„Tinerii au frământări, au nevoie de modele, de iubire și de sens” – interviu cu părintele Hrisostom Filipescu

• Părinte, suntem onorați de faptul că ați răspuns pozitiv invitației noastre de a discuta despre frăția voastră, despre tineri și problemele lor.

          -Eu sunt onorat de bucuria comuniunii. Aproape sau departe este doar un detaliu al minții, în esență suntem cu toții în brațele lui Doamne, într-o formă sau alta. Nimic nu se întâmplă fără îngăduința lui Dumnezeu. În Biserică nu suntem copii, adulți, bătrâni, ci suntem cu toții tineri de diferite vârste. Poți avea 20 de ani și să te simți ca la 60 de ani. Experiențele, greutățile, necazurile, suspinele vieții te fac să te simți obosit. Și poți avea 55 de ani și să te simți ca la 18 ani, ba chiar să faci și trăsnăi, tumbe, acrobaţii specifice tinerilor. Mereu proaspăt. Vârsta este doar o cifră, un ambalaj. Interiorul este același. Oamenii cu lumina aprinsă sunt oameni sănătoşi, nemărginiţi.

Fiecare generație a avut provocările ei. Plusuri și minusuri. Și nu înseamnă nimic! Tinerii au frământări, au nevoie de modele, de iubire și de sens. Să știe de unde vin și încotro se duc. Să nu fie singuri pe Cale, să fie ascultați. Au multe de oferit! Generațiile care vin sunt generații care împletesc armonios inteligența cu sentimentele, adică putem vorbi despre inteligență emoțională.

• Spuneți-ne, pentru început, câte ceva despre dvs.!

      -Sunt un om obişnuit, firesc; un condei în mâinile lui Dumnezeu. Sunt o virgulă în propoziția vieții și las pe Domnul să pună punct sau semnul exclamării. M-am născut pe pământul binecuvântat al Moldovei, într-o familie obișnuită din Vaslui. Am urmat școala generală în Bârlad, apoi cursurile liceale, universitare și postuniversitare în Iași, unde am și rămas într-o formă sau alta. Îmi este foarte drag să studiez în ritmul meu. Am crescut aproape de Biserică și am avut oameni providențiali pe Cale, prin care Dumnezeu a lucrat minunat. Când eram mic, mă jucam de-a doctorul, de-a profesorul, de-a preotul. Într-o formă sau alta, am înțeles mai târziu vocația. Încă mai lucrez la asta. După ce am viețuit la Mănăstirea Secu 6 ani, unde am avut mai multe ascultări (am avut grijă de multiubitul părinte Teofil Tarţa, apoi la stăreţie, ghid, bibliotecar, etc.), din august 2011 sunt în ascultare la Schitul Ţibucani din județul Neamț, așezământ monahal ce aparține de Mănăstirea Secu și care a fost înființat de ucenicii Sfântului Paisie Velicikovski. Mâine Dumnezeu ştie ce o să mai fie, momentan mă bucur de prezent.

Referitor la formări, încă mai învăț la școala vieții. Aici se dau restanțe până se iau note de trecere. În ochii lui Dumnezeu, prin Hristos, suntem cu toții de 10. Dumnezeu nu ne iubește după nota din carnet, din diplome sau după alte criterii ale lumii acesteia. Ce părinte nu își iubește copilul după nota din inima sa?! Dacă cineva a picat pe un subiect, nu înseamnă că e mai înțelept decât cineva care a avut un alt subiect. Notele sunt doar o ruletă rusească. Nu reflectă nimic. Aptitudinile sunt cele care fac „diferența”, nu cartoanele. Trăim într-o perioadă în care nivelul de studii şi competenţe a scăzut mult. Oricine poate avea oricând o diplomă de licenţă şi nu numai. Nu mai putem vorbi despre intelectualii de altădată, la nivelul de odinioară. De aceea, se ridică ştacheta spre masterate, doctorate, ca să se separe calitatea de cantitate. Este mult de discutat pe subiectul acesta. Aşadar, avem nevoie și de experiențe personale, nu numai de informații.

