate unicitatea, irepetabilitatea. Cum ar putea să crească drept o astfel de minunată făptură dacă cei chemați a-i lumina drumul și a-i veghea dezvoltarea o conduc pe cărări întortocheate?

În vremea în care eu am dat la medicină, în orașul în care eu am concurat erau șase candidați pe loc. Au trecut anii, admiterea a devenit o banalitate, și locurile aproape că nu s-au completat. Nu îi critic pe tineri. Îi înțeleg. Medicilor li s-a transmis prea mult mesajul că nu e nevoie de ei în România, iar dacă vor să rămână, să-și țină gura și să-și ucidă visurile. Dar nu îi înțeleg doar pe ei, pe cei care ar fi făcut treabă excelentă în domeniile valorizate cândva, ci îi înțeleg pe toți cei care, din diverse pricini, suferă acum dezamăgirea nepromovării examenului de bacalaureat.

Cu ceva ani în urmă, împreună cu responsabilul de tineret de atunci al Bisericii Ortodoxe din Sibiu și cu alți lideri religioși, mergeam în capelele liceelor pentru a-i motiva pe tineri. Am văzut mereu acea sclipire din ochii tinerilor, prezenți în număr mare de fiecare dată, acea licărire plină de viață și de strălucire pe care o are doar cel care, rătăcit fiind, găsește drumul spre casă. Și, de atunci încolo, orice s-ar spune despre ei, eu cred în tineri și îi iubesc nespus.

Tinerii de azi nu mai văd studiile ca fiind o valoare. De aceea, azi nu mai pun preț pe examene, studiu, dezvoltare personală. Dar, de îndată ce noi, cei cu mulți ani peste vârsta lor, lăsăm să renască în noi valorile eterne și punem pasiune în a le vorbi și lor despre nestematele în care noi credem, privirile lor vivace vor descoperi frumosul în noi și îl vor dori cu înflăcărare în viețile lor.

Haideți să ne întoarcem la valori! Cu tinerii născuți, prin modelul nostru, la o viață nouă, se va putea face o nouă revoluție spirituală și se va putea clădi un stat măreț, așezat pe stânca de nezdruncinat a veacurilor!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 4 comentarii

De ce țipăm unii la ceilalți?


Într-o zi, un profesor puse următoarea întrebare discipolilor săi:
-De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri: -Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige din cauza distanţei şi mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc au inimile apropiate”.

Mi-am amintit această ilustrație în vreme ce îmi făceam curățenie prin odăile cele de început ale locuinței mele interioare. Am crescut cu gândul că nu voi tolera, în atitudinea și raportarea mea la oameni, strigăte ce rănesc. Mai târziu, am adăugat pe lista de ”nu”-uri tăcerile care dor. Și aceasta pentru că le putem face rău celorlalți nu doar prin cuvintele noastre tăioase și prin tonul nostru ridicat, ci și prin tăcerea noastră la vremea când se așteaptă, din partea noastră, cuvinte. Nu am reușit să mă ridic la înălțimea năzuințelor mele de conduită. Ce știu e că-mi doresc să pătrund tainicul grai al clipei, ca să-mi spună ea când să tac, când să vorbesc și când să râd. Ba, mai mult, înfăptuindu-le pe acestea la vremea lor, ele toate să devină susur lin de apă de izvor, spre potolirea focului nimicitor al celui ce-mi este aproape, și nu flacără distrugătoare care să încingă iadul lăuntric al fratelui meu.

Când țipăm la ceilalți, între ei și noi se creează o prăpastie de netrecut. Dar, de îndată ce răspundem mâniei celuilalt cu tăcerea noastră, ecoul calmului nostru va acoperi abisul dintre noi cu puntea iubirii. Pe nesimțite, ne vom apropia așa nu doar de oameni, ci, îmbrățișându-ne marea trecere, chiar de valorile pe care le-am dorit mereu prin fibrele cele mai sincere ale lăuntrului și le-am respins prin fasciculele cele mai perfide, căci ”viețile noastre se încheie în ziua în care rămânem tăcuți în fața lucrurilor care contează” (Martin Luther King jr.)

