„Prima iubire e și ultima”. Să fie așa?


01firstloveCe simțiri se nasc în noi, spontan, când ne amintim de prima iubire? Un fior? O neliniște? Un zbucium? Pace? Durere? Mâhnire? Și cum ne-a fost cu prima iubire? Cum ne este acum, încercând să o reînviem, preț de o clipă?

M-am gândit la acest subiect, în ultimul timp, pentru că mi s-au adresat câteva persoane blocate în prima iubire. Pentru unii dintre cunoscuții mei, puțini, dar fericiți (cel puțin aparent), viața a avut o astfel de traiectorie: prima iubire este actuala iubire. Pentru cei mai mulți însă, lucrurile nu stau așa. Prima dragoste a fost resimțită cu cea mai mare intensitate, a produs poate cele mai multe amintiri sau cele mai adânci răni, dar, pentru oamenii de rând, ăștia care nu suntem excepții, nu a fost și ultima.

yazyiki-lyubvi             De unde-și are prima dragoste forța ei? Din multe resurse. Ne aruncăm inocenți, cu o încredere de copil naiv, în marea ei. Crezând că ne ține. Proiectăm asupra celuilalt toate visele noastre de iubire, minimalizăm orice nepotrivire, înveșnicim fiecare clipă. Pentru ca, într-o zi, mai devreme sau mai târziu, să ne trezim. Ne-am adus împreună golurile din viața noastră, plăgile sângerânde, nevoile de iubire nesatisfăcute în copilărie, crezând că le vom umple cu prezența celuilalt. Și-apoi conștientizăm că nu ne-am îndrăgostit de cineva real, mirosind a carne și purtând rănile firii, ne-am îndrăgostit de „acel cineva din capul nostru”. Când celălalt se încăpățânează să nu se mai suprapună cu imaginea sa în capul nostru pătrat, începem să vociferăm. Apar conflictele majore. Tu-i spui: „-Stai acolo, în capul meu, ai înnebunit, doar nu erai așa înainte?!” Celălalt îți zice la fel: „-Ce-ai pățit? Nu te mai recunosc!” Iar când relația devine mai mult zbatere decât curgere, suntem puși în fața dureroasei alegeri: 1. „mă abandonez și ne stingem, puțin câte puțin, amândoi” sau 2. „mă eliberez, redându-ți, deopotrivă, și ție, libertatea”.

2016-02-09-1455056154-504108-heart-thumb            De ce nu mai sunt la fel de însuflețite celelalte iubiri? Pentru că nu le mai dăm voie. Suntem mai prudenți de aici încolo; renunțăm mai ușor; proiectăm mai puțin; tolerăm mai rar. Nu e rău că se întâmplă așa. Complicat devine totul când suntem cu totul închiși celorlalte oportunități. Când ridicăm, în jurul nostru, munți pe care nimeni, de aici încolo, nu îi mai poate escalada. Nu vom trăi la fel iubirea -de fiecare dată trăim altfel iubirea, orice fel de iubire-. Dar să ne dăm voie să o trăim! Ca un soare ce ne mângâie genele în frumoasa dimineață, ca „o adiere de vânt domol și un susur blând de izvor”, dragostea ne va surâde cândva. Să o întâmpinăm cu pieptul înainte, cu inima deschisă! Din inimă va mai curge și sânge, căci doar e din carne, nu-i de oțel, dar așa-i șade ei bine, inimii, să sângereze!

„Prima iubire e și ultima?” O realitate sau doar un mit, la adăpostul căruia ne-am îngropat simțirea adâncă? Hmm…😉

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 10 comentarii

Masculinitate, paternitate și continuitate în opera „După plâns”, de Cristian Fulaș


„M-ai întrebat odată de ce susțin că mi-e frică de tine…”

Franz Kafka, „Scrisori către tata”

  1. Masculinitate

 

res_13277e88129cd505eebea2fdc2aaee16_450x450_es9lZilele acestea, încetând să mai bată în pieptu-i inima reginei, am urmărit un interviu în memoria ei, cu excelența sa, regina Ana, în care vorbea despre privilegiul de a-i fi soție regelui Mihai. Atunci mi s-a aprins un beculeț: cine poate să scrie mai bine despre bărbat dacă nu o femeie? Am pus mâna pe cartea lui Edith Stein și am dat peste lucruri interesante: femeia este „o reflexie în care bărbatul își poate întrezări propria natură, jumătatea în care-și poate contempla imaginea” (Edith Stein, „Opere complete”, pg. 58). Deci să vedem ce spune Edith Stein, fenomenolog printre altele, despre bărbați!

Edith Stein găsește că două sunt trăsăturile care definesc masculinitatea: 1. Pragmatismul. 2. Dezvoltarea unilaterală.

  1. Pragmatismul. Vorbeam, cu puțină vreme în urmă, cu o domnișoară, despre cât de greu îi este unei femei trecute de o anumită vărstă să se căsătorească. Și despre „nepăsarea” (eu îi zic „prudență”) pe care bărbații, mai cu seamă cei trecuți de o anumită vârstă, o manifestă față de ele. Și am ajuns la felul în care noi, bărbații, suntem creați. O fată își închipuie din fragedă pruncie cum va fi ea mireasă, cum se va căsători cu un prinț pe un cal alb care o va copleși cu desmierdări până la bătrânețe și cu care va avea o pleiadă de copii, etc. Visuri, fetelor! „Prințul”, dacă vine, e, de cele mai multe ori, „un necioplit” fără un sâmbure de noblețe în el, fără sânge albastru. Mai ieri venea acasă cu vânat, cu pește. Astăzi, tot pe-acolo se-nvârte, chiar dacă „vânatul” și „peștele” poartă alt chip. Toate fanteziile dvs., alese și demne, îl sperie! Personajul lui Cristi, „masculul”, printre nebuloasele existenței, își păstrează această dimensiune pragmatică, activă și creatoare: „știu un lucru: tocmai acel roman, o Carte… ce realizare… Probabil aici ar fi soluția, prima soluție. A doua ar fi să sculptez, să fac câteva lucruri care, iarăși, să poarte numele meu” (pg. 53). Observați, în această raportare masculină a lui Cristi față de viață, inclusiv o atitudine psihoterapică! Nu facem noi, în psihoterapie, tocmai acest demers de aducere permanentă a celui consiliat la „aici-și-acum”? „Nu am nevoie să știu sensul universului, îmi ajunge să știu că eu trebuie să fac ceva. Chiar acum” (pg. 94).
  2. Dezvoltarea unilaterală. O femeie poate să țină copilul într-o mână, să amestece în ciorbă cu cealaltă, să dea cu mopul cu un picior și să picteze cu celălalt. Exagerez ca să înțelegeți ideea! Masculinitatea e altfel concepută. Uitați-vă la Cristi: scriu o carte… sau sculptez. Ori una, ori cealaltă. Și neapărat nu în același timp. Atât „pornirea naturală spre deplinătate și coerență” (Edith Stein, „Opere complete”, pg. 25), cât și „dezvoltarea unilaterală a bărbatului” nu sunt valori în sine, ba chiar ascund pericole mari. Ele pot deveni valori doar întrebuințate corespunzător. Prea multa grijă a femeii pentru dezvoltarea și protecția celorlalți – a planetei întregi, dacă s-ar putea – poate aluneca în isterie, în intruzivitate, invadare și malnutriția emoțională a partenerului de viață și a copiilor ei. Prea multa preocupare a bărbatului pentru succes și realizare îl poate conduce pe acesta la narcisism, la indisponibilitatea de a simți cu nevoile celor care-i sunt aproapele. În același timp, focalizarea asupra polului interior le va conferi, și unuia și celuilalt, resurse întru devenire: ce ne-am face fără femei bune ascultătoare, psihologi sensibili, medici simțitori pe front sau în secțiile de muribunzi? Ce ne-am face fără bărbați președinți, preoți, lideri ai generației lor? (Astăzi mi-a venit o pacientă care mi-a spus: „Cred că m-am îmbolnăvit pentru că lucrez într-o secție numai cu femei. Știți cum e să lucrezi numai cu femei, domnule doctor?”).

 

II. Paternitate

I-am spus lui Cristi că, înainte de a scrie despre un alt aspect al operei sale, doresc să-l citesc pe Kafka, „Scrisori către tata”. Însă tatăl lui Kafka nu prea seamănă cu tatăl din cartea din Cristi. Nu seamănă și, totuși, seamănă. Nu seamănă pentru că tatăl lui Franz, domnul Kafka, este un dominant patologic: „ca tată ai fost pentru mine prea puternic”; „simțământul care mă stăpânește adesea, al nimicniciei, s-a născut în mare parte ca urmare a influenței exercitate de tine”, „mi-e frică de tine… frica și urmările ei mă paralizează în fața ta”, („Scrisori către tata”, Franz Kafka). Tatăl lui Franz Kafka este „prea mult”. Tatăl lui Cristian Fulaș este „prea puțin”: „am stat singur în foișor,…, refuzând să cred că un om poate fi înmormântat chiar de ziua lui, ar fi împlinit șaizeci și trei de ani”. Însă „și prea mult e prea puțin”. Aici se întâlnește tatăl lui Franz Kafka cu tatăl lui Cristi -și chiar cu tatăl lui Freud-. Fiind dominant, domnul Kafka a lipsit nevoilor afective celor mai adânci ale micuțului Franz, atrofiindu-i aripile, căci „la umbra marilor copaci nimic nu crește”; fiind pauciprezent, fizic sau/și afectiv, personajul central al cărții lui Cristian Fulaș e „prea puțin”. Și îmi vin în cap trei ipostaze în care fiul suferă de pe urma absenței tatălui: 1. Lipsește fizic (despărțire, deces); 2. Lipsește emoțional; 3. Lipsește din pricină că nu mai are loc de mamă (aviz mamelor cărora le place să cânte găina la ele în curte!). Și câți dintre cei care lecturăm aceste rânduri nu avem „prea puțin” din tata?

 

III. Continuitate

Se întreabă Cristi, ca orice bărbat autentic, ce voi dărui eu lumii? Ce va rămâne în urma mea? „Unii au copii, numele lor va dăinui și va fi amintit în ființele acelor copii… pentru mine, această variantă este exclusă, nu aș avea niciodată curajul să intru într-o relație…” (pg. 53). În toiul întrebărilor, găsește răspunsul: „Undeva, în conștiința noastră, stă un adevăr pe care nici măcar nu îl conștientizăm: suntem importanți! În fiecare moleculă de ADN avem un număr de atomi egal cu numărul de stele din galaxia noastră. Suntem, fiecare în parte, compuși dintr-un număr de elemente efectiv nenumărabile. Și lucrul ăsta ne face să fim importanți în proprii ochi…” (pg. 52). Aici ajungea demersul introspectiv al lui Cristi, după plâns, după plânsu-i. Suntem valoroși pentru că părinții ne-au dorit și ne-au iubit? Suntem importanți pentru că alții ne-au arătat apreciere? Și dacă ceilalți, semnificativi în creșterea noastră, ne-au transmis mesajul că „nu e bine că existăm”, că „suntem un accident”? Dacă noi înșine, privindu-ne viețile, vedem doar ratare și eșec, înseamnă că nu suntem valoroși? Deloc. Însăși existența noastră, venirea noastră în lume, este un semn că suntem prețioși, având o valoare unică, inestimabilă și intrinsecă.

Uitându-mă la Cristi în carte, imaginându-mi-l pe tatăl lui, văzându-l pe autor întâi drept „chip al chipului” tatălui său, mă atinge o emoționantă constatare: Cristi nu este doar expresia masculinității, nici doar fiul tatălui lui, este întruparea și rodirea tatălui său. Tatăl lui nu a murit. Tații nu mor. Nu atâta timp cât le trăiește fiii. Bine a spus și de data asta Cristi, în dedicația de la începutul cărții: „Această carte se dedică aceluia care, acum mulți ani, într-o spirală care nu se poate sfârși, a scris împreună cu mine prima literă, mână peste mână. Tatălui meu” (cea dintăi și, totuși, fără de număr pagină din cartea lui Cristi).

Lectură folositoare!🙂

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 3 comentarii

Doliul și depresia în opera „După plâns” a lui Cristian Fulaș


„Când curge lacrima, izbucnește viața” – Goethe

  res_13277e88129cd505eebea2fdc2aaee16_450x450_es9l            Se întâmplă, și nu de puține ori, să simțim că viața noastră se oprește, că apa existenței noastre nu mai cunoaște o curgere lină, firească, ci, din contră, rămâne să băltească în noi, copleșindu-ne cu tulburătoarea întristare. Noi intrăm în doliu nu numai după moartea unor ființe dragi, noi parcurgem doliul după orice pierdere. Suferim când ne moare o persoană, dar suferim și când ne moare o iubire sau când ne mor visurile. Natural, suntem înzestrați cu mecanismele necesare trecerii peste orice ne-a păgubit. Uneori, nu reușim să biruim; atunci doliul se blochează, doliul barat conduce la depresie, iar depresia se asociază, ca în cazul prezentat de Cristi, cu dependența: „Depresia mea se manifestă prin îndepărtare, printr-o secționare a posibilelor legături cu lumea. Nu e o formă gravă, e doar ceva ce mă ține pe loc, ancora care nu mă lasă niciodată să mă deplasez în afara maimultcaprezentului, în afara stării primare a conștiinței, cea fără trecut și fără viitor, fără sentimente și fără resentimente, fără amintiri și fără planuri. Fără mine, la limită” – pg. 71. Cartea lui Cristi nu este un simplu roman biografic, asezonat cu salată de imaginație și cu filosofie existențială; romanul lui Cristi, „După plâns”, este o cheie validă a parcurgerii doliului, a eliberării albiei vieții.

Descrie Cristi o stare aparte, „o formă particulară a doliului” (Langle), regretul, „regret” pe care analiza existențială îl numește „doliu după sine”. Se deplânge Cristi, simte că prejudiul suferit este din cauza lui, prin intermediul lui: „Plâng. Plâng pentru anii pe care nu i-am trăit și pentru anii pe care nu îi mai pot trăi, pentru tot ce nu am fost și pentru tot ce nu pot fi: nici un stricat reușit, nici recuperat cum trebuie… Regret până și regretele mele, regret momentul când m-am apucat să mă las și am renunțat, m-am părăsit pe mine, m-am șters din lume. Ca să ce?… Dacă nu am iubit până acum, voi iubi de acum încolo? Dacă nu am vorbit, voi vorbi? Dacă nu am trăit, voi trăi?” –  pg 173. „Ce înseamnă, în cele din urmă, compromisul ăsta? Cine mai sunt eu, în condițiile date?… Mă gândesc la mine, la compromisul uriaș care a devenit viața mea și la nemulțumirea care emană din tot ceea ce fac” – pg. 36. Dar ca să ajungă la această analiză interioară, personajul central al cărții întreprinde primul lucru salvator în doliu -și, implicit, în depresie– stă cu el! Așadar, cel dintâi act izbăvitor în pierdere este să stăm cu noi, oricât ne-ar fi de greu și oricât am dori să fugim de noi: „Stau în noaptea asta, o noapte ca oricare alta, și mă gândesc la mine…”  Stăm cu noi, acceptăm să fie și plângem. Frumos spune analiza existențială: „Vestea pe care mi-o dau lacrimile este că, în ciuda a tot și a toate, cu toate că am crezut că viața mea e pierdută, în mine a rămas ceva viu. În mijlocul acestui dezastru, ajunge și la mine și se face simțit răspunsul vieții. Această vibrație interioară pe care o simt și care mă străbate este expresia vieții celei noi care se instalează în mine sau a celei vechi care n-a murit încă de tot” (Alfried Langle, părintele analizei existențiale).

Ce face Cristi după ce stă cu el? Începe și vorbește singur. Vorbește cu el. Între el și sine se înfiripă o vorbire interioară, un dialog interior. Așadar, pasul doi pe cărarea ieșirii din doliu este să vorbim cu noi. Vă sperie? Și Cristi se înfioară. I se pare ciudat, straniu, bizar, ieșit din comun. Să fie oare asocierea pe care o face cu solilocvia din psihoze, iar temerea lui să-și aibă obârșia în experiența ca psihoterapeut? Să fie sancțiunea socială pe care vorbitul cu sine o aduce, internalizată? Să fie o rezistență în parcurgerea doliului? „Acest gând mă sperie, nu îmi place realitatea asta în care vorbesc singur pe o cărare de munte, în mijlocul unui pârâu” – pg 84. „.`-Auzi, mă, m-am pomenit vorbind singur pe deal, ce chestie!`. ‚-Cum, brothere, vorbeai singur?’. ,Uite aşa. La un moment dat, mi-am dat seama că vorbeam singur, ca babele alea nebune. Ciudat’. ,-Mă brothere, mai odihneşte-te şi tu!’.” – pg. 84. „Există ceea ce aud, discursul meu interior care mă face să îmi pierd minţile uneori” – pg 98. În această vorbire interioară, ne plângem de milă, ne compătimim. Apoi, ne îmbărbătăm: „Asta trebuie să doară acum, dar vei vedea că tot are să fie cumva!” (Langle). În sfârșit, acest grai lăuntric se continuă cu grija față de sine, cu o o dedicare față de el care îl determină pe Cristi să se cruțe pentru o vreme, să se privească pe sine ca pe o persoană suferindă și angajată în vindecarea sa: în vârf de munte, cu el și cu prieteni suportivi, cu economică implicare în rezolvarea problemelor celorlalți.

  1. Acceptăm pierderea, lăsăm să fie.
  2.  Vorbim cu noi înșine.
  3.  Ne orientăm spre viitor. Dacă am acceptat trecutul, putem să ne îngrijim de viitor. Dacă nu, nu… Acum, în cel de-al treilea pas, suntem puși în fața întrebării: „viața care mi-a mai rămas merită să fie trăită? Cum poate decurge viața mea cu această pierdere?” Uitați ce bine surprinde Cristian Fulaș această etapă: „cumva deja port doliu, cumva nu vreau să plec din lumea asta și ar trebui să mă mai gândesc, să mai aștept să văd ce se întâmplă. Dacă se mai întâmplă ceva și ratez, dacă iar plec și îmi pare rău?” – pg 165. În această orientare și deschidere spre viitor, nu negăm trecutul, dar ne raportăm altfel la el: „Dumitru avea să moară într-o zi, mulți dintre ai mei urmau să pățească la fel. Și am știut că va mai durea și altă dată, dar durerea mea nu schimbă nimic din realitate. Cu oamenii ăia am trăit, ei au fost familia mea ani de zile, cum să nu doară? Dar știam că eu am plecat, nu mai sunt printre ei, nu mai sunt așa…” – pg 268. După ce se închide o ușă a vieții, se deschide o fereastră. Așa se încheie doliurile noastre, dacă se încheie, cu „asumarea altor relații, a altor valori”: „ratez începuturi după începuturi, scriu, rescriu, șterg, nici eu nu mai știu ce să fac. Dar știu un lucru: tocmai acel roman, o Carte, ar putea să îmi dea, la un moment dat, senzația că am lăsat și eu ceva pe lumea asta, că am devenit ceva în memoria colectivă. Un titlu și un autor, da, dar ce realizare!” – pg 53. Țin „realizarea” aceasta în mână, încă în al doilea volum, și încă mă minunez de ea! Felicitări, Cristi!