– Am observat, din postările dvs., o aplecare aparte spre problemele de ordin psihologic, o abordare a omului și altfel decât dintr-o paradigmă confesională. Cum se împacă spiritualitatea pe care o trăiți cu psihologia?

          -Așa este. Mă preocupă aceste lucruri și aprofundez latura aceasta de psihologie și psihoterapie adaptată nevoilor pastoral misionare din Biserică, din societate. Sunt instrumente de lucru foarte utile în spațiul psihologiei. Se vorbește în ultimul timp de psihoterapie ortodoxă. Se împacă foarte bine. Depinde de noi cu ce alegem să lucrăm. Când există o infecție în trup poți folosi calmante, analgezice sau poți folosi antibiotice, alături de probiotice. Dar când e vorba de boala din suflet?! Toate sunt dăruite omului de Dumnezeu. Nu sunt marțieni nici într-o parte, nici în alta. Există în ultimii ani un dialog foarte efervescent între știință și religie, cu multe puncte de întâlnire. Nu putem fi ignoranți. Sfinții Părinți din primele veacuri creștine studiau științele vremii și își conturau o cultură bogată, luând ca albinele doar nectarul din fiecare floare. Mierea cognitivă sau emoțională o fabrică fiecare în stupul său cu ceea ce culege. Oricum ar fi, toate au ca drum de plecare și de revenire în Hristos!

– Una dintre obiecțiile pe care psihologia o aduce credinței creștine este accentul pus de către creștinism pe „lepădarea de sine”. Conceptul este adesea puțin înțeles, dar, scos din context, generează multe abuzuri și nenumărate probleme psihice. Părinții Bisericii și chiar teologici moderni în gândire, precum Anselm Grun, susțin, din contră, faptul că anihilarea eului este actul care mă îndepărtează de Dumnezeu. Dedicarea înseamnă să mă am pe mine și să mă supun voluntar lui Dumnezeu, abandonul de sine înseamnă să nu mă am pe mine, dar să pretind că sunt consacrat spiritual: „Pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu trebuie, înainte de toate, să mă întâlnesc pe mine însumi, trebuie să fiu conștient de mine însumi”. („Rugăciunea ca întâlnire”, editura „Serafica”, pg. 8, Anselm Grun). Are pentru Dumnezeu eul nostru vreo valoare, din perspectiva dvs., sau El chiar dorește „negarea” și „moartea noastră lăuntrică”?

         -Frumoasă perspectiva aceasta a părintelui benedictin Anselm Grun. Are lucrări abordabile. Tocmai de aceea avem nevoie de îndrumători pentru a nu genera abuzuri sau probleme psihice. Sunt atent în ultimul timp la dependenţele şi co-dependenţele emoţionale. Părintele duhovnic nu trebuie să devină tatăl pe care nu l-am avut, proiecţia soţului sau alte minunăţii. Am întâlnit cazul cuiva care, pentru a face o fotografie, avea nevoie de binecuvântarea duhovnicului. Este prea mult şi nu este sănătos nici fizic, nici spiritual. Dreapta socoteală, calea de mijloc este calea împărătească. Trebuie este un cuvânt blocant emoțional, ca și încerc și multe altele. Nu trebuie nimic, este vorba despre vreau sau nu vreau și îmi asum ceea ce urmează. Fiecare om are ritmul său, povestea sa cu Doamne. În viața duhovnicească nu există matrițe, șabloane. Nu este o fabrică în care se produc la normă sfinți sau nesfinți. Duhul Sfânt te învață de unde ești. Niciodată nu este nevoie să ne comparăm cu nimeni. Comparațiile rănesc psihicul și adună acolo vinovăție, frustrare, durere că nu sunt ca celălalt. Uneori aduce invidie și altă funingine. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea lui Dumnezeu și El face cu orice om o legătură specială și unică a inimii. Părintele Sofronie de la Essex spune că nu există carieră în viața duhovnicească. Există o carte frumoasă numită „Sfinţii nesfinţi” pe tema aceasta venită din spaţiul rusesc.