Să ascultăm însă cuvintele cele din urmă ale înțeleptului:

În final, înţeleptul concluzionă, zicând: -Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.” (Mahatma Ghandi)

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | 19 comentarii

Câtă încredere ai în oameni?


Să fie vreun an de când, în cadrul formării în consiliere, am făcut cel mai grăitor exercițiu de testare a încrederii de până acum. Eram invitați să ne lăsăm pe spate, pe rând, cu ochii închiși,  după alegerea unui partener pe care îl consideram suficient de puternic a ne ține. Cei mai mulți dintre noi am primit cu emoție și scepticism provocarea. Cel puțin eu, îmi amintesc că m-am uitat de câteva ori în spate și am țipat la cel ce urma să mă susțină în cursul căderii mele: ”-Ai grijă, că ți-o iei dacă nu mă ții!”. Majoritatea a avut grade variabile de examinare a susținătorului. La sfârșitul probei respective, ne-am recunoscut cu toții: ușurința de a ne lăsa pe spate corespundea cu lejeritatea cu care ne încredem în oameni, iar măsura evaluării celui angajat să ne prevină prăbușirea era în acord cu nivelul estimării responsabile a celor pe care-i alegem drept prieteni pe care ne bizuim. Un singur coleg s-a lăsat pe spate fără a verifica. A recunoscut, singur, fără a fi direcționat la un răspuns anume, că, și-n existența sa de zi cu zi, se bizuia pe oameni fără a se uita cu băgare de seamă la ei.

Încrederea necondiționată în ceilalți, atunci când nu ține de prostie, apare în contextul unei dinamici narcisice spre care virează ceva dinlăuntrul nostru. Dar, despre acest subiect, voi scrie în reflecția de mai sus. Ceea ce aș vrea să subliniez aici este că ne poate costa mult încrederea nelimitată în oameni. Mulți dintre cei pe care i-am întâlnit ca pacienți, în decursul puținei mele activități într-ale psihicului, au trecut prin același scenariu: și-au încredințat viețile lor indivizilor dubioși, neverificați atent în prealabil. Astăzi, sunt undeva căzuți, răniți, muribunzi din punct de vedere psihologic și spiritual. Puțini au fost vigilenți în asocierea cu oamenii. Mai bine de 90% dintre ei nici măcar n-au privit în spate. S-au lăsat cu toată puterea pe brațele doar aparent puternice ale altora.

Preaiubiților, nu vă îndemn la lipsă de încredere în oameni! Avem nevoie de ceilalți, credința e o dimensiune semnificativă a noastră; fără ea, nu putem trăi. Fără relații întemeiate pe încredere, suntem suspicioși, deprivați de energia și bucuria vieții. Eu vă chem, așa cum mă chem și pe mine, să vă aruncați o privire în spate, înainte de a vă încredința curajos pe voi înșivă celor aparent binevoitori în a vă fi prieteni, parteneri, confidenți. Gândiți-vă că sunteți flori nespus de strălucitoare, fiecare dintre voi, și aveți responsabilitatea să nu lăsați pe nimeni să vă zdrobească petalele și să vă întineze mireasma. Iar cei care vă regăsiți în cele scrise de mine, răniți, culcați la pământ și zdrobiți, nu închideți fereastra prieteniei! Deschideți-o însă treptat, iar Soarele pe care l-ați căutat, cu ale lui blânde și tămăduitoare raze, nu va întârzia să răsară și pentru voi!

Eu vă prețuiesc și sunt aici, aproape de voi, oricând vă pot asista pe cărarea devenirii voastre!

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Iartă și vei fi liber!