              În ceea ce ne privește pe noi toți, cititorii romanului „După plâns”, să nu uităm pașii parcurgerii doliului, minunat prezentați în analiza existențială și magistral surprinși de Cristi în analiza propriei existențe! Iar dacă, cumva, se zămislește în noi o legitimă întrebare: „-De ce unii trec mai ușor prin pierderi, iar alții se blochează în depresie si-n dependențe?”, să nu uităm să citim, pe lângă relatările lui Cristi despre pruncia sa, și „Micul prinț” al lui Antoine de Saint Exupery. Așa vom găsi răspunsul: „De unde sunt? Sunt din copilăria mea, ca dintr-o țară” (Antoine de Saint Exupery).

Lectură bucuroasă!😉

 

 

Andrei Pătrîncă,

Medic specialist psihiatru,

Consilier analitic-existențial

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , | Un comentariu

De ce, în dragoste, ne atrag contrastele?


s3Multe piese de teatru am văzut la viaţa mea, însă „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, este cea mai dragă inimii mele. O supun atenţiei dvs pentru a înţelege tema acestei reflecţii. Acţiunea piesei se petrece în Floreşti, judeţul Prahova, un orăşel de provincie. O necunoscută este dată jos din tren, de către controlor, în gară, pe motiv că nu are bilet. La gară se află un bărbat cam de vârsta ei, profesorul Miroiu, ce îşi aşteaptă nişte cărţi de la Bucureşti. Profesorul o găzduieşte pe necunoscută la el acasă, în noaptea respectivă, timp în care, între cei doi, se înfiripă o puternică atracţie. Pentru prima oară în viaţă lor, cei doi descoperă forţa nebănuită, pe care o are pasiunea, de a mişca lumea. Sunt răvăşiţi, de-a dreptul! Sunt fascinaţi unul de celălalt! Viaţa ei superficială se întâlneşte cu profunzimea trăirii lui. Formalismul şi cuminţenia lui se întâlnesc cu dezinvoltura ei. Satul lui, în care nu se întâmplă niciodată nimic, e pentru ea loc de odihnă, popas şi regăsire. Stelele de pe cer devin martori ai dragostei lor: el tocmai descoperise pe cer o stea cu un nume necunoscut şi, aflând că pe necunoscuta din noaptea fericirii lui o cheamă Mona, numeşte steaua respectivă „Mona”. Ce surpriză pentru ea! Toţi bărbaţii care au folosit-o nu s-au gândit niciodată să-i vorbească despre stele, ba chiar să-i dedice o stea de pe cer!

s1Dimineaţa însă, în casa sărăcăcioasă a profesorului, apare Grig, amantul ei din Sinaia. Îmbrăcat în haine de lux, cu o maşină ultimul răcnet, Grig profită de momentul în care profesorul e plecat ca să-i cumpere rochie de mireasă, intră în casa înnoptării ei şi o conştientizează că face parte dintr-un alt univers: „-Tu, aici? Cu fiţele tale? Ţie, căreia-i place să facă baie doar în apa încălzită la temperatura care să nu depăşească nici cu o zecime o anumită valoare? Tu să rezişti fără bani? Tu, în satul ăsta uitat de lume, ca să arăţi ca babele astea când vei fi în vârstă?” Această conştientizare puternică a universului ei exterior, (univers, din punctul meu de vedere, nu cel adevărat, nu cel autentic, nu cel împlinitor, ci doar cel în care poate să-şi etaleze măştile mai bine) o înduplecă să plece din casa în care s-a simţit, pentru prima oară în viaţa ei, iubită… Aşa se termină povestea pasiunii dintre cei doi, pe scenă, rămânând să se scrie, zi de zi, în lumea întreagă.

s5              În faza de atracţie, îndrăgostitul vede în iubita sa întruparea calităţilor pe care ar dori să le aibă, dar a căror dobândire a fost izgonită în inconştient. Să mă „explicitez”: noi suntem, în adânc, fiinţe complexe. Suntem o îngemănare de trăsături distincte: de curaj şi de rezerve, de libertăţi şi de responsabilităţi, de gingăşie şi de fermitate, de bucurie şi de lacrimi, de masculin şi de feminin, etc. Din anumite motive, unele care ţin de genetică, altele care ţin de mediul pervertit în care „suntem aruncaţi în lume”, ne dezvoltăm numai anumite dimensiuni ale noastre, pe când altele le alungăm puternic. Dacă avem o mamă care îşi urăşte soţul, de pildă, mama ne transmite şi nouă acea antipatie nu doar faţă de tatăl nostru, ci şi faţă de tot ceea ce reprezintă el, astfel încât ciuntim din noi înşine tot ceea ce ne poate face să semănăm cu tata, pentru a nu pierde dragostea mamei. Acele aspecte de sine pe care le izgonim nu pleacă din noi, ci sunt ascunse de lumina conştienţei, în „beciul” nostru interior: ele îşi vor cere, din când în când, dreptul la lumină şi la viaţă. Deci, când ne întâlnim cu cineva şi ne simţim puternic atras de el, ne întâlnim, de fapt, cu acele părţi din noi care vor să iasă dinlăuntrul nostru. Iar asta ne atrage puternic. Cineva a scris, cu umor, că este mai uşor să te căsătoreşti cu un partener sau cu o parteneră înzestrată cu calităţile pe care ai dori să le ai decât să te străduieşti să le obţii tu însuţi. Partenerul liniştit, afectuos, econom, va avea tendinţa să se îndrăgostească de o femeie dinamică, distantă, generoasă. În pasiune, contrariile se atrag. Dar, o dată ce pasiunea trece, apare o răsturnare de situaţie. Iar atracţia de azi poate deveni, mâine, repulsie. Nu ne-am schimbat noi doi, ci am depăşit faza de fantezie. Vechile temeri, apărări, limitări, reapar la suprafaţă. Ce văd azi ca „femeie dinamică”, mâine pot vedea ca „femeie isterică”; „femeia discretă” de azi poate fi „femeia frigidă” de mâine; „bărbatul liniştit” de azi poate fi mâine resimţit ca „bărbatul plicticos”, „bărbatul pasional” de azi poate fi mâine văzut ca „maniacul sexual”; „economul” de azi poate deveni „avarul” de mâine în ochii noştri. Şi exact lucrurile care ne-au adus împreună acum ne despart. Iar asta pentru că: diferenţele „ne aduc” împreună, lucrurile comune „ne ţin” împreună.

s2               Psihanalistul Jean Monbourquette spune că „pentru a salva relaţia, cei doi nu vor avea altă opţiune decât de:

a. a înceta să se mai învinuiască unul pe altul

b. a începe să-şi integreze acele părţi ale eului pe care le ascund straşnic în sine, adică să crească emoţional

c. a porni să construiască o nouă relaţie, fondată pe respectul reciproc al personalităţilor lor”.

Abia după ce-l vedem pe celălalt aşa cum este putem evalua dacă relaţia are şanse de reuşită sau nu. Atunci începe provocarea. Succesul iubirii depinde de dorinţa de creştere, de putinţa de creştere şi de determinarea de creştere ale ambilor implicaţi în relaţie. De aceea, personalităţile psiho-infantile, egocentrice (histrionică, narcisică, paranoidă, antisocială) deja structurate –nu tendinţele pe care le avem cu toţii- au probleme serioase la acest capitol: până nu ajung la o minimă conştientizare şi nu încep demersurile curative, nu pot intra în relaţie, iar, dacă vor încerca să o facă, vor nimici, ca un tăvălug, totul. Dar, pentru noi ceilalţi, neafectaţi atât de profund în stima de sine, oricât de îndepărtate ar părea universurile noastre, galaxiile interioare au suficiente asemănări sau potenţialităţi ascunse încât, împreună, să fim o partitură din muzica armonioasă a sferelor.

s4              „Steaua fără nume” nu i-a dat nicio şansă omului care a făcut-o să aibă un nume, pentru prima dată, să continue să o iubească. Până când mai lăsăm, tu şi cu mine, stele să se stingă pe cerul iubirii noastre, de frica contrastelor dintre noi? Oare când vom conştientiza că diferenţele dintre noi sunt atât de mari precum calea de la conştientul nostru la inconştientul care se cere asumat? Sunt „atât de mari” sau, oare, „atât de aproape”?

                Spre armonie şi complexitate,

Andrei Pătrîncă

Posted in Uncategorized | 4 comentarii

Ce ne transmit visele?


viseSpre dimineaţă, m-am trezit dintr-un coşmar, cu inima bătându-mi în gât şi cu imposibilitatea de a adormi la loc. Iată ce-am visat! Se făcea că locuiam într-o casă mare, cu mai multe apartamente în ea. Plecasem pe undeva prin oraş şi mă întorceam târziu, în noapte. Încerc să descui uşa, dar ea face un zgomot teribil, moment în care o doamnă din locuinţă, deranjată, începe să zbiere la mine: „-Iarăşi trezeşti toată casa, Andrei?”. M-am dus direct la duduie în cameră şi am început argumentarea, ţipând şi eu la ea, pe acelaşi ton. Văzând însă că nu o scot la capăt nicicum, că ea continuă să mă acuze de lucruri injuste, m-am repezit la ea şi am muşcat-o de nas. Acolo s-a oprit visul şi au început mustrările trezirii: „-Cum ai putut mă’ să o muşti de nas?”. „-Până într-acolo mergi?”. „-Ce urmează?” Defensiv, încercând să interpretez visul, m-am dus pe o pistă greşită. Adică am început să o analizez pe tanti asta: „-Cine e?”. „-Parcă seamănă cu cineva din perioada studenţiei, dar parcă nu seamănă!” M-am strofocat cu visul ăsta, crezând puternic că doreşte să-mi transmită ceva, când, la lucru, am dat exact peste explicaţia visului, în cartea pe care o citeam: „Laturile ascunse ale personalităţii, cum să le recunoaştem şi să le acceptăm” – Jean MonBourquette. Autorul, un psihanalist jung-ian zice aşa:

vise2„Tot ceea ce am încercat să disimulăm în timpul zilei, pentru a avea o atitudine decentă, ni se arată în vise pe timpul nopţii, ca şi cum ele ar dori să restabilească adevărul pe care noi l-am evitat. De aici, surpriza creată de simbolurile de reprimare şi de ameninţare care apar uneori în visele noastre. Ele scot la iveală, într-o manieră brutală, aspectele refulate: mama va avea trăsăturile unei vrăjitoare, şeful pe cele ale unui tiran, vecina pe cele ale unei prostituate, etc. Visul luminează în mod direct fondul minciunilor pe care le folosim fără jenă pentru a salva aparenţele şi pentru a ne conforma regulilor bunelor maniere” – pg. 29-30.

vise1După lectura acestui paragraf, rememorarea emoţiei din vis şi istoricul izgonirii în inconştient a agresivităţii mele, cu obârşii în copilărie -când, văzând ce răni poate aduce proasta gestionare a agresivităţii, sufletul meu „a decis” să nu lase agresivitatea să se manifeste deschis-, am conştientizat că visul spunea, în principal, ceva despre mine. Şi despre o nevoie personală de a-i face loc agresivităţii, într-o manieră care să nu-i vătămeze pe ceilalţi, dar care să le arate limitele în raport cu mine.

Visele noastre spun ceva despre noi, nu despre ceilalţi.😉

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 7 comentarii

Cum m-am luptat cu frica mea de condus


condus-teamaDragi cititori ai blogului meu, știu că mulți dintre dvs vă confruntați cu teama de a conduce. Întrucât și eu am această fobie și, curând, se împlinesc vreo doi anișori de când mă lupt cu ea, am simțit că e de bun augur să împărtășesc cu dvs felul în care eu, personal, încerc să-i fac față. Mi-am propus ca, în acest articol, să nu fiu nici terapeut, nici să nu fac pe grozavul într-ale condusului sau pe victima inocentă a unui stil de viață supraaglomerat în trafic. Pur și simplu, cu toată transparența, îmi doresc să vă relatez trăirile mele vizavi de condus, lucrurile care m-au ajutat sau care m-au împiedicat în gestionarea acestei frici. De la inimă la inimă, deci, să începem.

  1. Pentru mine, important a fost să găsesc instructorul potrivit. De fapt, au fost mai mulți potriviți, care m-au ajutat enorm și cărora le sunt recunoscător. „Potriviți” au fost cei care, întâi de toate, au creat un mediu securizant: „-Nu ți se întâmplă nimic, nu poți face nimic pe care eu să nu-l controlez, din dreapta ta!” Apoi, în al doilea rând, „potriviți” au fost cei care s-au pliat pe profilul meu de personalitate, m-au înțeles, m-au cunoscut: „-Stilul care se potrivește personalității tale este cel preventiv, deci ne vom focaliza în a te direcționa într-acolo! Nu este un stil sportiv, impulsiv, performant, ‘de raliu’, ci, mai degrabă, unul pașnic și liniștit”. În al treilea rând, „potriviți” au fost cei care mi-au bifat întotdeauna progresele, nu mi-au minimalizat greșelile, dar le-au expus într-un fel lipsit de critică: „uite ce bine ai luat curba asta!”, „dacă încetinești înainte de trecere, vei putea să vezi pietonii! Deocamdată, nu poți vedea toate lucrurile din trafic simultan”. „-Nu te grăbi în parcare, fă de zece ori până îți iese, cu cea mai mare răbdare!”. „-Nu ești pregătit pentru proba practică, e mai potrivit să amânăm puțin examenul! Va fi bine mai încolo, vei vedea!” Instructorii nu mi-au fost doar instrumente ale dobândirii permisului, ci formatori de caracter în trafic.

    2. Pentru mine, important a fost să conduc imediat după ce am luat carnetul. Mi-am luat semne de începător, mi le-am pus mari, cât să le vadă toată lumea, și m-am dus să mă plimb. Era să intru în stația de alimentare, nu mai băgasem niciodată motorină în mașină: „-Hei, ce faci?”, m-a întrebat amuzat domnul din benzinărie. „-E prima zi când conduc singur și prima oară când alimentez!” În spiritul ce domina, pe atunci, Sibiul, a făcut un gest de înțelegere binevoitor și apoi m-a învățat cum se bagă motorină în rezervor.

    3. Pentru mine, important a fost să-mi iau un GPS bun. GPS-ul mi-a servit drept co-pilot. Deși cunoșteam unele trasee, harta și indicațiile sonore au ajustat deficitul meu de orientare în spațiu.

    fobie-condus4. Pentru mine, important a fost să am, lângă mine, oameni care să mă ajute, nu care să mă saboteze. Din prima categorie, cea mai suportivă prezență a fost tatăl meu care, deși nu a avut carnet niciodată, e un copilot de nădejde. E drept, doar de câteva ori am avut onoarea să-l am lângă mine, dată fiind distanța dintre noi, dar de fiecare dată trăirile au fost plăcute. Pe lângă faptul că mi-a spus mereu că se simte în siguranță cu mine la volan, tata are un stil duios, cald de a face observații: „-Vezi că e o doamnă ce încearcă să treacă strada!”. „-Se apropie ceva pe contrasens, nu te băga în depășire!”. „-Sunt cam agitați șoferii în trafic azi, haide să le acordăm -chiar nejustificat- prioritate! Nu ne grăbim nicăieri!” Pe de cealaltă parte, persoanele care mi-au sporit anxietatea au fost din trei categorii: cei care aveau un handicap în a-și controla impulsurile și nu înțelegeau calmul meu la volan -și-n viață-; cei care aveau o problemă de imagine de sine și, prin urmare, erau „criticiști”, „căutau nodul în papură”, făceau mai degrabă „corecții” decât încurajări; cei care nu și-au luat carnetul și proiectau asupra mea această frustrare; sau toate la un loc. Aceste trei tipare umane de amplificatori de anxietate la volan am întâlnit, dar, în general, fiind mai selectiv în ceea ce-i privește pe semeni, cei care au stat lângă mine când am condus mi-au adus beneficii.

    5. Pentru mine, important a fost să respect regulile rutiere: viteza adaptată zonei mele de confort interior, dialogul -prin semnalizare- cu ceilalți participanți la trafic, distanța respectuoasă față de cei din fața mea, etc.

    6. Pentru mine, important a fost să am prieteni care să-mi spună: „poți să conduci!”, „va fi din ce în ce mai bine!”, „când facem niște parcări împreună?”, „dacă ai nevoie de ajutor, dă un telefon!”

    7. Pentru mine, important a fost să știu că am un Dumnezeu deasupra, Căruia mă încredințez, dacă nu uit, înainte de orice călătorie importantă. Cu mașina sau în viață…

    Am fobie de condus, dar mă tratez!😉

Posted in Uncategorized | Etichetat , , | 3 comentarii

De ce eşuează cuplurile?


cuplu1

„Mizeria unui cuplu incepe, de fapt, o data cu prima cearta. Terfelirea sistematica a imaginii de sine cu ajutorul celuilalt devine apoi o chestiune de timp. Reusita unei casnicii se masoara prin scurtimea duratei in care doi parteneri au nevoie, dupa fiecare scandal, pentru redresarea imaginii de sine. Caci, de vreme ce, de ambele parti, se arunca cuvinte grele – si din ce in ce mai grele – nimeni nu scapa neterfelit. Problema consta in abilitatea partenerilor de a-si recompune rapid chipul, in vederea iesirii in lume. Un cuplu e terminat cand nu-si poate evacua urmele ticalosiei lui si cand ceilalti ajung sa vada pe fetele celor doi, intacte, exercitiile de injosire la care s-au dedat intre patru pereti. Un cuplu cu adevarat versat este cel care trece fara pauza de la sudalma privata la mica ciripeala sociala, punctata cu privirile galese si diminutivele alintatoare („pisicu’.”, „motanel”, „dragule”, „iubita”, etc) din care se compune, in mod curent, minciuna publica.

 

cuplu4             Subestimam, de obicei, puterea de oglinda a cuvintelor care ne sunt azvarlite in fata, capacitatea lor de a ne poci personalitatea, de a sapa in noi o galerie infinita de persoane hidoase, cu care, in momentele noastre de luciditate sau de slabiciune, suntem dispusi sa ne identificam. Si, din punctul acesta de vedere, partenerul de cuplu este oglinda care ne sta la dispozitie in fiecare zi. Un coleg de la facultate imi marturisea ca, de cate ori pleaca la curs, inainte de a iesi din casa, nevasta-sa striga in urma lui: „Imbecilule”! Din cauza asta, cand nu reusea sa scape complet de imbecilul cu care plecase de acasa, ii iesea intotdeauna mai prost.