În altă ordine de idei, fugim de noi ca să ne întâlnim cu noi. Cel mai lung, dar și cel mai frumos drum este drumul către tine însuți. Hristos nu are nevoie de moarte lăuntrică, ci de înviere lăuntrică, de viață, de iubire. Dacă nu ai limba friptă, nu îmi poți vorbi despre durere. Te simt. Poţi fi scolastic, dar nu vibrezi cu mine. Dacă nu te rogi, nu îmi poți transmite stare de rugăciune. Dacă nu primești iubire, nu ști să iubești. Dacă nu te ierți, nu-i poți ierta pe ceilalți și tot așa. Nu ști ce gust are. Teoretizezi, dar nu transmiți nimic. Cuvintele au nevoie de încărcătură, de pătruns în miez. Nu avem nevoie de informații, căci acestea sunt peste tot, avem nevoie de experiențe, de trăire. De curaj!

            -Are Hrisostom Filipescu şi momente de tristeţe, de temeri, de descurajare şi deznădejde? Cum le depăşeşte? Ce vă ajută să treceți cu biruinţa peste încercările vieţii?

          -Oamenii te pot apropia sau depărta de tine însuți. Culmile pe care ne putem ridica sau hăurile în care ne putem afunda. Uneori lacrimile ajung în suflet și îl inundă. Necazurile ne fac mai puternici, ne ajută să supravieţuim altfel, la un alt nivel. Orice om are momente de tristețe, de regăsire, de cădere și ridicare. De gol sau de plin, de lumină și de întuneric, de lacrimi și de zâmbete. Face parte din procesul de purificare, de catharsis. Nu am ști să prețuim bucuria dacă nu am trece prin durere și invers. Toate au rostul lor pedagogic. Bineînţeles că am astfel de momente, ca orice pământean. Important este ce fac cu acea stare. În astfel de momente mă întreb: „Ce vrea Doamne să îmi spună aici? Ce am de învățat din această experiență? Ce am de iertat, de iubit? Ce simt eu acum? Cui dau asta?” Stare de prezență continuă, aici, acum.

Mutând gândul, iertând și iubind. Iertarea și iubirea sunt cele două aripi cu care zburăm spre cer. Nu putem cere pace pe pământ, dacă în noi înşine sunt adevărate câmpuri de luptă. Nu putem cere sănătate, dacă ducem o viaţă care ne face să fim bolnavi. Momente de coborâre în interior cu sinceritate şi de făcut curat acolo… Aerisim, scuturăm, ştergem praful de pe toate obiectele şi chipurile din suflet, dacă este nevoie înlocuim piese din decor. Înţelegem când cineva vine în viaţa noastră şi când este nevoie să eliberăm acei oameni din odăi. Atât am putut creşte, evolua împreună. Sinceritate şi curaj lăuntric! Ce aducem noi bun în viaţa celorlalţi?

            -Când viața pare de netrăit, ce poate face omul de rând, mai mult sau mai puțin implicat spiritual, pentru a resimți iarăși valoarea vieții?

           Să ne ferim de rutină, de obişnuinţă. Facem o pauză din agitația cotidiană și privim spre interior. Opriţi-vă o clipă din malaxorul vieţii şi priviţi, gustaţi că Bun este Domnul! În orice domeniu, e nevoie de jertfă. Uneori, oamenii încearcă să ne distrugă şi noi îi ajutăm în încercarea lor. Când eşti jalnic, nu poţi atinge măreţia. Lovit mereu şi mereu de oameni care ştiu să lovească nu e o cruce. Şi diavolul are martirii lui. Unele uşi te duc în întuneric, altele în lumină. Simptomele se întrețin. Nu putem pune un bandaj pe o rană infectată. Este nevoie să curățim locul, rana. Nimeni nu devine furios peste noapte, sau alcoolic, sau dependent de substanțe, ori de pornografie sau jocuri de noroc. Este nevoie de frustrare, frică, vulnerabilitate, nemulţumire, stimă de sine scăzută şi multe altele. Furia reprimată iese la suprafață sub forma depresiei. Ca să evolueze, orice persoană are nevoie de provocări. Investim oameni cu rol parental, protectiv și atotștiutor și apoi ne alegem cu frustrare și negare.