Am găsit în spațiul virtual o ilustrație revelatoare pentru tema pusă în discuție. Personajul central, Hubert French, e urmărit de gândul răzbunării după uciderea tatălui său pe când el avea doar zece anișori. Ajuns la vârsta adolescenței, Hubert a fost diagnosticat cu o severă maladie neurologică, iar medicii i-au spus că va fi dependent de medicamente o viață întreagă. Starea lui de sănătate s-a înrăutățit din zi în zi. Simțindu-și sfârșitul aproape, Hubert a început să meargă la biserică și, privindu-și acum viața prin ochii Scripturii, a constatat că a trăit până atunci plin de gânduri de răzbunare. A decis să-l ierte pe cel care i-a ucis tatăl și… surprinzător, după câteva luni, toate problemele lui neuro-psihice au dispărut. Istorisirea reală de mai sus ne arată cât de mult rău ne pot face resentimentele nouă, celor care cultivăm în inimă atitudini de neiertare față de cei care ne-au provocat răul și cât de multe lucruri s-ar rezolva în viețile noastre dacă i-am ierta, din toată inima, pe toți cei care ne-au greșit.

Iată câțiva pași practici întru iertare!

Pasul 1: Primul pas în a-l ierta pe cel care ne-a făcut să suferim este ESTIMAREA. Iau puțină distanță, trag aer adânc în piept și mă uit plin de curaj la ceea ce s-a întâmplat. Evaluez ceea ce s-a petrecut. ”X a spus că vine la întâlnire și m-a mințit!”. ”Am crezut în ajutorul lui și el nu mi l-a oferit!”. ”Eu am vorbit frumos cu el și el m-a jignit prin cuvintele lui!”. ”Iarăși nu și-a făcut timp pentru mine!”. ”Nu are o minimă sensibilitate pentru ceea ce simt și doresc!”. ”Numai despre el vorbește, eu nu contez!” Această evaluare mă așază în fața realității concrete a evenimentului cu pricina ca în fața unui film pe care-l vizionez atent, pentru a-l înțelege, ca în fața unei cărți pe care o deschid cu dorința sinceră de a-i pătrunde tainele și a-i desluși mesajul.

Pasul 2: Cel de-al doilea pas în procesul iertării celuilalt este ÎNȚELEGEREA a ceea ce simt! ”Ce simt atunci când îmi amintesc de ceea ce mi-a făcut? Mă simt mânios, supărat, nedreptățit, revoltat, mâhnit? Ce se instalează în mine când mă gândesc la rana pe care mi-a făcut-o?” Dacă în primul pas, invitația era de a lua distanță față  de mine însumi, de a mă privi cumva din afara mea, aici sunt chemat să-mi asum realitatea rănirii ca o parte constituentă a mea. Ceea ce mi s-a întâmplat, mie mi s-a întâmplat. Filmul văzut mai sus e al meu, cartea citită de mine vorbește despre istoria vieții mele.

Pasul 3: Și, în final, pasul final este DECIZIA DE A IERTA! ”Ce mai aștept de la celălalt? Cum vreau să procedez cu ceea ce s-a petrecut? Oare nu doresc, înlăuntrul meu, cu adevărat, să fiu liber, să nu mă mai lege neiertarea, să nu mă mai robească simțămintele de supărare față de celălalt?” Atunci când iau decizia de a ierta, e bine să știu două lucruri:

a. Iertarea îmi face mie, înainte de toate, un bine. Este tocmai lucrul pe care nu-l înțelegem cei mai mulți dintre noi când ne confruntăm cu greutatea de a ierta și Langle subliniază foarte bine aceasta: ”Când iert, nu îi fac celuilalt un cadou, ci îmi rezolv o problemă a mea! Mă eliberez pe mine din robia simțămintelor care mă distrug!” Și Ioan Crisostomul, cunoscut în creștinism ca Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ”Când nu-l ierți pe altul, tu nu-l amărăști atâta pe el, pe cât te jignesti pe tine însuți!” Iar Goethe, în același spirit, adăuga: ”Iertarea e cea mai puternică dintre puteri. Face bine celui ce o acordă și totodată celui ce o primește”.

b. Iertarea adevărată nu presupune așteptarea ca celălalt să se schimbe! Analiza existențială avertizează că aici se blochează cel mai lesne procesul iertării: în punctul condiționării iertării. ”Te iert dacă…”, ”Te iert după…”, ”Te iert când…”. Decizia iertării presupune curajul asumării riscului ca celălalt să rămână la fel după iertarea oferită. Dar, amintește-ți din nou, în primul rând nu-l ierți pe celălalt pentru el însuși, ci pentru că tu ai nevoie, înainte de toate, să te eliberezi din carcera neiertării.