 

cuplu3

Mai toate casniciile se organizeaza in jurul a ceva negativ. O data epuizate rezervele de candoare si de iluzie ale inceputului, locul lor il ocupa complicitatea cu partea mai cazuta a fiintei noastre, cu ipostazele dezgustatoare pe care, infruntandu-l pe celalalt, le-am scos din noi, de care ne este rusine, pe care am fi dorit sa nu le traim, pe care am dori sa le uitam. Orice avant, orice pornire de inaltare, orice poza in ochii lumii sunt subminate de amintirea felului in care ne-au injosit convulsiile ultimului scandal. Divortul este o incercare la limita de a-ti recupera demnitatea pierduta in ochii tai, asa cum pactul unei noi casnicii reprezinta incercarea incapatanata de a trai pana la capat cea mai riscanta aventura a vietii unui om: posibilitatea de a trai respectabil in doi.

cuplu5              Cred insa că… oamenii pot iubi, pentru ca au nevoie cu disperare sa o faca. Continui sa cred ca jumatatea fiintei noastre, de care am fost despartiti intr-un timp imemorial, exista undeva, daca nu cumva, la scara imperfectiunii noastre omenesti, si rupta si ea in bucati, am terminat prin a o fi gasit. Am cunoscut, cu titluri de exceptie, cupluri fericite, unele neverosimile chiar, in care minciuna nu a patruns niciodata. Si cred, in continuare, ca orice om are datoria sa decida, de fiecare data liber, daca va ramane sau nu pe un drum pe care, cel mai adesea, il alegem intr-un moment in care nu avem inca desavarsita o cultura a optiunilor existentiale”.

„Scrisori catre fiul meu”,
Gabriel Liiceanu

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | Un comentariu

„Orizont” – un film „cu” sau „fără” orizont?


orizont-442735l-175x0-w-0c4cc1a1„Omul! Zilele lui sunt ca iarba și înflorește ca floarea de pe câmp” (Psalmul 103, 15).

Sunt fericite ocazii și minunate oportunități în viață când te atinge o mireasmă plăcută, când ceva, neașteptat, neanticipat te mișcă în adâncu-ți și-ți vorbește parcă sinestezic. Așa a fost, pentru mine, filmul „Orizont”, apărut în 2015, sub regia lui Marian Crișan. L-am văzut în seara aceasta și nu am dorit a închide ochii înainte de a scrie câteva gânduri despre el.

Cine-a citit „Moara cu noroc” va regăsi, cu fidelitate, tipologia a trei personaje: bărbatul care închiriază cabana/pensiunea, soția lui și „omul certat cu legea”, porcarul în nuvelă, șeful „mafiei” forestiere în film. Să îi luăm pe rând.

elLucian. Bărbatul. El se împlinește mai cu seamă prin muncă, prin originalitate, prin creație, prin contribuțiile pe care le aduce societății. Așa și aici, în sinea lui, sentimentul carenței valorii de sine, alimentat de eșecurile din trecut și, probabil, de un deficit de înțelegere a faptului că omul e valoros intrinsec, prin faptul că „este”, nu pentru că „face”, îl conduce pe al nost’ personaj principal masculin la a se aventura într-o nouă afacere. Își închiriază o pensiune în munți, își strămută toată familia acolo și începe negoțul. Pe nesimțite, idealul de a face bani îl zvârlă într-o lume a materialismului. Nu știa, bietul, că „a te îmbogăți” te costă mai mult decât poți să plătești și te duce mai departe decât poți să mergi. Așa își pierde valorile, se pierde pe sine, își pierde soția. Drama lui este o luptă introvertă, tăcută la exterior, dar vulcanică lăuntric: „a minți”/„a nu minți”, „a fi de partea infractorului, cu prețul compromisului”/„a fi de partea legii, a-ți sabota afacerea și „a te pune cu” cei care fac legea în zonă”, „a te încrede în soție”/„a te lăsa măcinat de gelozie și obsedat de gândul infidelității ei”, etc.

orizont5-270x270Andra. Femeia. Dar drama ei? Și în ea e prezent un război interior. Spuneam că, tradițional vorbind, bărbatul se împlinește, mai ales, prin actul creator și prin muncă. Femeia își găsește împlinire mai cu seamă în relație. Viața ei s-a ascuns în umbra visurilor lui. Ea s-a aventurat, cu  a ei corabie, pe marea agitată a viziunii lui. Și de data aceasta. S-a abandonat pe sine, îngropându-și dorințele. Nu pentru că nu credea în ele. Ci din dorința de a-i fi alături celui care-i este soț, protector al familiei și tată al copilului ei. Suntem înclinați să o criticăm, de aceea subliniez aceste aspecte. Când apare seducătorul „mafiot”, emanând o aparentă siguranță de sine, reprezentând o combinație provocatoare între șarm, dezinvolutură, vitalitate, abundență materială și atenție față de nevoile ei adânci, se simte irezistibil atrasă de el. Și ea se zbate între două lumi; și ea are de ales între două chemări: „soț”/„amant”, „fidelitate”/„dulceața ispitei”, „plictis/noutate”, „trebuință”/„plăcere”, „muncă”/„distracție”, etc. Numai că lupta ei se dă în planul motivației celei de-a doua, care ține de relația cu viața și cu ceilalți. Așa se face că, la o trecere de cale ferată, iese din mașină și se așază aproape de linia pe care urmează să treacă trenul: clar, nu-i  mai plăcea viața pe care o trăia…

Zoli. Ispititorul. În ceea ce privește personajul luciferic, „Lică Sămădăul” în nuvelă, „Zoli” în film, el respectă paternul psihopatului clasic: frumos, îngrijit, calculat, autoritar, lider înnăscut, cu o imagine socială impunătoare, desăvârșită, dar incapabil de o minimă simțire față de ceilalți. El te seduce și te abandonează. Te prostește în față și tu îl crezi de fiecare dată, pentru că te domină prin forța lui manipulativă. Te cunoaște mai bine decât te știi tu și știe să-ți cânte, mereu, doar muzica ce-ți „gâdilă” urechile sau îți naște înfiorătoare frici. În asta stă forța lui: neavând acces la propria interioritate, se oglindește în privirile admirative sau obediente ale celorlalți; nesimțind nimic din ceea ce simt alții, se crede îndeptățit a considera că i se cuvine totul: „ce-i al meu e-al meu, ce-i al tău e tot al meu”, indiferent că e vorba despre porcii sau lemnele comunității, despre banii altora sau despre soția ta.

Un singur personaj iese din tiparele nuvelei: bătrâna. Mama fetei. În nuvelă, bătrâna este un simbol al înțelepciunii. Smerită, credincioasă, ea este glasul profetic al întregii opere. Apare în momente cheie, spune o vorbă cu greutate, exprimă un adevăr general valabil, după care se retrage, discret. Bunica din nuvelă seamănă întrucâtva cu bunicile noastre, ale celor care suntem mai bătrâni puțintel. Bunicile noastre, eroine, erau niște icoane vii. Îmi amintesc și acum ce înțeleaptă era bunica mea, câte vorbe de duh avea în ea și cum reușea să aducă pacea, credința și răbdarea în orice situație. Soțul îi murise imediat după război și tot greul casei îl ducea ea. Nu știa să scrie și nici nu pricepea ce se întâmplă cu lumea asta modernă, dar în fiecare seară și-n fiecare dimineață îi mulțumea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile și pentru încă o zi din viața ei. Baba asta din film e cu totul altfel decât bunicuța dragă din nuvela lui Slavici. Asta fumează ca o locomotivă, se uită la horoscop, bârfește pe toată lumea, își bagă nasul peste tot unde nu-i fierbe oala, e mereu nemulțumită și cârtitoare. Spune câteva lucruri biblice, dar viața ei, de zi cu zi, nu mai reflectă adevărata și adânca virtute. Și mi-am dat seama că, și aici, intuitiv, regizorul a avut dreptate: ne cam mor bătrânii înțelepți.

Și așa ajuns-am la sfârșit. Nu vă spun cum se termină filmul, vă las pe dvs. să-l vedeți. Doresc doar a răspunde, din prisma mea, întrebării acesteia: are sau nu are filmul „Orizont” orizont? Are, și încă are două. Unul este în daturile acestei lumi. Filmul începe iarna, se termină primăvara. Începe cu o alunecare în moartea creației – zăpadă, frig, hibernare, pasivitate, frig, însingurare – și se termină cu o primăvară – izbândă perenă a binelui asupra răului, a vieții asupra morții – . Sunt câteva scene de primăvară superbe. Sunt câteva scene de asfințit superbe în film. În această ciclicitate a naturii, în această „ordine a firii” (Alfried Langle), omul își poate găsi ancora. O spune filosofia existențialistă și o spune creștinismul, unde este numită „revelație generală”. Primul orizont este ontologic. Cel de-al doilea orizont este religios. Creștin. „Revelația personală”. În pensiunea aia, uitată de lume, în munte, în camera unde el – Adamul – și ea – Eva -, dormeau sau își trăiau zbaterile insomniace, chiar sub veioză, era icoana Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Acolo, în vârf de munte, exista o biserică unde, duminică de duminică, Dumnezeu era prezent la întâlnire. Semn că Dumnezeu nu ne părăsește niciodată și vine mereu în căutarea noastră, oriunde ne-am afla și-n orice stare. Iar, în ceasul al unsprezecea, mai mult din dorința de a căuta un alibi decât dintr-un impuls religios, soțul „ucigaş” și soția „infidelă” se alătură cortegiului care cântă „Hristos a înviat”, înconjurând Biserica în noaptea Învierii. Nu au candelele aprinse, ca fecioarele neînțelepte din Evanghelie, și fac un pic notă discordantă cu restul comunității de credință. Dar vin dinspre lume spre Hristos. Vin dinspre păcat spre virtute. Vin dinspre moarte spre viață. Și cine știe cum, nepregătiți, criminali, curvari, adulterini, păcătoși cum suntem noi toți, într-o noapte de Înviere, ei, nedrepții pentru care a murit Hristos, vor fi îmbrăcați în hainele sfințeniei Lui? „Dar El era strapuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53, 5). Regizorul îi numea pe cei doi, soțul și soția, „suflete moarte”, cumva cu un regret că ei, Lucian și Andra, sunt irecuperabili. Dar eu nu cred asta… Cânta toaca, obicei unic în Biserica Ortodoxă, a cărui simbolistică este una străveche: izgonirea forțelor răului. Și se intona „Hristos a înviat!”, imn al biruinței Domnului nu doar asupra morții, în general, ci și asupra morții din noi, individual. Și pentru cele două personaje principale poate fi noaptea pascală cale de trecere spre dimineața învierii! Câtă vreme mai este suflare în om, încă mai este speranță, încă mai este „orizont”.

Să încheiem, așadar, înțelept: „…nu-mi da nici sărăcie și nici bogăție nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuință! Ca, nu cumva, săturându-mă, să mă lepăd de Tine și să zic: „Cine este Domnul?”. Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat și să defăimez numele Dumnezeului meu” (Pildele lui Solomon,  cap. 30, vers. 8b-9).

Vizionare plăcută și folositoare!😉 Felicitări regizorului!

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

„E foarte frumoasă viața, cu toate ale ei” – interviu cu actorul Florin Coșuleț


Andrei Pătrîncă: -Avem onoarea, iubiți cititori ai blogului „Tineri spre fericire” să-l avem  ca invitat pe Florin Coșuleț, un actor cunoscut al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, o persoană cu o mărturie frumoasă și valoroasă în Sibiu și nu numai. Domnule Florin Coșuleț, vă mulțumim pentru disponibilitatea și promptitudinea cu care ați răspuns invitației noastre! Pentru început, v-am ruga să ne spuneți câteva lucruri din biografia dvs. pe care le considerați de referință în devenirea dvs.!

Cosulet1Florin Coșuleț: -Vă mărturisesc sincer că îmi este foarte greu să aleg momentele importante ale devenirii mele de până acum. Aș vrea însă să vă spun că tot ce am trăit are legătură cu oameni, cu oameni pe care îi prețuiesc enorm și cărora le port o mare recunoștință.

Andrei Pătrîncă: -Când și în ce circumstanțe s-a zămislit în dvs dorința de a vă îndrepta spre actorie?

10002613_155410064825713_171160903_nFlorin Coșuleț: -Altă întrebare grea. Nu conștientizez un moment anume, nu există o bornă la care să mă pot raporta. E ca aluatul de pâine. Pui acolo ce pui, frămânți cât frămânți, sau cât trebuie, pui molda pe lângă sobă, te învârți puțin prin casă și când te-ai întors vezi că dă pe afară. Așa și cu mine.

Andrei Pătrîncă: –Blogul nostru este adresat cu precădere tinerilor care trec prin experiențe de viață dureroase. Deși pare strălucitor pe scenă, capabil de a trece facil de o stare interioară la alta, de la un rol la altul, actorul are, asemenea tuturor celorlalte făpturi umane, momente de impas și, implicit, de vulnerabilitate emoțională. Ce vă ajută să ieșiți biruitor peste încercările vieții?

12314413_124048307961889_6398428772996274197_oFlorin Coșuleț: -Actorul e om și încă unul foarte vulnerabil, poate mai vulnerabil decât ceilalți semeni ai săi. Poate. Însă vulnerabilitatea e și atuul său. Un om sensibil, un om cu îndoieli, cu trăiri paradoxale, cu frici, cu spaime chiar. Cu păcate. Dar cu o dorință nebună de a trăi, de a trece prin tot ce-i este dat. Și mai are actorul ceva. Puterea de a o lua de la capăt. Mereu și mereu. Până înțelege și, uneori, chiar dacă nu înțelege.

Andrei Pătrîncă: -Ce le-ați transmite tinerilor cărora le e grea și mult încercată existența?

Cosulet2Florin Coșuleț: -Așa, de la distanță, toți suntem experți în suferința celorlalți. Când un om are un necaz sau o bucurie, bine-i să fii lângă el! De-aia îmi place mie teatrul, că-i cu deranj. E cu prezență. Așa și cu oamenii încercați. Mi-ar plăcea să-i văd în față, să-i ating cu bucuria mea de viață. Să le cânt, să le spun poezii, să plângem împreună sau să râdem. Să mă asculte și ei, că le am și eu pe ale mele. Să le povestesc despre prietenii mei care au trecut prin pușcăriile comuniste. Să vezi acolo chinuri! Să facem împreună o listă interminabilă de posibile motive pentru care trebuie să lupți până la capăt! Sau de la capăt. E foarte frumoasă viața, cu toate ale ei!

Andrei Pătrîncă: -„Țesătorul de vise” este piesa de Crăciun în care ați interpretat un personaj principal și care a adus multă bucurie în inimile celor prezenți. Pentru mine, a fost o invitație la a privi în jurul meu spre a descoperi că ceea ce caut, în virtutea viselor mele celor mai îndrăznețe, nu voi descoperi fugind, ci în comuniunea iubirii față de ceilalți. Iisus este „lumina prin care vedem lumina” („Întru lumina Ta vom vedea lumina” – Psalmul 36, 9b), El, Dumnezeu Întrupat, devenind, dintr-o dată, nu un simplu personaj istoric, ci Însuși Cel care însuflețește regăsirea noastră. Ce înseamnă, pentru dvs., „Țesătorul de vise”?

Cosulet3Florin Coșuleț: -„Țesătorul de Vise ” e o întâlnire ce țese covoare de credință și le așterne la picioarele celorlalți. E o evadare în imaginar, acolo unde putem verifica, centra, calibra adevărul, atât de măsluit, al vieții cotidiene.”Țesătorul de vise” devine un loc unde, sub un anonimat vizibil, scăpăm de frica căpătată prin „educație”. Aici spunem lucrurilor pe nume și albăstrim visele. Aici fiecare se mărturisește cuiva, fiind sigur că cineva îl ascultă și îl înțelege. Aici colindăm fără a ne simți complexați de modernitate. Colindăm precum moșii și strămoșii noștrii, păstrând astfel o traiectorie constantă, echilibrată și, totodată, identitară, a neamului în care ne-am născut.

Andrei Pătrîncă: -Domnule Florin Coșuleț, să aveți sărbători cu bucurie, speranță și dragoste! Iar trecerea dvs prin timp, în anul ce vine, să vă fie cu rod sufletesc bogat, spre fericirea dvs și a tuturor celor în inimile cărora veți semăna dorul de frumos și de bine!

Florin Coșuleț: -Amin!

Interviu realizat de Andrei Pătrîncă,
Medic psihiatru,
Consilier analitic-existențial – în supervizare

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii sfidează logica: necazurile îi dezbină, în loc să îi unească


dsaqfedfzrefzergrezezgzffAm asistat, fragmentar, la spectacolul mediatic care s-a derulat zilele acestea, în contextul morţii tragice a tinerilor într-un club din capitală. Facebook-ul a abundat de mesaje controversate, antagonice, de paralelisme fără logică, de revărsări de ură şi de defulări care-şi aveau obârşii vechi, adânci şi distincte faţă de ceea ce s-a dorit a părea. Sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg şi, pe care, vă invit respectuos pe dvs. a mi le explica:

-nu înţeleg comparaţia realizată între numărul de biserici construite în România şi numărul de spitale. Suntem convinşi că dacă s-ar construi mai puţine lăcaşuri de cult, banii ar fi distribuiţi către spitale? Şi, dacă s-ar oferi mai mulţi bani spitalelor, s-ar angaja mai mulţi medici, ar fi mai bine motivaţi financiar cei care activează în prezent, ar beneficia de aceste avantaje omul de rând, ale cărui venituri, după o anumită vârstă, aproape că nu-i acoperă costul medicaţiei?

-nu înţeleg nici reacţia de apărare a unor credincioşi ortodocşi, care au raspuns acestei acuze afirmând că în Suedia şi SUA sunt mai multe biserici, raportate la numărul de spitale, decât în România. Atât Suedia, cât şi Statele Unite ale Americii sunt naţiuni majoritar protestante. Nu poţi compara clădirile de cult ale protestanţilor, cele mai multe simple şi lipsite de fast, cu lăcaşurile de cult bizantine, cu alte exigente arhitectonice (nu e o judecata de valoare, nu spun ca ‘e mai bine asa sau asa’, ci doar o informare).

-nu înţeleg de unde mania unora de a-i eticheta pe tinerii aflaţi în club ba ca ‘satanişti’, ‘damnaţi’ şi ‘damnabili chiar şi post-mortem’, ba ca ‘suflete pure, inocente, nevinovate’. Etichetarea e mereu păguboasă. Şi e păguboasă pentru că îl reduce pe om la un anumit segment. ‘Rockerul’ din club, vecinul meu ‘beţiv’, ‘schizofrenul’ din salonul 8, ‘ingerul’ din spital. Când pui etichete pe oameni, i-ai dezumanizat. Nu mai vezi întregul, ci doar ce proiectezi tu asupra lor.

-nu înţeleg de ce am transformat acest prilej într-unul de vânătoare a vinovaţilor, în loc să punem inimă lângă inimă, gând lângă gând, rugă lângă rugă şi să vedem cum putem aduce alinare celor suferinzi, concret, practic.