Stareţul Tadei are o lucrare intitulată „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa” şi cred că fericirea este la o distanţă de un gând. Fac o alegere. Şi mi-o asum. Viaţa este un mare dar, o mare şansă, o binecuvântare. Ne trăim viaţa în miniatură, simbolic în fiecare zi, de când ne trezim până seara la somn. Zile mai bune, zile mai încărcate. Dacă ne-am plânge mai puţin şi am face mai mult, dacă am mulţumi mai mult şi am dărui iubire necondiţionată şi am judeca mai puțin, am simţi valoarea vieţii fiecare în parte. Hristos nu doreşte negarea omului, ci acceptarea lui şi dăruirea în Hristos. Ne întâlnim cu Dumnezeu în ceea ce suntem fiecare şi rugăm să facă vin curat şi pâine proaspătă din mintea şi inima noastră. Purtăm chipul Chipului şi acesta este un mare dar şi mângâiere. Orice tată îşi recunoaşte chipul în pruncul său şi priveşte spre dânsul cu compasiune atunci când face trăsnăi. Omul să privească văzduhul şi cerul din el şi să îşi amintească mereu că nu este singur, indiferent ce ar şopti singurătatea aparentă. Totul este posibil. Mai sunt atâtea lucruri de învăţat!

            -Ce reprezintă Hristos pentru Hrisostom Filipescu? Cine este El?

           El este Cel ce Este! Iubire, dragoste, bunătate, iertare, bucurie, mângâiere, viață, lumină, dulceață, pace, armonie. Tot în toate. O iubire de care nu te mai poți sătura. O dulce regăsire după arşiţa zilei. Când am obosit îmi aşez capul pe infinit. Cel ce poartă în sine lumina nu are de ce să se teamă de întuneric.

            -Din postările dvs., se observă o mare deschidere pentru oameni și o mai puțină râvnă spre criticism, spirit justițiar și fundamentalism. Cum putem depăși barierele dintre noi și cum putem trece peste diferențele, cele multe, dintre noi, oamenii? Cum ați reușit dvs să construiți poduri de dragoste față de toți, fie ei ortodocși, catolici sau protestanți?

           -Am avut şi eu o etapă a vieţii în care am avut mintea şi sufletul învelit în spirit de justiţie, însă am observat că sunt momente în viaţă în care poţi muri cu adevărul în dinţi şi dreptatea în mână. Probabil aveam şi eu programele mele după care acţionam. Am înţeles atunci că este nevoie să îmi jertfesc toate de dragul păcii şi concordiei. Că nu îmi ridică nimeni statui pe un mormânt pecetluit cu reguli aplicate. Că întotdeauna există interpretări şi interpretări ale faptelor… Avem nevoie de iubire, de a înţelege rana şi cel ce răneşte, nu de a o adânci. De a privi în spatele rănii la bagajul ce îl poartă după dânsul omul respectiv. Să fie dragoste! Există bunătate, evlavie, har în fiecare om. Caută-le!