Iubiți prieteni, cititori dragi sufletului meu, deprinderea de a ierta este un semn al maturității și al înaintării noastre în virtute: ”Cei slabi nu pot niciodată să ierte, iertarea e atributul celor puternici” (Mahatma Ghandi). E dovadă a faptului că noi îi vedem pe oameni ca persoane, nu ca obiecte care ne-au greșit, chiar dacă ei nu ne-au văzut, nu ne văd și poate nu ne vor vedea niciodată în lumina plenară a ceea ce suntem noi: ”Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei care te-au insultat” (Napoleon Bonaparte). Iertarea e măsură a iubirii pe care le-o purtăm celorlalți: ”Ierți atât cât iubești!” (François de la Rochefoucauld). Iertarea e dovadă a dragostei pe care I-o purtăm lui Dumnezeu: ”Iertarea este îndemnul lui Dumnezeu” (Martin Luther). Iertarea sfarmă barierele dintre oameni: ”Mi-am distrus toți dușmanii mei, făcându-i prieteni, prin iertare” (Abraham Lincoln). Iertarea e balsamul inimii rănite: ”Iert cu ușurință pentru că nu sunt dușmănos. Am impresia că ura e dureroasă” (Charles Montesquieu). Și, în sfârșit, iertarea e ingredientul absolut necesar dacă dorești să nu mai fi sclav și să poți merge înainte: ”Iertarea este cheia către acțiune și libertate” (Hannah Arendt).

Iartă și vei fi liber!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | 10 comentarii

Depresie si anxietate – rev Nistor Popa, psih Doru Popa si dr. Andrei Patrinca


Pentru a asculta emisiunea aceasta, dati click pe linkul de mai jos!

http://d.0.g.a.aimini.net/player/mp3/?file=http://d.0.g.a.aimini.net/play/?fid=AG0dVS2P2B9pvg4YnNBj&auto=yes&repeat=yes

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Drumul spre a fi tu însuți


O cunoștință comună îmi transmisese că dna X, din SUA, dorește să mă întâlnească. Pentru că a sa călătorie în România avea un itinerariu care nu cuprindea Sibiul, urma să ne găsim unul pe altul într-o urbe din vecinătate, la un anumit fast-food. Doamna pe care urma să o aflu era una în vârstă, zglobie, vopsită și machiată strident. Mă aștepta la ușa incintei unde urma să luăm masa. Am intrat în fast-food. Ea, în continuu, vorbea enorm, gesticula larg, monopoliza discuția. Ceea ce m-a impresionat a fost flerul ei deosebit de a afla în cinci minute lucruri pe care unii nu le află de la mine într-o viață. Stăteam sprijinindu-ne de tejgheaua unde comandam meniurile noastre în vreme ce ea mă întreba cu nesaț: ”-Câți ani ai?”, ”-Ai vreo prietenă?”, ”-Și când voiești să-ți faci?”, ”-Nu ți-ar plăcea de nepoatele mele din America? Lor cred că le-ar plăcea de tine!” Tot interogatoriul se desfășura în public, cu voce suficient de puternică pentru ca ospătarii să aibă înaintea privirii nu doar priveliștea unor clienți gata să le facă vânzare, ci, mai cu seamă, pe aceea a unei americance histrionice care pune întrebări indiscrete unui puști pe care-l cunoaștea de câteva minute. Ne-am despărțit la scurtă vreme. M-a salutat la fel de revențios la plecare, ca și cum vederea mea i-ar fi produs o extraordinară bucurie. Am făcut însă „imprudența” de a privi în spate, imediat după ce m-am depărtat. Zâmbetul larg de pe chipul ei, de îndată ce m-am întors, s-a transformat într-o grimasă expresivă, în vreme ce raza privirii ochea cu totul alte obiective decât persoana mea, care pleca de lângă ea. Am mers spre casă amuzat la culme de întâlnirea de gradul III. Dar simțământul care m-a urmărit multă vreme, în ceea ce o privește pe dna X, a fost acela că m-am întâlnit cu o ființă care joacă o frumoasă piesă de teatru în propria viață, dar care nu a ajuns să trăiască autentic. De aceea, cu permisiunea dvs., mi-aș dori să vă invit să parcurgem împreună câțiva pași în cunoașterea acelor mijloace care ne fac să devenim originali, autentici și, deasupra tuturor, egali cu noi înșine.