O lege în sociologie spune că ‘o presiune externă creşte coeziunea internă’. Când un organ din trupul nostru suferă, celelalte îl înconjoară, îi preiau funcţiile, îl ajută să se odihnească şi să se refacă. În camerele de gazare, înainte de a fi ucişi, evreii aleşi pentru exterminare se îmbrăţişau unii pe ceilalţi. După căderea turnurilor gemene din State, s-au mobilizat şi au acţionat armonios toţi cei în măsură să ofere sprijin: echipajele de salvare, autorităţile statului, pastorii şi orice om de bine. Ce va fi fiind cu naţia noastră, de foloseşte orice oportunitate pentru a arăta lumii cât este de dezbinată, tocmai când orologiul anunţă clipa tăcerii, a lacrimilor şi a unităţii?

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , | 2 comentarii

Ai vrea să facem schimb de vieţi?


justin-timberlake-mirrorsOamenii sunt mult mai mult decât reuşim să vedem în ei, fie că sunt trecători pe străzile oraşului în care locuim, fie că sunt trenurile ce poposesc, preţ de o clipă, prin gările vieţilor noastre. Uneori, privim la ei şi ne lăsăm ‘furaţi’ de zâmbetul lor, de căldura lor, de realizările lor. Da, nu de puţine ori, credem că am fi împliniţi dacă am trăi în locul lor. Să fie oare aşa?

Dar să vă spun ce a declanşat în mine aceste trăiri şi reflecţii. Unul dintre pacienţii de astăzi mi-a spus, spre sfârşitul consultaţiei noastre: ‘dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş fi fericit. Vreau să fiu şi eu calm. Dacă aş fi calm ca dvs. aş fi fericit’. Am rămas mut, n-am ştiut ce să-i zic şi cum să gestionez rapid momentul. Am simţit că nu pot da decât tăcere, că nu pot răspunde cu mai mult…

Ceea ce încă nu mi-am lămurit este dacă acest ‘calm’ este ‘calm’ sau este altceva. Cuvintele pacientului mi-au amintit de nişte situaţii revelatoare în acest sens: o colegă de clasă, de la grădiniţă şi până la liceu, îmi spune şi azi că amintirea cea mai puternică pe care o are despre mine este că sunt singurul coleg pe care nu l-a bătut, pentru ca nu am enervat-o nicicand suficient. Tata apreciaza că nu am ridicat tonul la el şi nu i-am vorbit urât niciodată şi nici nu-mi amintesc să fi avut motive a o face. Unul dintre colegii de formare profesională îmi zicea mereu că nu-i place că nu se poate lua la trântă cu mine, cum fac ursii. Cu toate astea, îşi aminteşte că eram singura persoană lângă care putea să tacă, că îi dădeam voie să conducă… cum conducea -evident, întotdeauna respectând tot codul rutier ‘propriu’ :))-. Şi putea să cânte non-stop pe drum, fără să se simtă jenat. Sau alte trăsnite chestii pe care, sârguincios, împreună cu alti prieteni, l-am încurajat a le da voie să fie în el, spre a deveni omul frumos şi complex care e astăzi.

Pentru mine, nu e o virtute ce resimt ceilalţi ca fiind ‘calm’. E un dat. Ceea ce conştientizez mai mult este nevoia celor care îmi vin în preajmă de a găsi această parte. E rară? Adică… nu ştiu, cu excepţia câtorva persoane, mi se pare că cei mai mulţi oameni se calmează când îi însoţeşti în ceea ce îi tulbură şi le eşti suport, sprijin şi acceptare. Şi, categoric, a te dedica celui de lângă tine presupune o disponibilitate de a te pune pe tine în paranteză şi a fi acolo pentru el, în povestea lui, cu el, pentru el. Nu e asa greu.

Ceea ce doresc să subliniez este faptul că, în combinaţia noastră interesantă de lumini şi umbre, lucrurile pe care le vedem în ceilalţi nu sunt neapărat cele mai reprezentative pentru ei, ci sunt, mai adesea, cele pe care noi avem nevoie să le găsim în ei. Îi investim pe alţii cu reprezentările noastre. După ani de prietenie, un amic îmi spunea: ‘vai, Andrei,  credeam că tu mănânci mereu sănătos! Ce sandwich nesănătos mănânci!’ Un altul: ‘hai, măi, cum să-ţi fie frică de condus? Tu n-ai nicio frică!’ Iar cineva pe care l-am ajutat in procesul descoperirii de sine, un tanar care s-a dezvoltat armonios, mi-a mărturisit: ‘mi-a fost greu să cred că ai şi tu slăbiciuni. Eşti ca un leu în arenă cu mine, în consiliere, şi vulnerabil în viaţa personală’.

Nu sunt perfect si nici nu pretind a fi. Nu arat stralucit, am stari, dorinte si caderi ca toti ceilalti, am o cultura firava si nu sunt pe deplin multumit de viata mea. Da, mi-as dori adesea sa fac schimb cu ceilalti de vieti. Dar stiu ca nu se poate.

‘Ai dori sa facem schimb de vieti?’. Eu te invit la altceva. Te invit la a accepta ceea ce esti si ai sau nu ai acum. Te invit la a privi pana cand vezi si a auzi pana cand asculti si intelegi. Atunci, va cadea perdeaua reprezentarilor tale si vei surprinde, cu adevarat, cine este si cum este celalalt.

Nu pot sa traiesc in locul tau si nu poti trai legenda mea personala. Dar putem sa ne oprim, in drumurile noastre grabite, spre a ne saruta ranile, a ne sterge lacrimile si a merge, un timp, impreuna, pe calea vietii in care suntem, deopotriva, pelerini in noapte. Obositi, murdari si speriati de tenebrele intunericului, ne vom imbarbata si ne vom incuraja reciproc, pana cand vom fi, cu adevarat, un singur gand si-un singur suflet. Intr-o zi neinserata, pe cand zorii ne vor prinde impreuna, se va lumina, se va incalzi, se va innoi totul. Fara de lacrimi, fara de frica, in iubire.🙂

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | 9 comentarii

Mai degrabă respingi sau mai degrabă te laşi invadat?


Why women reject perfect men„Tendinţa de raportare la mediu ca o casă deschisă pare a fi legată de creşterea în preajma unor adulţi care au invadat în mod constant graniţele persoanei prin: aşteptări de a performa, reguli şi norme constante de comportament, cerinţe de adaptare la nevoile narcisice ale adulţilor. Cu astfel de imixtiuni, percepţiile şi nevoile copilului aflat în creştere sunt în mod constant înlocuite cu ale celorlalţi şi reglarea contactului la graniţă al copilului este perturbată.

Împotriva unor astfel de presiuni de graniţă, copilul are două opţiuni principale: 1. să renunţe la sinele său şi să se pună în slujba celuilalt, îngropându-şi propriile nevoi atât de adânc, încât acestea să nu se poată ciocni cu nevoile celuilalt; 2. să compenseze prin închiderea graniţelor în faţa oricărui contact care poate fi străin şi neasimilabil şi/sau prin atacarea oricărei apropieri de graniţa sa, ca măsură preventivă. Prima opţiune este similară casei lovite de vânt, locatarul fiind baricadat într-o cameră din interior – în timp ce el se află la adăpost de vânt, în restul casei nu se poate locui confortabil. Cea de-a doua opţiune este similară situaţiei în care locatarul închide toate ferestrele, făcând casa impermeabilă la orice mişcare a aerului şi instalând ventilatoare mari pentru a contracara orice briză care ar putea sufla în pereţii exteriori.

Dilema esenţială este aceeaşi, cu toate că stilurile de contact sunt aparent opuse: selectarea noului asimilabil şi a respingerii noului neasimilabil. În prima opţiune, nu are loc nicio hrănire în urma contactului, deoarece nu există sinele care să facă munca de asimilare a ceea ce este preluat peste graniţă. În cea de-a doua opţiune, se preia foarte puţin în interior, astfel că sinele nu are ce să asimileze. Prima rezultă în urma unei graniţe insuficient stabilite, iar cea de-a doua în urma unei graniţe exagerate. Lucrul terapeutic constă, în ambele cazuri, în dezvoltarea conştientizării modalităţilor prin care persoana se blochează în gestionarea procesului său de graniţă şi în recuperarea capacităţii de a-şi stabili limite flexibile şi receptive. Pentru a reveni la analogia cu casa, aceasta înseamnă a învăţa că poate fi reglată deschiderea ferestrelor pentru a permite intrarea aerului proaspăt şi a luminii şi că pot fi plantaţi atâţia copaci cât este necesar pentru a crea o distanţă potrivită, fără a fi nevoie să fie ridicate ziduri în faţa contactului.”

„Procesul corporal”, James Kepner, pg. 252-253

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Sexualitatea -unde e prea mult „trebuie” e prea puțin „a plăcea”-


Sad-Love-Couple-widescreen-wallpapers-with-hd-quality           Îmi este destul de cunoscut, în lucrul cu oamenii, scenariul în care unul dintre parteneri, el sau ea, se plânge de celălalt, din punct de vedere sexual. În general, „reclamantul” este cel care consideră că nevoile lui nu sunt împlinite. „-Nu știu ce se întâmplă, nu mai vrea. Mă refuză”. Investigând istoricul, observ că totul a mers bine la început. Sexualitatea era o expresie naturală, firească, a apropierii dintre ei. Apoi, dintr-o dată, s-a blocat. De ce?

Motivele sunt multe. Mă opresc asupra unuia mai puțin dezbătut. Eu îi spun „instituționalizarea sexualității”. În practica mea, am constatat că e o cauză des întâlnită în inhibarea sexualității. Unul dorește mai multă sexualitate. Celălalt nu. Cel cu nevoie mai mare face presiuni. Celălalt cedează. O dată. De două ori. De „n” ori. Până când nu mai poate. Sau până când se conformează, fără să mai simtă ceva. Câteodată, „reclamantul” simte respingerea sau apatia celuilalt. Și atunci, începe să contureze un plan: „-Între 21 și 23, avem relații intime, în fiecare seară. Tu alegi momentul. Când te simți tu bine! Dar să-mi spui! Haide să comunicăm!” Și situația nu se îmbunătățește. Din contră. Uneori, „cel reclamat” intră în mecanisme de apărare mai puternice după „contractul sexual” propus de partener.

Ce s-a întâmplat? Unde-i baiul? Nu suntem învățați peste tot să comunicăm, să vorbim despre orice subiect? Nu e bine să ne transmitem unul altuia inclusiv gândurile privitoare la sexualitate?

În cazul mai sus enunțat, de îndată ce persoana care s-a plâns a emis norme cu privire la sexualitate, relațiile intime au semănat mai mult cu mersul la fabrică în perioada comunistă, decât cu pasiunea. „-Ah, la ora X, soțul meu va dori sexualitate. Să mă prefac că muncesc! La ora X si 30, sau Y, plec de la lucru. Din când în când, dacă vrea partidul, mai și defilez. Pun masca de corporatist fericit, deși trăiesc o mare și tăcută durere. Mă simt rănit în fiecare zi, golit de mine cu fiecare act sexual neconsimțit, dar îmi acopăr constant cicatricile cu măști netede. Eu mort, măștile vii. Eu stins, măștile luminoase.”

Unde e prea mult „trebuie” e prea puțin „a plăcea”, spune o dogmă a analizei existențiale. O consider demnă de luat în calcul și aici, în ceea ce privește sexualitatea. Sexualitatea ține de un pol gingaș al ființei umane. Se interpun credințe, experiențe, dorințe, nevoi, tensiuni, etc. Sexualitatea este un vârf al apropierii dintre doi oameni, nu un substitut al acesteia. Sau, ca să mă fac înțeles, să nu crezi că poți fi „un nesimțit” în viața de zi cu zi, mințind, manipulând, lovind verbal sau fizic, și să te aștepți apoi la un răspuns sexual adecvat!

Când lucrurile merg rău din punct de vedere sexual, caută să vezi dacă nu cumva ai făcut din sexualitate un „trebuie” pe care l-ai impus celuilalt! Dacă e așa, învață să exprimi tandrețea prin alte mijloace! Un zâmbet, o îmbrățișare caldă, o privire duioasă, o zi în care să îl/o asculți, o noapte în care să admirați împreună firmamentul și cântul greierilor, o ieșire la un restaurant select, depănarea amintirilor, un „te iubesc” spus altcumva, o reasigurare că „îmi place de tine și ești important/ă pentru mine cu sau fără sexualitate” sunt lucruri mici ce pot ține aprinse marile pasiuni. Sau le pot reaprinde atunci când s-au stins.😉

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Efectele abuzului psihologic narcisist de tipul gaslighting asupra victimelor


Efectele abuzului psihologic narcisist de tipul gaslighting asupra victimelor

Anonim

Pornind de la un citat postat de domnul psihiatru Andrei Patrinca si incercand sa inteleg care este mecanismul prin care cineva umilit mereu si mereu dezvolta un atasament atat de puternic pentru agresor, am gasit articolul de mai jos. Domnul psihiatru, caruia-i multumesc pentru increderea acordata, m-a indemnat sa-l traduc si sa-l postez, considerand ca ar putea fi util celor care au trecut sau trec printr-o situatie similara. Imi cer scuze pentru traducerea poticnita, pentru greselile de ortografie si punctuatie, pentru traducerea inadecvata a termenilor specifici, eu nefiind de specialitate, pentru observatiile personale eronate. Multumesc pentru rabdare si intelegere!

narcisism           Ati experimentat senzatia ca in timp ce inotati in mare, atrasi de o lumina ce parea venita din alta lume, de un cant de sirena de o frumusete tulburatoare, ati fost prins in mreje si, in plasa aceea unde va doreati sa fiti captiv, ati trait clipe de o perfectiune nepamanteana? Apoi lumina s-a stins, o raceala de gheata s-a instalat, cantecul s-a oprit brusc si disperat, bajbaind in bezna, nu ati mai fost capabil sa reporniti acordurile „datatoare de viata”, caci tacerea de moarte alterna cu frecvente dezintegrante a caror vibratie va destructura intreaga fiinta celula cu celula? Ati simtit ca din voi a fost supta ultima farama de viata si de bucurie? Durerea agonizanta resimtita nu a fost similara cu tortura atroce a flacarii unei … lampi cu gaz, exact cea care a stralucit atat de minunat inainte? Pe cel capabil sa emita un cantec atat de frumos, sa raspandeasca atata lumina, nu l-ati simtit acum complet surd la auzul plansului si implorarillor voastre, complet orb la vederea ranilor pe care vi le provoca? Ati simtit ca dupa ce ati murit in interior, ati fost amputat fara anestezie, secatuit de resurse, ati fost debarasat, aruncat peste bord, carcasa voastra nefolositoare fiind aruncata in ocean? Aidoma unui rechin, ademenit si capturat doar pentru inotatoarele care v-au fost retezate pe viu in mod transant si nemilos, ati fost aruncat inapoi in apa sangerand, fara posiblitatea de a inota, iar in timp ce va scufundati, ati vazut cum lampa de gaz se reaprinde in noapte si cantecul reporneste pentru ademenirea noilor prazi? Ati avut senzatia ca intreg controlul v-a fost preluat, ca va indoiti de sanatatea voastra mentala, ca instinctul de supravietuire v-a fost suprimat, ca in ciuda celor traite, a oricarei ratiuni, nu va doriti nimic altceva decat sa puteti fi din nou cat mai aproape de letala lampa de gaz?

Daca da, exista posibilitatea sa fi fost victima a unui abuz, a unei manipulari, a unui atac pshihologic narcisist de tipul gaslighting si merita cu prisosinta sa cititi articolul ce urmeaza dupa introducerea atat de lunga.

Mentionez ca traducand, am inversat un pic ordinea, punand la inceput simptomele experimentate de victimele abuzului, tocmai pentru ca cei care se pot regasi in ele (si carora le este dedicat) sa aiba motivatia si rabdarea de a citi intreg articolul.

Aici incepe traducerea.

Sursa:

http://narcissisticbehavior.net/the-effects-of-gaslighting-in-narcissistic-victim-syndrome/

~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *

narcisism1Efectul Gaslighting-ului in sindromul  victimei narcisistului

Robert Stern identifica semnale de avertizare ale efectelor abuzului gaslighting:

Critica retrospectiva. Deoarece victima are increderea erodata de gaslighting-ul constant, traieste cu frica sa nu greseasca si sa faca situatia si mai periculoasa pentru ea. Invariabil se intreaba „Ce-ar fi fost daca?” si mereu incearca sa se reevalueze. Aceasta afecteaza adeseori modul in care isi rezolva problemele in viata si isi ia deciziile.

Intrebarea continua: „Sunt prea sensibil?”. Proiectarea vinei asupra celuilalt si invinovatirea reprezinta marca gaslighting-ului, iar victima devine hiper sensibila la umilirea constanta efectuata de abuzator. Ea a auzit de nenumarate ori ca este „exagerat de sensibila”, asa ca in curand ajunge sa  creada minciuna. Drept rezultat, va cauta aprobarea inainte de a face orice, temandu-se sa faca si mai multe greseli ce se vor finaliza prin si mai multa umilinta. Acest tip de gaslighting o determina pe victima sa se indoiasca de sine si sa se intrebe mereu: „Sunt prea sensibil?”

Scuzarea. In relatie cu narcisistul (Dr. Jekyll and Mr/s Hyde), victima isi va cere mereu iertare ca „nu face nimic bine” se va scuza chiar si pentru faptul ca exista. Este un mod de evitare a conflictelor suplimentare cu agresorul. Scuzarea nu este doar o dorinta a victimei de a fi politicoasa; este o strategie puternica sa ramana in siguranta, fiind in zona de razboi, si o modalitate de a dezarma furia gslighter-ului. Ce este mai important este ca puterea scuzelor ridica rusinea de pe narcisist si o redirectioneaza inapoi asupra victimei, evitandu-se astfel furia narcisista.

Lipsa de bucurie si si de fericire (melancolia). Daca cineva traieste sub tirania constanta a gaslighting-ului narcisist, poate simti o ostilitate letala. Multe victime trec printr-o tortura fizica si mentala care cauzeaza schimbari de personalitate, lasandu-le confuze, singure, inspaimantate si nefericite. Deseori ele poarta povara acestei melancolii chiar si dupa ce scapa de abuzator.

Ascunderea starii fata de ceilalti. Victimele resimt o mare rusine; ele incerca sa acopere abuzul prin care trec. Cand prieteni bine intentionati si membrii familiei le spun ca sunt abuzate, ele evita subiectul si curand invata sa ascunda informatiile pentru a evita alte conflicte. Importanta rusinii este o problema care poate fi vazuta, ca si rusinea de a nu se putea proteja de abuz.

Constientizarea ca ceva este teribil de gresit, fara a putea identifica ce anume. Scopul gaslighting-ului este sa controloze si sa influenteze realitatea victimei. El functioneaza doar daca victima nu e constienta de ceea ce se intampla. Cu cat victima se indoieste mai mult de competenta sa, cu atat mai dependenta devine de abuzator, intr-un cerc vicios care este exact scopul agresorului.