Îmi este foarte drag omul, icoana lui Dumnezeu. Iubesc toți oamenii deopotrivă și învăț să văd lumina din viața fiecăruia. Intru în logica lui Hristos. Mereu mă întreb ce ar face Hristos în locul meu în acea situație? Ar așeza bolovani pe spatele celui căzut la podea sau ar ridica, mângâia, ierta cu bunătate, blândeţe, compasiune? Diferențele sunt doar mentale, în iubire nu există diferențe. Dragostea nu are nevoie de subtitrare sau de dicționar. Are aceeași aromă și gust pe întreg pământul. În fața lui Dumnezeu nu există albi sau negri, români sau greci, slabi sau grași, deștepți sau proști, bogați sau săraci, vrednici sau nevrednici, crocanţi sau pufoşi, sau alte categorii, la El sunt cu toții suflete. Și un singur suflet dacă pierde, nici îngerii nu îi sunt consolare. Așa că rânduiește la fiecare drumul, ritmul, timpul, momentul său… Hristos nu pune niciodată etichete pe nimeni. Nici noi nu avem nevoie de a arunca nici măcar cu piatra privirii spre celălalt, ci avem nevoie să scoatem chiar şi nisipul de pe mâinile sufletului. Omul are nevoie să fie atins atât de gingaş cu dragoste! Dacă noi oferim iubire şi iertare la tot pasul, de restul se îngrijeşte Dumnezeu. Eu nu cunosc un Hristos grec, rus, român, sârb, bulgar, englez, francez, arab, chinez… Hristos este totul. Crucea de pe Golgota a fost pentru toţi, la fel şi învierea. Hristos înseamnă întreaga omenire. Să nu transformăm teologia în filozofie, ideologie, poezie. Duhul Sfânt să atingă inima noastră, nu doar mintea. Ştiinţa teologică versus sfinţenia vieţii.

            -Ce le-ați transmite tinerilor care trec prin crize existențiale și dureri emoționale puternice, unii dintre ei, nu puțini, luând în calcul inclusiv suicidul?

          -Le-aș așeza la inimă gândul că este doar un episod din viața lor, nu este toată viața lor acolo. Nu există o pastilă minune care să ne facă să gândim sau să simțim altfel. Este vorba de muncă de arheologie interioară, de iertare și iubire cu noi. Să nu se biciuiască pe interior, ci să mângâie acea durere și să o dăruiască lui Doamne. Copilul interior are un plâns neplâns. Să caute motive de bucurie și mai ales să facă mișcare fizică pentru a descărca o anumită chimie în corp! Există multe metode și terapii alternative. În general recomand să se lucreze cognitiv-comportamental. Depinde de la caz la caz. Sunt momente în care povestim transgenerațional și înțelegem neînțelesul, alteori discutăm pe terapia narativă și căutăm episoadele de validare. Nu există rețete general valabile. Asta în calitate de psiholog. Ca duhovnic, recomand spovedanie și împărtășanie deasă pentru a primi har și putere, pentru a da jos valul de pe inimă și minte…ca să ajung să simt și să văd altfel. Insist pe rugăciune, detergentul minţii şi sufletului, dar cu cuvinte simple, personale. A da lui Doamne golul acela, durerea, frica… E nevoie să țin mintea ocupată cu lucruri motivaționale, să existe suport emoțional de la cei apropiați (familie, prieteni, duhovnic, psiholog sau psihoterapeut, medic), să observ mereu ce am nu ce îmi lipsește, să tai buruiana și să pun flori. Este foarte important să nu caut o victimă pe care să o jelesc sau un vinovat pe care să-l condamn, ci soluții reale! Ce putem face să ieșim din asta chiar acum. Şi nu în ultimul rând, cuvinte, acțiuni de recunoştinţă. Să mulţumesc lui Doamne pentru toate pe care le ştiu şi pe care nu le ştiu. Mulţumesc, Doamne! Te iubesc, Doamne!

            -Vă mulțumim pentru timpul acordat acestui interviu și vă dorim să propășiți în toate cele bune, ziditoare pentru dvs. și pentru cei, nu puțini, care se simt îmbogățiți prin postările dvs.!

-Eu vă mulțumesc și mă bucur din toată inima pentru darul minunat de a fi contemporani cu atâtea suflete luminoase. Iubiți mult în Hristos! Iubirea vindecă! Bucurie sfântă şi nădejde! Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng şi aşa vom împlini iubirea! Amin!

 

Interviul este realizat de Andrei Pătrîncă,

Medic specialist psihiatru

Consilier analitic-existențial, în supervizare