Primul pas pe care-l avem de parcurs în drumul nostru spre autenticitate este trecerea de la evitare la confruntare. Evitarea îmbracă multe dintre atitudinile noastre. De la amânarea pregătirii unui examen până la evitarea confruntării cu o persoană incomodă, dar care are totuși nevoie de prezența noastră, de la a nu răspunde la telefonul unui amic, până la a-i promite ceva și a nu ne respecta cuvântul dat, de la a trece pe partea cealaltă a drumului când zărim pe cineva neplăcut până la a nu mai ieși deloc din casă, în vederea izolării depline de oameni, această defensă numită evitare ne îndepărtează pe zi ce trece de armonia iubirii. Calea inversă este confruntarea. Alegem să lăsăm ochii deschiși, să ținem capul sus, să pășim cutezători înainte, cu onestitate și curaj! Nu ne ferim de ceea ce viața ne scoate în cale, ci confruntăm cu speranță orice situație existențială dăruită nouă!

Apoi, pe calea spre autenticitate avem de făcut și saltul de la activism la introspecție. Activistul e preocupat de detalii, de ordine, de curățenie, de muncă dusă până la epuizare. Activismul ne conduce la nemulțumire și la cârtire, pe când analiza interioară ne umple de bucurie și de pace! Azi, e plină lumea de activiști, în toate domeniile. Unii au palmaresuri atât de bogate, încât te și miri câteodată cum de mai respiră oamenii aceștia, la cât de multe acțiuni împlinesc și la câte evenimente sunt prezenți! Activiștii se oferă cei dintâi voluntari, se implică benevol în fel de fel de manifestări, ba chiar sunt oamenii nelipsiți atunci când ai nevoie de sprijinul lor, în cele mai diverse situații. Uneori, ei țin mai mult la formă decât la conținut, la cantitate decât la calitate, la proiecte mai mult decât la oameni, la lucruri ce izbesc privirea decât la a pătrunde tainele inimilor. Cumva, ei sunt peste tot și totuși nicăieri. În timp, activiștii devin perfecționiști, rigoriști, pretențioși cu ei și cu ceilalți. Drumul înapoi se parcurge ascultându-ne mai mult, așezându-ne prioritățile în ordine și acordându-le timp lucrurilor de valoare ale vieții.

Dacă vrem să fim autentici, suntem nevoiți să parcurgem și cărarea dinspre agresivitate spre blândețe. Atunci când cineva ne face rău, există în noi și mecanismul acesta de a-i răspunde cu aceeași monedă. Nu agresivitatea în sine e periculoasă, ci expresia pe care i-o dăm atunci când ea se instalează în noi. Pentru cei dintre noi care se confruntă des cu agresivitatea, calea spre a o depăși este exact cea contrară intențiilor sădite în noi de a reprima simțămintele noastre sau de a le ascunde de ceilalți. Suntem pe drumul cel bun dacă recunoaștem că avem o problemă cu agresivitatea și căutăm sprijin de specialitate.