Dificulatea de a lua decizii simple. A fi prins in plasa narcisitsa a minciunii si iluziei este echivalentul lui a fi o musca prinsa in plasa unui paianjen. Plasa narcisistului este menita sa dezintegreze sinele, iar victima, sub amenintarea continua a pericolului, formeaza o legatura psihica cu abuzatorul, pentru a evita fragmentarea sinelui. In formarea legaturii, este obligata sa-si organizeze sinele in jurul idealizatului abuzator si sa isi predea autenticul potential. Nepermitandu-i-se sa castige nici o confruntare, fiind continuu umilita, facand compromisuri cu propriile ganduri, nevoi, valori si crezuri, isi pierde autonomia si capacitatea de a lua propriile decizii.

Senzatia ca erai o persona foarte diferita – mai increzatoare, mai amuzanta, mai iubitoare, mai relaxata. Pentru a supravietui victima se angajeaza in ceea ce este numit „dansul cu narcisistul” Acest mecanism inconstient de supravietuire ajuta ca victima sa fie in siguranta, dar procedand asa  se pierde de sine prin incercarile de linistire, plangeri, si pastrare a pacii. Acesta devine felul ei de a fi: sa multumeasca pe toata lumea.

Te simti lipsit de speranta si bucurie. Ceea ce parea odiniora raiul s-a transformat in iad. Nu mai exista pace, sau bucurie in acest loc, doar frica si suprimare. Viata isi pierde speranta, ca si cum lumina s-ar fi stins. Tot ceea ce mai ramane este un nor intunecat de depresie, iar victima e fortata sa traiasca intr-o stare de pasivitate pentru a supravietui. Perceptia asupra realitatii este minata mereu de rusinea si vina gaslightingului si isi pierde increderea in intuitie, memorie sau puterea ratiunii.

Ce este „Gaslighting”-ul ?

Gaslighting-ul e o forma de abuz psihologic folosit de narcisisti cu scopul de a insufla in victimele lor o stare extremă de anxietate si confuzie pana in punctul in care nu se mai incred in propria lor memorie, perceptie sau judecata. Tehnicile folosite in „gaslighting” de catre narcisist sunt similare cu cele folosite in spalarea creierelor, interogare si tortura si au fost folosite in razboiul psihologic de serviciile operative, fortele de aplicare ale legii si alte structuri, de decenii.

Intentia este ca, intr-o forma sistematica, sa atace echilibrul mental al victimei, increderea si stima de sine, in asa fel incat sa nu mai poata functiona in mod independent. Gaslighting-ul implica ca abuzatorul sa ascunda sistematic si frecvent informatii victimei si sa le substituie cu false informatii. Datorita subtilitatii lui, acest viclean comportament machiavelic constituie un profund si inselator set de manipulare, dificil de a fi contracarat, si care, in timp, submineaza stabilitatea mentala a victimei. Acesta e motivul pentru care reprezinta o forma atat de periculoasa de abuz. Vatamarea emotionala a victimelor gaslighting-ului narcisist este enorma. Cand sunt expuse la el suficient de mult, ele incep sa-si piarda simtul propriului eu. Incapabile sa se increada in judecatile proprii, ele incep sa se indoiasca de realitatile din propria lor viata. Incep sa anticipeze si asta-i face foarte nesiguri in privinta luarii deciziilor, chiar si in fata celor mai marunte alegeri. Victimele devin deprimate si retrase, ele devin dependente total de abuzator pentru simtul realitatii. Intr-un cuvant, gaslighting-ul altereaza simtul realitatii in mintea lor.

Termenul de Gaslighting e preluat dintr-un film hollywodian clasic denumit Gaslight – Lampa de gaz; 1944.

Tehnicile gaslighting-ului – 3 etape

Etapa idealizarii (etapa seducerii):

In timpul initierii etapei idealizarii, narcisistii isi pun cea mai buna imagine, cu scopul de a modela victimele lor intr-o relatie simbiotica cu ei drept provizie de hrana narcisita. La inceputul relatiei, narcisistul o copleseste pe victima cu atentie; ei sunt iubitori, fermecatori, flirtanti, energetici, cuceritori, captivanti, tulburatori si e extraordinar de distractiv sa fii cu ei. Narcisistii par sa fie atat de fericiti si de interesati de relatie, iar victima nebanuitoare gusta din plin fiecare moment petrecut cu noul partener atat de carismatic. Ei adora modul in care narcisistul este atat de minunat de intens, cum se imbata cu viata, si isi doresc sa soarba din acest elixir impreuna cu el. Legaturi intense incep pentru victima si in mod inocent ea crede ca partenerul simte acelasi lucru in legatura cu ea, ca relatia este reciproca, insa aceasta este marea inselatorie a narcisistului. Captiv in aceasta adementoare stare de euforie, victima devine „agatata in carlig” de catre exuberanta si grandiloventele exagerari ale gaslighter-ului. In acest tip de relatie, victimele experimenteaza schimbari biochimice in corp si schimbari structurale in creier. Aceste stimulente „carlige” creaza o eliberare de de substante chimice(endorfine) in creier si aceste endorfine, sau substante ale placerii, sunt cele care fac victima sa sa simta euforia in prima faza a relatiei. Ca si orice adict, ei devin dependenti de aceasta euforie si, foarte curand, se gasesc inlantuiti emotional de catre narcisitul curtenitor. Oricum acesta faza de luna de miere este doar o iluzie, totul nu este decat fum si oglinzi. Dupa ce in mod expert au determinat punctele tari si slabiciunile victimei, etapa idealizarii ia sfarsit si este timpul  ca etapa de devalorizare a gaslighting-ului sa inceapa.

De acum incepand, narcisistul apare rece, insensibil, ba chiar si muscator de crud.

  1. Etapa destructurarii, a devalorizarii victimei.(Socuri si dusurile reci dezintegratoare)

Relatia acum s-a schimbat in faza devalorizarii si e ca si cum o ciudata si mortala ceata a coborat asupra relatiei. Aproape peste noapte narcisistul devine decisiv de rece si nepasator. Caderea din gratie a victimelor este una foarte grea, ele par sa nu mai faca nimic bun; cuvintele afectuoase ale narcisitului sunt schimbate in criticism, orice incearca victima sfarseste printr-un efect negativ, iar ea se simte devalorizata la fiecare schimbare. Profund confuze, victimele nu au nici cea mai mica idee de ce s-a petrecut si devin progresiv tot mai stresate, nefericite si deprimate de situatie. Roller-coaster-ul relatiei paraseste victima intr-o stare de haos constant, chiar daca merg ca si pe „coji de oua”. Toata energia lor este directionata la apararea lor, astfel narcisistii  nu-si mai primesc astfel cota de atentie la care ravnesc; acesta fiind momentul in care narcisistul incepe sa caute un nou furnizor proaspat de provizie narcisica.

Gaslighting-ul narcisitului se afla acum la apogeu si nu se mai poate argumenta rational cu el. Deconcertat de bizarul comportament al narcisitului, victima depune eforturi din ce in ce mai mari sa-si multumeasca abuzatorul, in speranta de a readuce inapoi relatia in parametrii initiali, acolo unde se simtea in siguranta. Lipsita de „drogul” furnizat de narcisist, victima e aruncata intr-un puternic sindrom de retragere. Ea este innebunita de anxietate, intoarsa pe dos de confuzie si lipsita de ceea ce credea ca are – un suflet-pereche. Cu scopul de a face fata durerii profundei rani a abandonului si respingerii, ea evadeaza intr-o gama de mecanisme de aparare inconstiente. Un mixt de negare, rationalism, paternuri regresive infantile, disonanta cognitiva, trauma legaturii, etc. Singura si izolata de realitatea lumii, aceste comportamente devin singurele strategii inconstiente de supravietuire a abuzului narcisist si a gaslighting-ului pe care acum il experimenteaza. Indiferent ce incearca, victimele reusesc doar sa creeze leziuni narcisiste acestui strain si de cate ori o fac, ei in mod inconstient elibereaza un val atotputernic de furie indreptat asupra lor insile, fara sa isi dea seama de ceea ce fac. Numai anganjandu-se in aceste tactici de supravietuire, victimele devin ostatici si super dependente de cel care i-a luat ostateci (Sindromul Stockholm) unde nepredictibilitatea si nesiguranta devin cuvantul de ordine al zilei. Ca rezultat, ei sunt acum prinsi in macabrul dans cu eul patologic grandios al narcisicului, unde domneste in mod suprem iadul, si regreseaza in paternuri comportamentele infantile. In aceasta etapa, cel mai probabil ei sufera de efectele sindromului victimei narcisistului, unde sunt redusi la o umbra palida a propriului lor eu anterior. In sfarsit ei sunt la mila capriciilor si placerilor „maestrului papusar”.

Narcisicul desconsidera, dispretuieste, ceea ce persoana furnizor a devenit. O percepe ca si lipsita de putere, victima inferioara si lipsita de valoare, dar in acelasi timp victima lipsita de valoare ii furnizeaza o generoasa cantitate de hrana narcisica. In aceasta consta paradoxul; cu cat victima isi arata mai mult suferinta istovitoare, cu atat ea devine provizie narcisica si cu atat mai important si atotputernic se simte abuzatorul. Cu cat mai important si atotputernic se simte abuzatorul, cu atat mai strident si violent devine discursul lui verbal si psihic. Acest scenariu de tras-impins il lasa pe narcisist sa actioneze in modalitatea care pare a spune „Te urasc, dar sa nu indraznesti sa ma parasesti, caci te voi anihila”. Galighter-ii vor reactiona la orice moment perceput de retragere ca la o amenintare la provizia lor narcisista, astfel incat orice manifestare de hotarare a victimei va fi devaluata in mod sigur. Narcisistul este nemilos in modul in care isi devalorizeaza victima. Devalorizarea victimei poate fi efectuata prin multe forme diverse si pe diferite nivele de atac; prin nevoile si atasamentele vitimei, slabiciunile lor, complexele lor fizice, capacitatile lor intelectuale, sexualitate, creativitate, etc. Pana acum, la fel ca si cainii lui Pavlov, victimele au fost conditionate, si lumii exterioare ele le apar ca parteneri voluntari ai acestui „dans” contorsionat. Chiar daca victima reuseste sa sa scape de narcisist si agresiunea lui, ea are un risc crescut a unei viitoare re-victimzari si a caderii in capcana altor narcisisti, deoarece este amorsata intr-un mod pe care un narcisist il poate indentifica.

  1. Etapa debarasarii (etapa aruncarii peste bord)

In aceasta etapa, jocul a ajuns la concluzia finala. Ceea ce a inceput ca seducerea victimei de catre narcisist este osandit sa sfarseasca cu idealizarea narcisistului de catre super dependenta victimei. Odata aceasta intamplandu-se, pasiunea narcisistului pentru joc va lancezi; in ochiii lui, el deja a castigat concursul si distractia s-a terminat. Pana acum narcisistul a devenit total indiferent la orice nevoi sau dorinte pe care victima ar putea sa le aiba, de fapt aceasta nu mai exista in mintea lor. Nu departe de asta, victima este lasata confuza de emotii crude si este nerabdatoare sa gaseasca solutii sa „repare” relatia muribunda. Oricum narcisistul rezista la orice incercari de a salva relatia. Va agresa cu tacerea, sau daca va fi vreun raspuns, acesta va fi brutal de rece. De fapt victima a devenit fara valoare si inutil de inferioara pentru agresorul narcisist. El stie ca si-a secatuit prada, ca a supravietuit etapei distrugerii valorii si acum e timpul pentru narcisist sa mearga mai departe inspre urmatoarea sursa de provizii de hrana narcisista. Orice intrepindere din partea victimei de a-l castiga inapoi doar va hrani ego-ul narcisitului si ii va furniza in continuare o sursa tranzitorie de provizie de hrana narcisista.

Starea victimei efectului Gaslighting

In timpul procesului de gaslighting, victimele vor parcurge un proces emotional si psihologic devastator. In minunata carte „The Gaslighting Effect”, Robin Stern, doctor in psihologie, vorbeste despre cele trei etape prin care victimele vor trece: Neincrederea, Apararea si Depresia. Deasemenea, traseaza semnalele de avertizare dupa care cineva poate sa se recunoasca in postura de victima a acestui proces.

Neincrederea

Gaslighting-ul este o forma extrema de abuz emotional folosit de abuzatorul narcisist pentru a manipula o victima nevinovata. Efectele lui sunt atat de rafinat prefacute incat ele le pot impinge pe victime sa isi piarda orice incredere in propria lor judecata in fata realitatii. Prima reactie in fata comportamentului abuziv de gaslighting este cea de neincredere totala; ele nu pot crede schimbarea subita in ceea ce le priveste sau macar ca sunt abuzate. Tot ceea ce stiu este ca ceva teribil de ciudat pare sa se intample in relatie, dar nu pot sa constientize ce s-a petrecut. Bineinteles, acesta este exact ceea ce abuzatorul urmareste, la urma urmei, nu ar functiona daca victima ar constientiza ceea ce i se intampla. Metodele folosite de catre narcisist in etapa initiala de idealizare a relatiei progreseaza de asa natura incat virtual garanteaza ca victima e prinsa in plasa si dependenta in intregime de abuzator. Orbite de dragostea lor, dupa ce au fost seduse, victimele cred in mod natural ca dragostea e autentic reciproca, dar bineinteles aceasta nu este adevarat, este doar o fictiune construita cu arta. Pe cand odata comunicarea cu abuzatorul era atat de completa si accesibila, fundament al relatiei, acum a devenit blocata. Tot ceea ce stiu este ca narcisistul, care i-a „purtat in inima” odinioara, a devenit distant si antagonic. Oricand victimele vor vrea sa discute rational si rezonabil despre ceea ce se intampla in relatie sunt intampinate cu tacere, raceala, indisponibilitate la dialog, sau mai rau, orice au de spus va fi rasucit, negat, sau trivializat.

Este important sa constientizam ca gaslighting-ul nu trebuie sa fie sever, pentru a avea consecinte severe asupra victimei; poate fi foarte subtil ca de exemplu sa ti se spuna „esti mult prea sensibil” „tinzi sa exagerezi”. Desi victima poate  rationa ca aceste declaratii nu sunt adevarate, increderea lor in mod progresiv este erodata pana ia o asemenea amploare incat nu se mai increde in propria judecata. Gaslighting-ul loveste prin a schimba evenimentele petrecute si apoi negare ca a facut-o, creand o uriasa confuzie asupra psihismului victimei. Sau prin a spune ceva, apoi mai tarziu negand ca fost spus lucrul respectiv. Tot acest razboi psihologic are drept efect sa faca pe abuzat sa se indoiasca de memorie sau de perceptia asupra evenimentelor. Disperat dupa aprobarea gaslighter-ului si reasigurarea ca nu a innebunit, victima devine depedent de abuzatorul narcisist pentru perceperea realitatii.

Apararea

In aceasta etapa, victima are inca suficient din ea insasi sa lupte si sa sa se apere impotriva manipularii Gaslighting. Dar gaslightingul narcisist a inceput sa faca ceea ce intentioneaza, si anume sa dezechilbreze victima prin creerea indoielii de sine, a teamei, a tumultului si a vinei. Aceste vatamari emotionale cauzeaza victimei pierderea in timp a simtului realitatii si a sinelui propriu. Devenind pierduta, confuza si fara putere sa se increada in propriile instincte si amintiri, ea tinde sa se izoleze oarecum datorita rusinii pe care o resimte. Curand, energia ei psihica se epuizeaza si nu mai este in stare sa se se apere de oribilul efect al gaslighting-ului. In aceasta etapa, intregul sistem al persoanei poate simti pericolul anihilarii.

De la nastere, sunt in inconstient sisteme de protectie si comportamente adaptive pentru a apara copilul de anihilare din partea traumelor timpurii, iar aceste mecanisme raman intreaga viata, oricand suntem vulnerabili la expereintele cu potential de stres ridicat care ne ameninta cu anihilarea. Cand copilul incepe viata, el experimenteaza lumea ca pe un loc infricosator, deci cu scopul de a reduce teama are nevoie sa formeze o legatura emotionala cu altcineva, pentru a-si reduce stressul si anxietatea. El identifica acesta legatura in principalul purtator de grija (de obicei mama) si, bineinteles, la un anumit moment in viitor este foarte probabil sa sa o identifice si ca si primul agresor.  Mama poate fi experimentata de copil ca fiind in acelasi timp atat „buna”, cat si „amenintatoare” si asta pare sa conduca strategia de supravietuire si atasament emotional pentru supravietuire. Aceasta conditie psihologica este cunoscuta azi drept Sindromul Stockholm. Se intampla universal in conditiile cand oamenii sunt tinuti captivi si viata le este amenintata: in rapiri, luari de ostateci sau abuzul narcisist. Victimele se adapteaza situatiei traumatice intrand inconstient in regresie si intorcandu-se in paternuri comportamentale infantile, creand legaturi cu agresorul asa cum a facut-o cu mama, ca mecanism de aparare impotriva anihilarii. Pentru a face fata disconfortului trairii in aceasta nebunie, conducerea motivationala asigura o cale prin care poate fi rationalizata pentru a reduce disonanta cognitiva traita.

Depresia

In aceasta etapa, victima cu greu se mai recunoaste, caci a devenit rapid doar o umbra a sinelui anterior. Traind intr-o tiranie, in interiorul unei zone de conflict unde este controlata psihic si emotional, framantata, incapacitată sa ia decizii, subiectul continuelor  accese, secatuita, dezbracata de orice forma de demnitate si siguranta, trăiește intr-o viata lipsita de bucurie. Incepe  sa simta ca nu mai poate sa faca nimic bine, ca nu se poate increde in propria minte si se retrage intr-o realitate deformata a ceea ce se intampla de fapt. Victima se refugiaza in depresie. Multe victime vor experimenta deasemnea si sindromul de stress post traumatic. Diagnosticul sindromului de stress post traumatic poate fi pus pe baza prezentei unor simptome ce se regasesc in trei categorii:

  1. Retrairi (flashbackuri, Imaginatie intrusiva, cosmaruri, anxietate, etc.)
  2. Evitare (evitarea oamenilor, a locurilor sau gandurilor, amortire emotionala, lipsa de interes, lipsa de speranta, etc.)
  3. Excitare (dificultati de concentrare, iritabilitate, accese de furie, insomnie, hiper vigilenta, etc.)

Victimele pot avea un evantai de raspunsuri, de la soc, neincredere, tristete profunda, vina, rusine, furie, teama, reflectie, singuratate si o gama de simptome fizice: atacuri de panica, flash-backuri, ganduri negative nelinistitoare, oboseala, tulburari de alimentatie, disociere, etc., dar, deasemenea, experimenteaza si eliberare, cand in final ajung sa inteleaga ce s-a petrecut in relatie si care este in realitate „pierderea” cu care au de a face. Multe dintre etape sunt foarte similare cu stadiile durerii descrise de Elisabeth Kübler-Ross, care sunt: Negarea, Furia, Negocierea, Depresia, si Acceptarea.

Este uimitor cat de surprinzator de reziliente pot fi totusi aceste victime. Prin strategii inteligente si individualizate, pacientul si terapeutul se constituie, atat unul, cat si celalalt, ca profesor in procesul invatarii si al intelegerii. Cand aceasta se intampla, permite ca toate partile fragmentate ale sufletului sa se reintoarca acasa, unde devin musafirii bine veniti ai unui banchet glorios, cel al unificarii intregului la Masa Recuperarii. Cand un terapeut reuseste aceasta, va aprecia cu adevarat si va intelege profunda  suferinta prin care aceste victime au trecut zilnic. Faptul ca pacientii au supravietuit torturantelor efecte ale atacului personalitatii narcisiste patologice este in sine un miracol si o marturie a spiritului uman.

Minciunile toarse ca este prea simtitor, ca are prea multa imaginatie, nerezonabil, irational, exagerat, ca nu are dreptul sa fie suparat, auzite si ras-auzite, i-au intors realitatea cu susul in jos si incepe sa creada ca toate acestea s-ar putea sa fie adevarate.

In acest stadiu, victimele sunt adevarat ostatice. Cu toate acestea, multi reusesc sa se elibereze, dar, de obicei, dupa numeroase incercari dureroase. Cand, intr-un sfarsit, reusesc, cu timpul s-ar putea sa gasesca drumul spre salonul de terapie, unde munca nu este doar de recuperare, ci si de educare ca sa fie echipati, sa fie in stare sa recunoasca pe narcisist in operare si sa se fereasca de o viitoare victimizare. Nu subestimati puterea de recuperare a acestor oameni; in realitate faptul ca au supravietuit unui abuz atat de extrem este o marturie pentru puterea si hotararea lor. Niciodata nu voi conteni sa fiu uimit de rezistenta spiritului uman!

Sursa:

http://narcissisticbehavior.net/the-effects-of-gaslighting-in-narcissistic-victim-syndrome/

~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *

Motto: „Those who think they are already great don’t try to improve themselves,”  PhD Professor Brad Bushman

„Narcisismul este o trăsătură de personalitate care se manifestă prin egoism, vanitate, dragoste exagerată, patologică, pentru propria persoană. Este insotit de de o lipsa de sensibilitate, de empatie, de responsabilitate fata de ranile pe care le provoaca”.

„Narcisistii vor dispărea atunci când sunt contestați. Deoarece superioritatea pe care o afișează este doar de fațadă, vor dispărea rapid dacă se simt criticați în vreun fel. Modul lor de a se apăra constă în devalorizarea oricui a îndrăznit să le înțepe balonul de superioritate, deși vor fi profund afectați și vor purta resentimente. Acest lucru face să fie aproape imposibil pentru tine să îți exprimi nevoile și sentimentele, iar ele să fie auzite de persoana narcisistă.

Narcisistii vor pleca, dacă nu le mai este hrănit narcisismul. Este foarte ușor să desumfli sinele fals al unui narcist și, din moment ce tu valorezi pentru el  doar prin prisma abilității tale de a-i  întări imaginea de sine, vei deveni un obstacol dacă vei hotărî să încetezi să mai fii o oglindă în care narcisistul să își vadă propria măreție.”

~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *  ~ * ~ *

Incheindu-se aici traducerea, am notat mai jos cateva observatii personale in special in legatura cu  proiectia psihologica.

Narcisistul este plenar angajat intr-un joc de putere care trebuie castigat indiferent de consecinte. Nu da nici un pas inapoi, caci trebuie sa castige orice confruntare oricat de marunta, se angajeaza intr-un razboi psihologic nemilos cu cei care le ameninta imaginea perfecta pe care si-au format-o despre ei, fara sa ia prizionieri, fiind insensibili si lipsiti de empatie cu ranile pe care le provoaca. Experti in mecanismul proiectiei care le protejeaza egoul exacerbat, vor proiecta covarsitor asupra celuilat absolut orice nu sunt in stare sa accepte ca scadere, ca minus al propriei lor personalitati, ingramadind in ochiii celorlati barnele ce nu au ce cauta in ochiul propriu, ce le-ar fisura sau intina fata de ei insisi fatada impunatoare si stralucitoare, total nerealista, de perfectiune si infailibilitate. In jocul acesta de proiectare magnificata a propriilor defecte asupra celorlati, se dovedesc jucatori de tenis experti care au ridicat returul la rang de arta. La fel ca niste softuri sofisticate (si la fel de lipsiti de sentimente) proiectate sa invete din mers si sa se adapteze mereu, sa-si extinda limitele si capabilitatile, se dezvolta si invata de la cel aflat de partea cealalta a consolei de joc, deprinde noi strategii, noi scheme de joc. Un rationament nou, o notiune pe care pana atunci nu a cunoscut-o, un repros bland si prevenitor, un indemn la corectare, o preocupare prietenesca, servite unui narcisist, se vor intoarce totdeauna asupra celui care le-a formulat, intr-un retur fulgerator si nimicitor, caci scopul este acela de a reduce la tacere si anihila pe cel ce pare ca atenteaza la imaginea sa imaculata. Narcisistul se va ascunde intotdeauna, precum Perseu in lupta cu Meduza, in spatele unui scut perfect lustruit, care reflecta inapoi imaginea si o proiecteaza impotriva oponentului. Nu este vorba despre un scut defensiv de care s-ar putea dezintegra, ci de un sistem ofensiv eficient care le intoarce inapoi cu scopul de a provoca vatamari majore. Avand vidul interior lipsit de resurse, care in subconstient il inspaimanta, si pe care eul sau exacerbat nu este in realitate in stare sa-l umple, isi va confectiona munitie de razboi din orice ii pot furniza ceilalti: date, cunostinte, informatii noi. El aude, dar nu asculta niciodata. Indemnul lui dr. Wayne Dyer: „Asculta-ma ca sa ma intelegi, nu ca sa imi dai replica!” reprezinta pentru el doar: „vorbe frumoase citite din carti”.

Din partea unui narcisist, rar sau niciodata vei auzi cuvintele „iarta-ma” sau „imi pare rau”. Nu e lipsit de capacitatea de a intelege ca provoaca rau celorlalti, caci poseda discernamant, dar lipsindu-i empatia, dorinta de a intelege ce simte partenerul, identificarea cu el, acest discernamant este anihilat instantaneu de ego-ul periclitat de „atacul la imagine”, nu apuca sa se mai constientizeaze si narcisistul se apara cu disperare de ideea de neconceput ca ar putea gresi. Propria lui imperfectiune o va admite numai si numai la nivel pur teoretic si asta cu mare dificultate si doar din varful buzelor, doar speculativ si ideatic, caci isi da seama ca perfectiunea proprie e nerealist si inacceptabil social de a fi afirmata public, insa nu si-o asuma cu adevarat niciodata. Somat sa-si recunoasca un defect, sa-si asume o vina, o responsabilitate, experimenteaza un disconfort si o iritare majora, o furie ascunsa. Mecanismele lui psihologice de aparare nu-i pot furniza nici un raspuns. Va respinge cu vehementa ideea ca s-ar crede infailbil doar pentru ca stie ca aceasta l-ar face sa para nerealist si l-ar diminua astfel. Va refuza introspectia, autocunoasterea, constientizarea si maxim ce poate sustine „rau” despre el este ca „este prost de bun, ca a gresit dandu-le celorlati ceea ce nu merita”. Traieste intr-o fortareata inexpugnabila de justificari, indreptatiri si motivatii deasupra careia falfaie stindardul pe care e scris cuvantul cu care isi incepe cele mai multe fraze. EU. „Eu nu sunt asa, eu asa simt, ce sa fac daca asa vad eu? „DE CE SA MA SCHIMB? ” Personalitatea narcisista are slabe sanse sa fie constienta, sa creasca in complexitate, sa se dezvolte, sa se autocorecteze, sa evolueze spiritual, sa devina mai profunda, mai responsabila, caci e incremenita in proiect si concentrata sa prezerveze si sa apere falsul ego (de care e indragostita), construit pe iluzia perfectiunii si a infailibiltatii.

Un narcisist nu trece prin drame existentiale, nu are dileme etice sau morale, nu isi pune niciodata intrebarea: „Ce am gresit?” „Ce as putea sa fac mai bine?”. De aceea nu va apela niciodata la introspectie. Nu va explora niciodata existenta altor posibile raspunsuri. Doar confirmari. Nu are indoieli, doar certitudini. Nu are indoieli. Indoaie pe celalalt. Nu va cauta niciodata sa cearna adevarul, deoarece isi aroga drepturi divine. Cuvantul remuscare lipseste din vocabularul lui. In eventualitatea 100% improbabila si total fantezista ca ar apela la un duhovnic, ar „spovedi” pacatele celorlati, nu pe cele ale lui. Nu va marturisi niciodata nimanui: terapeut, duhovnic, partener, parinti, prieteni, un lucru de care nu este mandru, o fapta rea, o traire, un sentiment nedemn, o emotie negativa cu care sistemul lui moral intra in coflict, un rau savarsit, o posbilitate de a face bine avortata, o lipsa de sensiblitate, de compasiune. Toate acestea exista la altii din belsug, dar nu la el. Tot ce a facut el in intreaga existenta a fost totdeauna justificat si indreptatit.

Daca ii spui unui asemenea om: „Imi este atat de greu…” asteapta-te sa sa-ti raspunda: „Cui nu-i este greu? Toata lumea are greutati. Eu am, dar nu-ti mai spun. Nu e vorba doar despre tine. Nu esti tu centrul Universului”. Aici ai gresit. Din punctul lui de vedere, EL este centrul Universului. Nu trebuia in nici un caz sa te astepti la „Cum te pot ajuta? Sunt langa tine!”. Foarte edificator mi se pare urmatorul citat: „Narcissism tends especially to block data regarding others’ feelings.  When a partner feels sad, anxious or upset, the narcissistic response is to personalize, that is, take the others’ feelings as critical statements about themselves.  If „it’s all about me,” what you feel must be about me as well.  Narcissists therefore get mad instead of supportive when their partner expresses negative emotions like hurt or sad.”

Am considerat ca asa este cinstit fata de mine sa vad in ce masura o fac eu insumi si am efectuat un test online pentru narcisicm – Based upon the Narcissistic Personality Inventory.

-articol trimis pe adresa mea de o persoana care doreste sa ramana anonimă-

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 15 comentarii

Tu n-ai comis abuz niciodată?


stop-abuse-ashley-brakeEste mare zarvă, în țară, pe tema subiectului unei fete violate de mai mulți băieți. Am stat să mă gândesc dacă să scriu sau să nu scriu acest articol. Din mai multe pricini, am avut rețineri. Este un subiect delicat și, probabil, mulți dintre dvs ați fost atinși în corzile sensibile ale sufletelor dvs. Eu vă propun o privire menită să înțeleagă, să cuprindă fenomenul abuzului și locul lui în viața noastră, iar, netunând și nefulgerând, neanatemnizând nicio parte dintre cele două implicate, adică „agresorul” și „victima”, cu siguranță îi voi nemulțumi ba pe unii, ba pe ceilalți. În final, mă tem ca nu cumva mesajul meu să aprindă mai tare „farurile” de apărare ale unora dintre dvs., în loc să vă ajute să vă analizați introspectiv și să consimțiți cu cei implicați în această tragedie. Și, totuși, scriu… Poate scriu pentru mine. De fapt, da, cred că întâi pentru mine scriu!😛

Am folosit cuvântul „tragedie. Violul este o tragedie. Să forțezi pe cineva la acte care implică sfâșierea rușinii induce în acea persoană răni adânci. Langle, părintele analizei existențiale, asemăna rușinea cu perdeaua care stă în fața persoanei, apărând-o. Dincolo de perdea, se află intimitatea noastră. Se află polul gingaș, sensibil, al nostru. Iar acolo, în intimitate, nu lăsăm pe nimeni să intre, decât cu acordul nostru. Sau bine ar fi să învățăm să facem asta. Viața noastră privată nu este prilej de scandal de presă. Exibiționismul de care unii dintre noi dau dovadă, vorbind „deschis” despre lucruri ce ar fi bine să le păstreze sub pecetea tainei sau etalându-și provocator părți intime ale corpului, este semn al „perdelei rupte”, al rușinii „violate”. A abuza de cineva, fizic sau emoțional, este, printre altele, semn că tu ai fost abuzat, că porți în suflet răni deschise. Iar rănile îngropate de vii nu mor niciodată. Pe fată o doare trupul și o doare sufletul. O doare puternic. Dintr-o dată, cursul firesc al vieții ei a fost întrerupt. Ce fragilitate va naște în ea, ce rezerve față de bărbați, ce inhibiții fizice și emoționale, doar structura ei lăuntrică, resursele ei interioare și seriozitatea cu care va lucra psihoterapic cu ea însăși și cu emoțiile ei vor putea spune.

Eu vă propun însă altceva. În „umbra” acestui eveniment, ce ar fi să ne răspundem sincer la următoarea întrebare: „-Eu n-am comis niciodată niciun abuz? Abuzez de oameni, în mod curent, fără să-mi dau seama? Cum mă simt eu, când cineva abuzează de mine? Cum se simte cel de care eu abuzez?” În practica mea psihiatrică, am constatat că problema abuzului e un fel de leitmotiv, adică e cam în toate cazurile motiv de suferință lăuntrică și unul dintre cauzele pentru care pacientul se prezintă la mine. De cele mai multe ori, pentru că nu are conotațiile violului fizic, abuzul trece neobservat. Dar doare și lasă urme nebănuite. Ai comis un abuz față de o altă persoană dacă:

-l-ai lovit, i-ai adresat cuvinte jignitoare sau sarcastice

-l-ai comparat cu alții

-i-ai umblat în lucrurile personale, fără a-i cere permisiunea

-i-ai dat sfaturi fără să ți le ceară

-ai dat răspunsuri în locul lui, deși nu trăiești viața sa: „eu, dac-aș fi în locul tău…”. Nu ești „în locul lui”, ești „în locul tău”. Rămâi pe „tarlaua” ta, „bre”!

-l-ai șantajat emoțional: „dacă nu faci ca mine, vezi tu!”, „dacă nu ești cuminte, moare mamițica! Vrei să moară mamițica?”

-i-ai făcut complimente cu scopul de a te pune bine cu el, de a obține de la el simpatia sau favorul său

-ai intrat în camera lui fără să bați la ușă

-i-ai verificat, în lipsă și fără știrea sa, telefonul mobil, contul de facebook, ș.a.

-șef fiind, i-ai pus angajatului tău mijloace de monitorizare, fără a-l avertiza, în prealabil, că activitatea la locul de muncă e supusă controlului

-i-ai făcut o vizită inopinată, fără să-l anunți în prealabil

-ai insistat cu apelurile telefonice, deși ai văzut că nu ți-a răspuns o dată

-te-ai folosit de poziția ta de autoritate, pentru a-ți exercita controlul asupra lui și a-l supune orb voinței tale

-te-ai folosit de imaginea lui ca să ieși în evidență, ca să fii și tu văzut

-ai dezvăluit altuia mistere ale lui, proprii, pe care le-a discutat intim cu tine

-ai vorbit despre el, în absența lui, nu „de bine”, ci spre înjosire și răzbunare

Lista poate continua. Nu mi-am propus să epuizez subiectul. Ci doar să supun atenției dvs realitatea abuzului, în ale cărui mreje suntem și noi cuprinși, în fiecare zi. Îmi doresc câteva lucruri prin acest mic buletin informativ pe chestiunea abuzului. Îmi doresc, întâi de toate, să ne eliberăm de povara acestei înșelări: „eu niciodată…”. „-Eu niciodată nu aș comite o astfel de faptă!”. Dincolo de mesajul ascuns al acestei afirmații, „eu niciodată nu aș comite o astfel de faptă, pentru că eu sunt mai bun decât cei care au făcut treaba asta”, vreau să-ți spun, cât se poate de serios: „-Eu niciodată n-aș băga mâna în foc pentru tine. Și nici pentru mine. Câte din lucrurile pe care am spus, odinioară, că nu le-am face niciodată, le-am făcut?” Sună dur, ăh? Apoi, bine, bine, n-ai comite viol, dar de unde știi că rănile pe care le-ai făcut altora -și poate continui să le faci zilnic-, nu lasă în inimile lor același dureros ecou? N-ar fi bine să încetezi cu abuzurile „mici” -de pildă să te oprești din zvonistică, să pui fermoar la gură și, apoi, să întrebi constant „-Pot să?”, „-Îmi dai voie?”, să înveți ce înseamnă, cu toată ființa, a spune „-Te rog!”, „-Mulțumesc!”, „-Apreciez!”- ? Te mai invit la o treabă, mai delicată apoi. Să simți cu cei acuzați! Dap, cu ăștia cărora le spui „violatori”. Nu mă interesează părerea ta cu privire la ce „ar trebui” să se întâmple cu ei. Mă interesează acest aspect: „con-simțirea”, „simțirea-împreună-cu-ei”. Am impresia că le-am pus o etichetă și nici nu ne mai mișcă drama lor interioară. Sunt și ei oameni. Au și ei familii. Bine, bine, vor fi toți niște insensibili. Dar sunt convins că, pe undeva, o mamă, un tată, sau, dacă nu, o bunică, un unchi, un prieten, o cunoștință plânge pentru ei. Și dacă nu plâng „ai lui”, ce te oprește pe tine a o face? Și da, ultima treabă, care e, de fapt, o rugăminte. Asta ca de la iubitor de facebook la iubitor de facebook. Ai putea, te rog frumos, să nu mai pui pe internet imagini cu chipul celor implicați, fie ale fetei abuzate, fie ale băieților abuzatori? Ai putea să nu mai contribui și tu la „demascarea” lor? Ai putea să nu mai înfigi și tu cuțitul în rană și să nu adâncești, mai mult, răul înfăptuit?

Poate sunt un visător, dar încă am tăria de a mai crede în noi. În mine, în tine. În vindecarea fetei. În reabilitatea morală a băieților. Sunt convins că lumea nu se va face mai bună dacă „justiția își va face treaba”, ce-o mai fi însemnând și asta!(?) Lumea se va schimba începând de la noi. De la mine, de la tine. Nu prin înnăsprirea pedepselor, nici măcar asupra sinelui. Ci printr-o sinceră și corectă analiză interioară. Prin a ne uita la ce ne-au făcut alții ieri și ne doare azi și a lua hotărârea solemnă să întrerupem, în dreptul nostru, seria abuzurilor. Și da, prin a trăi, la modul ferm, spusele lui I(i)sus:

„-De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poți să zici fratelui tău: „-Frate, lasă-mă să-ți scot paiul din ochi”, și, când colo, tu nu vezi bârna din ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6, 41-42).

„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra…” Ioan 8,7.