Și, în sfârșit, cea mai greu de parcurs este calea de la cameleonism la veridicitate. Când nu suntem noi, cei reali, în viețile noastre, oferim oamenilor priveliștea pe care credem că ei ar prețui-o, dar care nu ne reprezintă. Cameleonii sunt cei mai ”de gașcă” prieteni, cei mai ”carismatici” vorbitori, cei mai des prezenți în centrul atenției tuturor, unde se pot ascunde cel mai bine. Fermecători, seducători, desăvârșiți pe dinafară, dar morți pe dinăuntru. Abia când înțelegem că ceilalți simt și iubesc doar ceea ce-i real în noi, ne dedicăm schimbării noastre. Abia atunci, începem să nu mai confundăm viața cu scena și scena cu viața.

Cum este doamna din State, sunt multe persoane în lumea aceasta. Unii trăiesc precum broscuțele țestoase, cu carapacea permanent în spate, pentru a se ascunde ori de câte ori se simt amenințați. Alții sunt precum cățelușii lingușitori, având o râvnă peste măsură de a le face pe plac altora, fără a simți cu acțiunile lor. Unii sunt similari aricilor, mereu gata să scoată țepii spre a-i vătăma pe alții atunci când se simt amenințați. Alții, ”ființele cameleonice”, cei mai triști dintre ei, zac într-un fel de moarte a eului, ceea ce mai mișcă în ei fiind doar dorința cruntă de a se căuta pe ei înșiși în aplauzele și aprecierile celorlalți.

Iubiți prieteni, să fim mulțumitori pentru mecanismele noastre de apărare, dar să nu le lăsăm să devină pentru noi un stil de viață! Să ne deprindem mai cu seamă să ne lăsăm expuși, vulnerabili, răniți, dar egali cu noi înșine!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , , , , | 9 comentarii

Cum să vindeci dezamăgirea?


În vremea studenției mele, eram perceput adesea de către colegi și de către unele cadre didactice drept o persoana așezată, chibzuită, principială. Într-unul dintre anii terminali însă, s-a întâmplat să nu mă simt destul de pregătit pentru un anumit examen, motiv pentru care, deopotrivă cu ai mei colegi de grupă, mi-am sintetizat unele subiecte, cu scopul de a folosi rezumatele respective în cazul în care mi-ar fi picat la proba respectivă o chestiune necunoscută mie. Zis și făcut. În dimineața examenului, surpriza cea mare a fost că aveam cazul despre care știam să spun cele mai multe lucruri, neajutat de nicio sursă de inspirație. Dar, totuși, în dosarul meu, existau ”păcătoasele” sinteze. M-am așezat la masa de scris, bucuros că nu sunt nevoit să copiez, când, vijelios, intră profesoara, cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, controlându-ne tuturor foile. O colegă de dinaintea mea venise la examen nu cu mici prezentări, ci cu foi întregi pline de informații; intrând cu ele la examen și nereușind să le folosească selectiv, a dat peste cap tot planul ”diabolic” al grupei. A fost o dezamăgire pentru mulți dintre cei care mă cunoșteau. Cel mai mult m-a durut însă faptul că am produs suferință lăuntrică asistentului universitar care ne preda materia respectivă, un om deosebit, care credea în mine, atât în potențialul meu medical, cât și în cel uman și spiritual. Respectul pe care mi-l dăruia odinioară s-a transformat subit în tăceri reci, în priviri evitante și-n rememorări triste ale evenimentului cu pricina. A fost nevoie de ani pentru ca o relație frumoasă cândva, dar curmată brutal, să prindă din nou contur.

Dezamăgiri. Ne așteptăm ca unii oameni în care credem să se comporte într-un anumit fel și vedem că sunt exact inversul reprezentărilor cu care noi i-am investit. Ne așteptăm ca noi să fim într-un anumit fel și falimentăm grosolan față de noi înșine. Îi dezamăgim pe ceilalți și ne dezamăgim pe noi zilnic. Cu unele persoane dezamăgite mă întâlnesc în fiecare zi lucrătoare. Citesc pe fețele lor că nu sunt bucuroase să mă vadă, că prezența mea naște-n ele simțăminte de mâhnire. Nici nu mai știu ce, cum și când am spus, cert este că dezamăgindu-i pe ei, între ei și mine s-a așezat un morman de reproșuri tacite, de evitări aspre, de atitudini neprietenoase.