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | 8 comentarii

Poţi să o iei de la capăt


Herat_6961a„Populaţia unui ţinut situat în vârful munţilor deşertici din Herat era disperată, după mai multe secole de dezordine şi proastă guvernare. Nu putea aboli monarhia pur şi simplu, şi nici nu mai suporta multele generaţii de regi aroganţi şi egoişti. Prin urmare, a convocat Loya Jirga, cunoscutul sfat al înţelepţilor din acel loc.

Loya Jirga a hotărât să aleagă un rege la fiecare patru ani, care va avea puterea absolută. Va putea creşte impozitele, va putea cere supunere oarbă, va putea alege în fiecare noapte câte o femeie pe care să o ducă în patul său, va putea mânca şi bea oricât va dori. Se va îmbrăca cu cele mai frumoase veşminte, va călări cei mai frumoşi cai. În fine, orice ordin, oricât de absurd ar fi, va fi ascultat fără ca nimeni să nu poată întreba care îi este logica sau cât de drept este. Dar, la sfârşitul celor patru ani, va fi obligat să renunţe la tron şi să părăsească ţinutul, luându-şi cu el numai familia şi hainele de pe el. Toţi ştiau că asta însemna moartea în trei, patru zile, fiindcă, în valea aceea, nu exista nimic în afară de un imens deşert, cu ierni geroase şi veri toride.

Înţelepţii din Loya Jirga şi-au închipuit că nimeni nu va risca să-şi asume puterea şi, astfel, se vor putea întoarce la vechiul sistem de alegeri democratice. Decizia a fost promulgată: tronul regal era gol, dar condiţiile pentru a-l ocupa erau dure. În prima clipă, mai mulţi s-au entuziasmat de posibilitate. Un bătrân cu cancer a acceptat provocarea, dar a murit de boală în timpul mandatului, cu zâmbetul pe buze. I-a urmat un nebun, dar, din pricina problemelor mentale, a plecat după patru luni şi a dispărut în deşert. După asta, a început să umble zvonul că tronul era blestemat şi nimeni n-a mai îndrăznit să rişte. Ţinutul a rămas fără guvernator, confuzia s-a instalat, locuitorii au înţeles că tradiţia monarhică trebuia uitată pentru totdeauna şi s-au pregătit să-şi schimbe obiceiurile. Loya Jirga şi-a dat seama că luase o decizie înţeleaptă: nu obligase poporul să facă altă alegere, eliminase doar ambiţia celor care doreau puterea cu orice preţ.

Chiar atunci a apărut un tânăr, căsătorit, cu trei copii. „-Eu accept această sarcină”, spuse el. Înţelepţii au încercat să îi explice riscurile puterii. I-au amintit că are familie, că legea nu era decât o invenţie ca să-i facă să renunţe pe aventurieri şi despoţi. Dar tânărul a ţinut-o una şi bună. Şi, cum altă cale nu exista, Loya Jirga nu a mai avut încotro decât să aştepte încă patru ani pentru a-şi duce planul la îndeplinire.

Tânărul şi familia lui au devenit guvernanţi foarte buni. Erau drepţi, împărţeau bogăţia mai mare, au scăzut preţul alimentelor, au dat petreceri populare ca să sărbătorească schimbarea anotimpurilor, au sprijinit arta meşteşugurilor şi muzica. În timpul acesta, în fiecare noapte, o caravană trasă de cai părăsea oraşul, purtând căruţe încărcate şi grele, acoperite cu prelate, în aşa fel încât nimeni să nu poată vedea ce se afla înăuntru.

Şi nu s-au mai întors niciodată.

La început, înţelepţii din Loya Jirga au crezut că se fură tezaurul. Dar, în acelaşi timp, s-au consolat cu ideea că tânărul nu se va aventura niciodată prea departe de zidurile oraşului. Dacă ar fi făcut asta şi ar fi escaladat primul munte, ar fi descoperit că toţi caii şi-ar fi dat sfârşitul înainte de a ajunge la destinaţie – se aflau în mijlocul unuia dintre locurile cele mai neprimitoare ale planetei. S-au strâns iarăşi şi au hotărât: să-l lase să facă ce vrea. Imediat ce i se va termina mandatul, aveau să meargă până la locul unde caii căzuseră de oboseală, iar călăreţii îi muriseră de sete, şi aveau să recupereze tot.

Aşa că nu s-au mai îngrijit de asta şi au aşteptat cu răbdare.

La sfârşitul celor patru ani, tânărul a părăsit tronul şi ţinutul. Populaţia s-a revoltat. De multă vreme nu mai avuseseră un guvernator atât de înţelept şi de drept! Dar hotărârea Loyei Jirga trebuia respectată. Tânărul s-a dus la soţie şi copii şi i-a rugat să-l însoţească.

„-Eu vin”, spuse femeia. „Dar lasă-i măcar pe copii aici; ei vor putea să supravieţuiască şi să transmită mai departe povestea vieţii tale.”

„-Ai încredere în mine!”

Tradiţiile tribale erau rigide, aşa că femeia nu avea alternativă şi trebuia să se supună soţului. Încălecară, se îndreptară spre porţile oraşului, îşi luară rămas bun de la prietenii pe care şi-i făcuseră cât timp fuseseră la guvernare. Loya Jirga era mulţumită: chiar dacă aveau susţinători, trebuia să se împlinească soarta aleasă. Nimeni nu va mai risca să urce pe tron şi tradiţia democratică va fi, în sfârşit, restabilită. Imediat ce le va sta în putinţă, vor recupera şi tezaurul, care, probabil că era abandonat în deşert, la o distanţă de mai puţin de trei zile.

Familia mergea prin valea morţii în tăcere. Femeia nu îndrăznea să scoată o vorbă, copiii nu pricepeau ce se petrecea, tânărul părea cufundat în gânduri. După ce au trecut peste un deal, au umblat o zi întreagă printr-o câmpie şi s-au culcat pe dealul următor.

Femeia s-a trezit în zori – voia să se mai bucure, în ultimele două zile din viaţă, de priveliştea munţilor pe care i-a iubit atât. Se duse pe culme şi privi spre partea cealaltă a versantului, unde ştia că o aşteaptă altă câmpie pustie. Şi-i stătu inima de spaimă.

În toţi acei patru ani, caravanele care plecaseră noaptea nu duceau bijuterii, nici monezi de aur. Duceau cărămizi, seminţe, lemn, ţigle, ţesături, condimente, animale, instrumente tradiţionale de săpat în adâncuri pentru a ajunge la apă. Avea în faţa ochilor alt oraş – mult mai modern, mai frumos, cu toate lucrurile în ordine.

„-Acesta e regatul tău!” – spuse tânărul, care tocmai se trezise şi se apropiase de ea. De când am aflat despre lege, am ştiut că nu puteam, în patru ani, să îndrept secolele de corupţie şi de proastă administraţie care au distrus ţinutul. Dar ştiam un singur lucru: puteam să o iau de la capăt!”

-fragment din cartea „Învingătorul este întotdeauna singur”, Paulo Coehlo-

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Eu, între oglinzile vieții


justin-timberlake-mirrors           Recunosc că nu sunt genul care să petreacă mult timp în oglindă. Mi se pare un efort inutil, nociv comodității mele ancestrale. Dar astăzi, intenționez să vă vorbesc despre altfel de oglinzi. Despre două oglinzi în care eu mă privesc mereu și mereu. De când am început să mă zăresc, tot privesc, ba într-una, ba în cealaltă. Și, dacă sunteți ca mine, adică om, probabil și dvs faceți la fel.

  1. Prima oglindă este oglinda exterioară. Privesc în ea ca să văd cum mă percep ceilalți. De-a lungul vremii, am primit învățături diferite cu privire la această oglindă. Au fost voci care mi-au spus că ea e tot ce contează. Că felul în care mă văd alții îmi asigură renumele, prestigiul, succesul, reușita în viață. „-Hei, ia-ți o mașină bună, un telefon mobil bun, haine de firmă, fă-ți liposucție, mai mergi și tu la sală, bagă-ți lentile sau bagă-ți mințile-n cap!”. „-De ce vrei tu să fii diferit de ceilalți?”, „-Fii și tu ca restul!”, etc. Când merg să mă tund, doamna frizer mă întreabă consecvent: „-Nu vreți și sprâncenele? Sunteți sigur?”. „-Lasă-mi, tu, duduie, sprâncenele-n pace, ce ai cu ele?”, îi răspund în gând. Oricât aș ignora vocile celor din jur, ele sunt importante pentru mine. Da, felul în care mă percep ceilalți contează pentru mine. Dacă aș alege să nu mă uit în această oglindă, viața mea ar fi marcată de egoism, de un exhibiționism care i-ar putea răni pe ceilalți. Și, care, în niciun caz, nu m-ar împlini. Dacă aș alege să-mi ordonez viața după pretențiile celorlalți, m-aș pierde pe mine, aș deveni un conformist, stingând în mine ceea ce-mi este propriu, unic, irepetabil, original.
  2. Cea de-a doua oglindă este oglinda interioară. În momentele mele de introspecție, nu puține, ca fire meditativă, mă uit cu băgare de seamă în ea. Uneori îmi place de mine. Îmi place, de pildă, că-mi pot gestiona simțămintele și impulsurile, că am o oarecare tendință la echilibru și cumpătare. Că am ochi albaștri și un zâmbet drăguț(el). Îmi place ce lucrez și ce rezultate am în urma muncii depuse. Nu-mi plac multe. Uneori, nu-mi place chipul meu. Nici seriozitatea și implicarea în toate lucrurile înfăptuite, care mă consumă. Dar, revenind, oglinda interioară este importantă pentru mine. Felul în care mă văd contează. Pentru că, în esență, „sunt ceea ce sunt atunci când sunt singur cu mine însumi”. Dacă nu mă mai văd, dacă nu mă mai aud, alunec în isterie sau în narcisism, îmi ascund sufletul rănit în spatele măștilor și joc roluri care să atragă aplauzele celorlalți. Când nu mă mai iubesc, fac tot posibilul să mă fac iubit de ceilalți, doar-doar voi căpăta și eu un strop din dragostea după care sufletul meu tânjește. Când mă văd prea tare și numai pe mine, pierd din vedere raportarea la ceilalți și viața mea sărăcește: deși universul meu interior e bogat, cel exterior e pustiit. Așa se întâmplă, de exemplu, când sunt deprimat: mă izolez, mă închid în cochilia mea, trag obloanele, fac întuneric și rece.

Am două oglinzi. Mereu. A mă uita la timp, cu măsură, în amândouă, ține de măiestria de a-mi trăi viața. Și în existența mea, ca și în trafic, viața are prioritate. De aceea, aleg să nu omit niciuna dintre cele două oglinzi, oricât m-ar durea când văd, în ele, ce multe mai am de îndreptat.😉

Dar dvs.? Cum stați cu oglinzile?😛

Posted in Uncategorized | Etichetat , , | 2 comentarii

Alege astăzi să faci un gest „dulce”


kids-helping-kids-Google-SearchZilele trecute a plouat mult în Sibiu. Vremea umedă mi-a adus aminte de excursia pe care am avut-o, acum câțiva ani, în Londra. Și, mai ales, mi-a evocat un episod care m-a surprins plăcut acolo. Cum ploua destul și cam în fiecare zi, unul dintre mijloacele de transport la îndemână, pe lângă metrou, ne-a fost nouă, vizitatorilor, autobuzul. Știți ce am remarcat? Amabilitatea șoferilor de autobuz. Naturalețea cu care făceau gesturi calde, gingașe. Umanitatea. Harul. Păi să vedeți! Niciodată dacă erai întârziat, un șofer nu pleca dacă te vedea că alergi spre autobuz. Chiar dacă toți ceilalți așteptau după tine. Niciodată conducătorii auto nu-ți închideau ușa în nas, dacă erai neputincios, molcom, beat, cu deficiențe motorii sau vârstnic. Uneori, dacă ploua tare, șoferul oprea autobuzul, în ciuda faptului că nu era acolo stație, pentru ca tu să te urci în el. Erau unii călători care nu dețineau bilet, în special persoane de culoare; aveau parte de o mică muștruluială, fiind somați apoi să-și înnoiască abonamentul cât de repede, dar nu erau dați jos.

Evident, și-n Sibiu, inima țării, capitală internațională a civilizației și a culturii, tandrețea e la ea acasă. La tot pasul, persoane care îți zâmbesc cald, tineri mai ales, conducători auto care îți cedează prioritatea, necunoscuți care sunt gata să-ți sară în ajutor pe stradă, în bloc sau oriunde ai o problemă. Ieri mi s-a întâmplat un lucru frumos. Eram la magazin, aveam coșul încărcat puțin, iar în spatele meu stătea un domn care-și cumpărase două mici produse. I-am spus să meargă în față, să nu stea după mine, lucru pe care l-a și făcut, privindu-mă recunoscător și bucuros. „-De ce faceți asta?”, m-a întrebat. „-Pentru că eu aveam mai multe cumpărate, nu era cazul să stați după mine”, i-am răspuns. „-Da, dar e dreptul dvs să fiți în fața mea!”. „-Dacă am fi roboți, da, aș uza mereu de drepturile mele. Dar mai suntem și oameni, nu?”. „-Să știți c-aveți dreptate”, mi-a răspuns. Nu fac lucruri de-astea mereu, de fapt, le fac foarte rar, rușine să-mi fie. În general, sunt posac și morocănos. Mai ales că era oră de somnic pentru bebelușul din mine. Dar sunt înconjurat de oameni care se comportă cu mine așa, duios și blând, în fiecare zi. Oriunde, oricând. Și mai cu seamă, Îl cunosc pe Unul care a renunțat „la dreptul lui” spre a fi socotit eu, în El, drept.

Cum ar fi lumea aceasta dacă, astăzi, am îngropa armele, am fi mai puțin justițiari, mai puțin preocupați de luptele de partide, de orice fel, ne-am ține departe de ideologii păguboase și de judecarea vieților celorlalți, și ne-am gândi cum am putea să oferim un zâmbet, o îmbrățisare, un cuvânt de mângâiere, de încurajare?!

Faceți astăzi gesturi „dulci”, de iubire! Semănați dragoste, nu ură! Și, fiți liniștiți, dacă oamenii vor vedea în voi dragoste, vor primi și adevărul pe care-l propovăduiți! Dar toate la timpul lor…😉

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 2 comentarii

„Sus inima! Nu vă lăsați furați de moda demisiei care marchează lumea!” – interviu cu preotul ortodox Constantin Necula


Andrei Pătrîncă: -Hristos a înviat! Părinte, vă mulțumesc pentru răspunsul pozitiv la invitația noastră, precum și pentru frumoasa colaborare în slujire cu care mă onorați! Vă invit să începem dialogul nostru aflând câteva lucruri despre dvs.!

necula1              Pr. Constantin Necula: Nu sunt prea multe de aflat. În general sunt prea vizibil să mai îndrăzesc să mă mai ascund. Preot ortodox, conferențiar la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din cadrul Univesității „Lucian Blaga” Sibiu, consilier al Mitropolitului Ardealului pe dimensiunea „misiune”, „pastorală” și „imagine”. Slujitor la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, președinte al Crucii Albastre din România, asociație care se ocupă cu tratarea dependențelor de drog și alcool. Căsătorit, 2 copii, zeci de cărți și foarte multe întâlniri cu oamenii, izvor și adresant final multora dintre cărțile mele. Preocupat de mântuire și de România, țara în care trăiesc cu voia lui Dumnezeu.

Andrei Pătrîncă: -Cum v-ați descoperit chemarea pentru preoție?

Necula5             Pr. Constantin Necula: Însoțindu-l pe tata la Prohodul din Vinerea mare, la Biserica „Sfântul Nicolae” din Brașov, răvășit de frumsețea cântării și a versurilor, dar și de atmosfera din biserică. Tata era un excelent virtuos al toacei liturgice, în turla bisericii desfășurându-se un spectacol la fel de majestuos ca în cântarea liturgică. Apoi, în vacanțele din satul cumnatului meu, în Căteț, când am descoperit o biserică vie, tandră și muncitoare, deși, la prima vedere, părea că nu se întâmplă nimic. Convertirea mea la conținutul teologiei s-a făcut pe când urmam cursurile serale ale unei Școli de Partid, prin 1986-1987, uimit de logica teologiei față de inventica ateismului științific. La examenul final, cu o lucrare de misiologie -aș spune azi-, „combaterea falselor credințe dintr-o sectă” la modă în preocupările vremii, am primit ca premiu de absolvire o… Biblie. Poate că nu era chemarea la preoție, ci doar la un alt mod de viață. Din acel mod de viață s-a născut preoția.

Andrei Pătrîncă: -Blogul „Tineri spre fericire” este lecturat mai cu seamă de tineri care trec prin stări lăuntrice apăsătoare. Pe de celalaltă parte, sunt mulți creștini care consideră că a simți tot ceea ce se poate simți, cu toate cele ce țin de simțire, e semn al unei credințe neautentice. De aceea, unii își maschează stările, le neagă până la paroxismul invalidant. Omul Constantin Necula resimte și el simțirile firii? Se confruntă cu frica, descurajarea, tristețea, dorința de izolare?

necula6              Pr. Constantin Necula: -Înseamnă că nu sunt un creștin autentic, după rigorile multora. Sunt atent la multe din viața mea, dar n-am făcut din creștinism agentură de scrupulozitate. Sunt optimist prin fire, cu derapajele necesare unui optimism moderat. Dumnezeu mi-a dăruit o mare încredere în El și mi-a temperat voința de parvenire sau carierism. Am îndoieli, mai ales cu privire la modul în care îmi fac datoria, iubesc oamenii cu obstinație neobosită. Obosesc uneori de preoție și, de aceea, mă refugiez în scris sau citit. O să ziceți că, la cât am scris, sunt obosit mai tot timpul, dar nu-i așa. Oboseala vine din neatenția mea la echilibru în slujire și muncă. Nu am depresiuni sufletești, dar mă țin mereu cu gândul pe buza prăpastiei, la marginea gropii. Am emoții mari la slujire și când le vorbesc oamenilor. Chiar dacă unii cred că predic cu ușurință, nu-i chiar așa.

Andrei Pătrîncă: -Ce vă ajută să mergeți mai departe, atunci când, aparent, totul se prăbușește în jurul dvs.?

Necula7             Pr. Constantin Necula: Liturghia. Conștiința mea e legată fundamental de slujirea Liturghiei, singurul reazăm și marker al vieții teologice și umane depotrivă. E important însă să spun că nu am avut parte de cutremure mari, cel mult de câteva de 4,5 -5 pe scara Richter, fiind marcat de ratarea Liceului Militar la 14 ani, când mi s-a reconfigurat toată viața. Azi, când vorbesc în unități sau adunări militare, și am câteva astfel de momente în fiecare an, înțeleg ce atent a fost Hristos cu mine să rămân ofițer, dar în alt departament al Oștirii. Mi-e foarte greu să găsesc resurse în a încuraja oamenii în situații de criză, de boală sau doliu. Dar simt ca un dar al lui Dumnezeu că o fac bine și-L iubesc și mai tare pe El pentru aceasta.