Știți de ce suntem atât de des dezamăgiți? Pentru că avem expectanța ca oamenii să fie perfecți. Suntem creați într-o lume la început imaculată, dar căzută acum. Tindem spre desăvârșire, dar suntem robi ai unei naturi pervertite. Cel mai important pas spre evitarea dezamăgirilor este ajustarea așteptărilor noastre. Cu cât scădem pragul pretențiilor noastre față de semeni, cu atât vom fi mai rar dezamăgiți.

Unii dintre cei pe care i-am dezamăgit văd azi în mine doar acel ungher care le-a produs suferință lăuntrică. M-au redus la o debara din locuința mea interioară și nu au îndrăznit niciodată să vadă toată casa lăuntrului meu. Dar eu vă îndemn să îndrăzniți să-i priviți pe semeni în integralitatea lor! Să credeți că, undeva, dincolo de încăperile inimilor care v-au întristat, există camere pline de lumină și de pace! În fiecare om, există ceva pentru care merită să fie iubit! Dezamăgirile nu sunt motive să ne înstrăinăm de oameni, ci sunt provocări pentru noi să-i acceptăm pe semeni așa cum sunt și să-i vedem prin prisma a ceea ce pot deveni! Dezamăgirea se vindecă prin credință!

Cât despre examenul meu… l-am dat în toamnă. Evident, de data aceasta cinstit.Mi-a căzut același subiect primit și-n vară, pe care-l știam cel mai bine. Undeva acolo sus, aparent departe, dar totuși atât de aproape, Cineva a crezut în mine mereu, chiar atunci când eu, cel confruntat cu propria-mi nimicnicie, încetasem a mai crede (vezi Romani 5,6-11).

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | 26 comentarii

Crizele vârstelor – rev. Beni Șeican și dr. Andrei Pătrîncă


Dați click pe linkul de mai jos:

http://1.4.s.j.aimini.net/player/mp3/?file=http://1.4.s.j.aimini.net/play/?fid=js41Ppba8wgTyQX8lzOa&auto=yes&repeat=yes

Publicat în Uncategorized | Etichetat , | Lasă un comentariu

Femeia care și-a omorât pruncul și religia ei


Sper, din toată inima, ca al meu demers să nu rămână fără ecou în rândul inimilor sincere care vor citi această scriere. Menționez, încă de la început, că nu sunt un simpatizant al ritului penticostal și n-am absolut niciun interes confesional în a-i apăra imaginea. Demnitatea mea de om, profesia pe care o am și cunoașterea interconfesională implicită oricărui lucrător în sănătatea mentală mă îndeamnă să nu tac.

Iată însă despre ce e vorba. O mamă, sub imboldul halucinațiilor cu caracter imperativ, și-a ucis bebelușul, sub ochii celorlalți copii ai săi. Pentru orice psihiatru, lucrurile stau cât se poate de clar. E vorba despre un episod psihotic, unde pot apărea astfel de situații de nedorit. Un detaliu însă transferă dorința mulțimii de a găsi un vinovat într-un alt registru: cel confesional. Femeia e penticostală. Nu e ortodoxă. Nu e ”de-a noastră”. Dintr-o dată, toate nemulțumirile legate de cei de alte confesiuni decât cea majoritară primează judecății corecte. Femeia nu mai e ”mama care și-a ucis pruncul”, ci e ”penticostala care și-a omorât copilul”. Mai dur, e ”sectanta care a ucis”, ”cea luată de diavol”, după cum declarau, în reacțiile dumnealor, unii comentatori. Ce e clar e că se caută un vinovat. Nu știu de ce, ori de câte ori ceva se întâmplă în poporul ăsta, cineva/ceva ”trebuie” să fie de vină. Numai că vina a fost proiectată dinspre mamă înspre ”religia” ei. Penticostalismul a fost judecat și declarat vinovat de moarte.

Ce uităm atunci când facem astfel de asociații puerile:

1. Uităm că omul nu este egal cu religia lui și că nici religia nu e egală cu potențialul sanogenetic al membrilor ei. Femeia nu e doar ”penticostala”, ”pocăita”, ci e o întrepătrundere, mai mult sau mai puțin ”fericită”, de lumi interioare, cele mai multe fără nicio conexiune cu apartenența ei confesională. Iar, pe de cealaltă parte, nici penticostalismul nu este stăpânul care deține monopolul structurilor psihice specifice adepților săi.

2. Uităm că psihoticul preia din lumea exterioară acele informații care se potrivesc dispoziției sale delirante. Paranoicul vede amenințări acolo unde noi vedem sprijin din partea celorlalți. Delirantul mistic interpretează spusele preotului sau scrierile sfinte literal, nu contextual, și asta indiferent de denominația predicatorului.

3. Uităm că cei mai mulți delincvenți (deși aici nu-i cazul) provin din rândul majorității oriunde în lume și că, dimpotrivă, mulți dintre cei care se convertesc, optând pentru începerea unei vieți spirituale responsabile fie în confesiunea majoritară, fie într-una minoritară, devin cetățeni onorabili și oameni de o mare valoare pentru comunitate.

4. Uităm de cazul Tanacu, de mulțimea de exorciști, de ghicitori și de șarlatani printre clerici și mireni, care nu au de-a face cu penticostalii, dar care există oriunde ființează vreo manifestare a credinței, indiferent de forma ei.

5. Uităm că o astfel de reducere bolnavă a omului la o etichetă confesională a costat lumea enorm de mult. Uciderea martirilor bisericii primare, considerați de păgâni ”sectanți periculoși”, Holocaustul, Inchiziția și alte atrocități au pornit de la astfel de considerente.

6. Uităm că penticostalii și ortodocșii sunt frați. Sunt membri ai aceleiași religii creștine. Împroșcarea reciprocă cu noroi va prejudicia mărturia creștină și va împinge lumea necredincioasă spre o reacție firească de înstrăinare de valorile universale ale creștinismului. Să nu mai spun că cel mai mare deserviciu pe care îl poți face unei confesiuni este să o ridici deasupra alteia semănând ură, lovind și rănind. Nu se va schimba situația vreunui cult bruscându-i pe cei din alte biserici. Se va schimba prin convertirea clerului și a membrilor săi. Când oamenii vor găsi hrană într-o confesiune majoritară, oriunde pe glob, nicidecum nu vor căuta altă pășune. Prețul de a fi ”altfel” e prea mare și crucea e prea grea.

7. Uităm că, în fața morții, se impune tăcere și reverență. Astăzi, e priveghi într-o casă. Un bebeluș va fi înmormântat. Niște oameni, posibil penticostali, plâng. Au impresia că bucuria se sfârșește și că viața nu va mai curge niciodată la fel. Și, cine știe, pentru unii poate așa va fi. Pentru tatăl rămas fără un fiu și cu soția bolnavă, obligat să trăiască de acum încolo cu un alt stigmat decât cel de a fi ”penticostal”, Soarele nu va mai luci niciodată, pe pământ, la fel de frumos. Pentru o mamă a mai multor copii, azi fără discernământ, dar mâine posibil lucidă, vina pruncuciderii va apăsa adânc. Pentru biserica unde familia aceasta mergea, întrebările vor curge mereu și lacrimile nu vor conteni.

”Penticostala care și-a omorât pruncul” creează împreună un construct artificial, patologic și care spune multe lucruri urâte despre caracterul nostru. Nu, nu e timpul acum de judecăți de valoare. Nu e timpul să ne dezlănțuim pornirile fanatice și să ne developăm frustrările confesionale. E timpul să plângem cu cei ce plâng, oricine sunt ei și orice istorie de viață ar duce-n spate!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 208 comentarii