Andrei Pătrîncă: -Cum vă simțiți în întâlnirile dvs. cu propria persoană, în locuința dvs. interioară?

Necula2           Pr. Constantin Necula: -Nu prea am timp de dialoguri interioare, dar, când o fac, o fac cu maximă exigență. Îmi folosesc călătoriile pentru aceasta, timpul în care pare că șad și nu gândesc. Apoi mă ajută mult contactul cu o serie de oameni-vectori care mă țin în viață. Inclusiv foarte mulți studenți care au devenit oameni de mare calitate și de mare anduranță în misiunea Bisericii.

Andrei Pătrîncă: -Cine este Iisus Hristos pentru dvs.?

Pr. Constantin Necula: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Născut, nu făcut. Cel de-o ființă cu Tatăl. Și toate celelalte consemnate în Crezul niceo-constantinopolitan, pe care l-am asumat și asimilat în întreaga mea gândire.

Andrei Pătrîncă: -Ce le-ați transmite tinerilor care consideră că viața nu merită să mai fie trăită? Tinerilor care și-au pierdut nădejdea…

Necula3            Pr. Constantin Necula: Sus inima! Nu vă lăsați furați de moda demisiei care marchează lumea! Căutați sprijin, oameni care să vă ajute, dar nu-i lăsați apoi singuri pe cei care v-au susținut, crezând că numai ei au datorii către voi și ieșirea voastră din uzura morții! Nădejdea nu se crește din îmbătarea cu apă de trandafiri, din aberanta gândire de genul: „o să fie bine!”. Nu. Uneori nu e bine, dar asta nu înseamnă că avem dinainte un parcurs al răului fără sfârșit. Lipiți-vă de Hristos! Merită!

Andrei Pătrîncă: -Mulți tineri care trec pragul cabinetului de psihiatrie mi-au spus că simt nevoia unei legături cu un duhovnic, dar le este teamă să se deschidă în fața lui. Ce gând aveți pentru ei?
Necula4             Pr. Constantin Necula: Curaj! Teama aceasta nu are un fundament real, ci unul indus. Vă aflați dinaintea lui Dumnezeu! Preoții sunt doar martorii Învierii lui Iisus Hristos, ceea ce nu e lucru puțin, și ai învierii voastre, ceea ce iarăși e un lucru mare.

Andrei Pătrîncă: În numele cititorilor blogului „Tineri spre fericire”, vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă doresc un an duhovnicesc în care să faceți din fiecare clipă a vieții clipa cea mai bucuroasă cu putință!

Pr. Constantin Necula: Mulțumesc eu pentru posibilitatea de a mă adresa tinerilor și pe această cale! Ținem aproape! Nu doar pentru ei, ci și pentru nevoia noastră de a fi o echipă. De drag de Hristos!🙂

Interviu realizat de Andrei Pătrîncă,

Medic specialist psihiatru,

Consilier analitic-existențial

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | 2 comentarii

„Tăcerile tinerilor sunt tăceri care urlă” -interviu cu preotul catolic Anton Robu-


-Părinte, vă mulțumim pentru disponibilitatea  de a discuta despre frăția voastră, despre tineri și problemele lor!

-Accept cu plăcere să schimb, împreună cu dvs., câteva impresii! Tinerii din țară și din lumea întreaga reprezintă viitorul; pe ei trebuie clădită maturitatea, încrederea, responsabilitatea.

 

-Spuneți-ne, pentru început, câte ceva despre dvs.!

don antonio2-Mă numesc Anton Robu. M-am născut la Constanța, întrucât părinții mei lucrau, în acel timp, în Dobrogea. Originar sunt însă din Moldova. Am făcut liceul în România, apoi am ajuns în Italia. Am urmat cursurile seminarului teologic, șase ani de pregătire în Seminarul Diecezei. Înainte însă de aceasta, mi-am refăcut studiile într-o școală italiană, am reluat bacalaureatul, deoarece în România, în vremea respectivă, am întâmpinat dificultăți în a mă înscrie la cursurile filosofice și teologice necesare ordinării ca preot. Acum am patruzeci și trei de ani, sunt de douăzeci și patru de ani în Italia. De paisprezece ani sunt preot romano-catolic, încardinat în Provincia de Imperia, și slujesc pentru comunități italiene.

-Cum ați ajuns în Italia?

-Am fost trimis la studii de către Superiorii mei, la începutul anilor `90, la Padova şi în alte studentate catolice. Mi-am finalizat formarea culturală, filosofică și teologică, am fost sfințit preot și am ajuns în această dieceză.

-De ce-ați ales să deveniți preot?

don antonio1-Dumnezeu este Cel care m-a ales. Eu am încercat să răspund. Dumnezeu nu a dorit ceva de la mine, m-a voit pe mine! Desigur, m-a inspirat și exemplul multor preoți pe care i-am cunoscut, păstori sufletești care au fost chinuiți pentru credința lor în temnițele comuniste, persoane dăruite lui Dumnezeu total, fără teamă. Pentru mine, s-au întrupat cuvintele marelui Tertulian: „sângele martirilor, sămânță pentru noi, creștinii!”.

-Cum este slujirea dvs.? Ce bucurii aveți, ce întristări, ce așteptări?

-Încerc să fac din slujirea mea una cu toată inima și cu tot sufletul. Sunt precum un misionar: ajung în mai multe comunități, întrucât Occidentul și, implicit, Italia, a devenit pământ de misiune. Bucuria cea mai mare a unui pastor este când vede turma unită. Am o întristare, aceea că aș putea face mai mult sau aș putea ajunge la mai multe suflete. Așteptările sunt nu atât din dorința mea de a mă simți realizat, cât, mai cu seamă, năzuiesc să las un semn al iubirii lui Dumnezeu în suflete. Așa cum eu, la rândul meu, „am gustat” din dăruirea și jertfelnicia predecesorilor mei.

 

-Participă tinerii la slujbele bisericii păstorite de dvs.?

-Am bucuria să văd o participare frumoasă în rândul tinerilor. Atunci când creez ocazii, observ că tinerii sunt încă dornici de ceva profund, esențial, autentic. „Cuvântul este sunet, mărturia devine tunet!”. „Verba volant!”. Tinerii au nevoie de exemple, de îndrumători care să le sădească în inimi sens, semnificație ontologică.

-Care sunt problemele pentru care vi se adresează tinerii, în general?

-Tinerii au dorința să se realizeze. Au nevoie să fie ascultați, înțeleși și, mai ales, iubiți. Sunt mulți tineri care suferă de însingurare, o însingurare lăuntrică ce de multe ori nu se manifestă, dar căreia i se vădesc semnele. Tăcerea, „silentium”, nu este absența cuvintelor; multe din tăcerile tinerilor sunt tăceri care „urlă”, care vor să fie auzite, înțelese, clarificate. Tânărul zilelor noastre are mare nevoie să fie apreciat, valorizat, dar și responsabilizat. Are nevoie să înțeleagă că realizarea oricărui proiect al vieții cere onestitate, gradualitate și desigur, implicare dedicată.

-Aveți și dvs., ca om, momente de întristare, de descurajare, de neliniște și teamă? Cum reușiți să treceți peste încercările vieții?

don antonio3-Ființa umană este, de multe ori, supusă încercărilor, descurajării, neliniștii. Dacă însă Dumnezeu este, cu adevărat, centrul vieții, orice se înfruntă cu capul sus, cu smerenia necesară și cu dorința de a depăși acel moment. Împreună cu sfântul Paul (Pavel), spun și eu: „când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12,10), „pot totul în Cristos, care mă întărește” (Filipeni 4,13). Mă las alinat de cuvintele lui Isus: „îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12,9). Avem nevoie de umilința de a accepta că nu suntem perfecți și de năzuința de a tinde spre perfecțiune. „Biserica nu este o societate de oameni perfecți, ci de oameni ce tind spre perfecțiune”. „Biserica nu este un club de oameni perfecți, ci un spital pentru bolnavi” (Cardinalul Dolan).

-Când viața pare de netrăit, ce poate face omul de rând, mai mult sau mai puțin implicat religios, pentru a resimți iarăși valoarea vieții?

-„Noli foras exire in te ipse reddi in interirorem hominem stat veritas!”. „-Nu ieși din tine, intră înlăuntrul tău, pentru că în tine găsești Adevărul!” (Sf. Augustin). Fiecare om e bine să găsească în el însuși motivul pentru a trăi, pentru „a fi”, pentru a iubi, sensul personal. Simțământul vieții e legat și de stima de sine adecvată, responsabilă, autentică.

 

-Cine este Isus Cristos pentru dvs.?

Isus este totul. Doar El este adevăratul revoluționar al existenței, sursa a ceea ce este bun, sfânt, frumos și nobil. Viața mea are sens doar trăită în El și pentru El. Plinătatea iubirii reale este în El. Învăț în fiecare zi, la școala iubirii Lui, bucuria de a fi o persoană realizată, fericită, pentru că sunt totul pentru Isus și El este totul pentru mine.

 

don antonio4-Sunt surprins de direcția „spre bine” a ultimelor pontificate, mai cu seamă după Conciliul Vatican II. Biserica Catolică reușește, într-un fel unic între toate bisericile creștine, după părerea mea, să păstreze echilibrul între istoricitate și actualizare, între conservatorism moral și asumare călduroasă a tuturor păcătoșilor. Una dintre figurile reprezentative pentru istoria noastră târzie este apariția pe scena ei, ca episcop al Romei și păstor al Bisericii Universale, a Papei Francisc. Un Papă carismatic, aflat într-o poziție nu tocmai de invidiat. Care este legătura Papei cu tinerii? Cum este perceput? Ce așteaptă tinerii de la sanctitatea sa?

-În orice timp al istoriei, Barca lui Petru a fost ghidată de cei aleși ca să fie așa cum Dumnezeu îi dorește: „Tu ești Petru și, pe această piatră, voi zidi Biserica Mea. Și porțile locuinței morților nu o vor birui” (Matei 16,18). Papa Francisc a fost ales pentru a fi, în zilele noastre, un ghid capabil să le vorbească tuturor și să fie înțeles de toți. Prin cuvinte simple, dar pline de putere, știe să proclame măreția iubirii lui Dumnezeu. A acestui Dumnezeu care, „da”, este Drept Judecător, dar care este, mai ales, Tată Milostiv, iertător, îngăduitor. După cum spune Papa Francisc, „Dumnezeu ne iartă mereu, noi suntem cei care obosim să cerem iertarea!”. Tinerii au ales libertatea interioară a acestui Papă. Simt în el un răspuns la multele lor întrebări lăuntrice. În același timp, tinerii știu că Papa îi ascultă, îi îndeamnă, îi sfătuiește, le dăruiește și, mai ales, îi iubește într-un mod părintesc. Așteptările lor față de acest Papă se întâlnesc cu modul simplu și spontan în care pontiful se prezintă în fața lumii.

 

-Referindu-se la dialogul și colaborarea cu ortodocșii și cu protestanții, Conciliul Vatican II spune un lucru greu de digerat de toți fundamentaliștii care cred că, dincolo de cultul din care ei fac parte, Dumnezeu nu lucrează: „catolicii trebuie să recunoască și să aprecieze  cu bucurie valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la frații despărțiți de noi. Vrednic și drept este să recunoaștem bogățiile lui Cristos și faptele puterii Sale în viețile celorlalți, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui… tot ceea ce se săvârșește prin harul Duhului Sfânt în frații despărțiți poate contribui și la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creștin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinței, ci, dimpotrivă, ne poate face să pătrundem desăvârșit misterul lui Cristos și al Bisericii” (Conciliul Vatican II, „Unitatis redintegratio”, nr. 4). Părinte, observ în rândul tinerilor o dorință tot mai mare de a-i privi pe ceilalți creștini, de alte orientări, drept frați ai lor. Este ecumenismul un astfel de prilej?

-Da, este. Dar nu ecumenismul vorbelor. Ecumenismul vorbelor se pierde în nori. Trăirea de zi cu zi a valorilor comune este marca plinătății unității dintre noi, creștinii de diverse tradiții: „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13,35). Când tinerii merg la Taize sau în alte locuri care le oferă oportunități interconfesionale, nu vorbesc despre ecumenism, ci trăiesc ca frații.

 

-Vă mulțumim pentru timpul acordat acestui interviu și vă dorim să propășiți în toate cele bune, ziditoare pentru dvs. și pentru cei aflați sub păstorirea dvs.!

Interviu realizat de Andrei Pătrîncă
Medic specialist psihiatru

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

De la spiritualitate și „Circ psihiatric” la oamenii de aici și de dincolo – un interviu deosebit cu actorul Adrian Lepădatu-


-Îți mulțumesc, Adi, pentru că ne faci iarăși onoarea de a ne fi alături! Interviul cu tine de data trecută s-a bucurat de o mare popularitate. Ce a însemnat pentru tine?

pf_1419601455-Și eu îți mulțumesc mult, dragul meu prieten spiritual, Andrei🙂, pentru că te-ai gândit din nou la mine și pentru că ai păstrat legătura cu mine! Le mulțumesc și cititorilor tăi pentru interesul manifestat! Înseamnă foarte mult pentru mine faptul că sunt apreciat, că pot să împărtășesc din experiențele mele de viață și profesionale. Mă bucură faptul că inițiativa acestui interviu vine din partea ta, deoarece și eu te apreciez și te urmăresc cu mult interes. Rezonez mult cu zona aceasta spirituală, nu doar de când am devenit artist cu adevărat, ci consider că din adolescență am început să-mi descopăr această latură și să o cultiv. Dacă mă gândesc bine, chiar de mic eram puțin mai diferit față de alți copii, prin personalitatea mea dezinvoltă, creativitate, empatia față de ceilalți, sensibilitatea și apropierea de Dumnezeu. În parte, bunica mea e responsabilă de aceasta, ducându-mă cu ea la Biserică și învățându-mă rugăciuni. Așadar pot să-ți spun că înseamnă mult pentru mine faptul că putem comunica și prin intermediul blogului tău, la care sunt părtași și alți prieteni virtuali și spirituali. Îți sunt profund recunoscător!

-Mulțumesc mult de cuvintele frumoase, Adi! Acum ești actor. Ai terminat facultatea. E altfel să fii actor decât ți-ai imaginat când erai student? Ce este așa cum te-ai așteptat, ce te-a surprins?

10410102_1782390151986157_4671953147763620535_n– Așa este. Acum sunt actor cu acte în regulă, cum se spune, și am făcut din asta o profesie și un mod de viață, pot spune. Este rațiunea mea de a trăi, de a-mi manifesta bucuriile, tristețile, având posibilitatea să le arăt fie pe scenă, fie pe un platou de filmare. Sigur că este diferit când închei perioada studenției în care  îți dorești să înveți cât mai mult, ești mai liber, protejat și concentrat pe studiu și practică. O dată cu absolvirea începe adevărata provocare pentru a pune în practică tot ce ai acumulat pe parcursul celor trei ani de studenție, foarte puțini de altfel, dorindu-ți să joci în piese de teatru și film. Ca actor profesionist, începi să cauți proiecte care ți se potrivesc, în care voiești să fii alături de regizori cu care tânjești să lucrezi, pe care trebuie să-i „curtezi” profesional -cum îmi place mie să spun-, pentru a te vedea și a-și dori, la rândul lor, să lucreze cu tine. De aceea, trebuie să mergi la foarte multe castinguri anunțate sau, de multe ori, cu circuit închis. Despre castinguri auzi doar printr-un coleg sau dacă respectivul regizor te știe, fie pentru că te-a văzut jucând -ceea ce este mai puțin probabil-, fie pentru că te-a cunoscut într-o anumită conjunctură. Diferența este aceea că începi lupta pentru existență, pentru a evolua în profesie, pentru a avea cât mai mult de lucru. Nu e tocmai lucru ușor, deoarece suntem foarte mulți actori: „Mulți chemați, puțini aleși”.  Din ceea ce mă așteptam, se întâmplă puțin, și iarăși o spun cu părere de rău, dar nu vreau să mă plâng sau să fac din asta o tragedie. O spun doar ca pe o realitate bine cunoscută. Există totuși satisfacția de a practica ceea ce mi-am dorit și bucuria de a fi într-un proiect pe care mi l-am dorit, de a lucra cu un regizor potrivit și de a face ceea ce îmi place cu adevărat, doar că nu s-a împlinit încă tot ce mi-am dorit.

– Ce-ai mai făcut, între timp?

32167_439memodif807– De la primul interviu, după cum știi, am absolvit facultatea și am avut mici proiecte: am participat la un concurs național „10 minutes plays” organizat de „Godot Cafe Teatru” din București, unul dintre cele mai bune spații unde se joacă mult teatru independent, și în cadrul căruia am obținut premiul pentru cel mai bun spectacol „Permise auto și înregistrări ” de Nick Zagone. Am avut reprezentații în locația menționată, „Godot Cafe Teatru”, în datele de  13 iunie și 26 iunie. În același concurs, am fost nominalizat și pentru Cel mai bun actor pentru rolul bărbatului din acest spectacol. Am mai avut un rol, tot în cadrul aceluiași concurs, rolul copilului din spectacolul „Vise de buruieni” de Eric Kaiser.

_DSC1115Apoi a urmat un alt concurs național, numit „24 hours play” în cadrul „Festivalului Național de Teatru Independent – ediția a doua”, desfășurat la Teatrul Mignion din București, unde, de asemenea, am obținut premiul pentru cel mai bun spectacol „Interioare delicat mobilate” de Lorin Sterian, în regia lui George Dușu și premiul pentru cel mai bun actor. Acestea au fost cele mai importante realizări, iar la scurt timp după acest concurs am fost sunat de una dintre artistele circului italian „Acquatico Bellucci”, Sandy Medini, cunoscut de public de la emisiunea ”Serviți, vă rog!” difuzată pe postul Pro Tv, care mi-a propus să merg în Italia să lucrez alături de ei la un show grandios de teatru-circ. Acest proiect s-a numit „Psychiatric Cyrcus” și  fost realizat de ea și de mama sa, Loredana Belluci, patroana circului, alături de tatăl lor Mario Medini, împreună cu Jennifer Medini, cea de a doua artistă, soră cu Sandy Medini.

-Vorbește-ne despre experiența ta cu „Psychiatric Cyrcus”! Ce este, ce face și ce rol ai jucat tu acolo?

IMG_0855-Desigur, cu plăcere. „Psychiatric Cyrcus” este un nou concept de teatru-circ, care are la bază un spectacol conceput doar din teatru și numere de acrobație de circ, fără animale. Pentru că aveau nevoie de actori, prima persoană la care s-au gândit am fost eu, alături de alți actori italieni, artiști acrobați italieni și români. O dată ce i-am cunoscut, am fost fascinat de lumea lor artistică și de modul lor de viață, încât mi-am dorit să am șansa să lucrez cu ei. Atunci nu a fost posibil, deoarece nu mă încadram în show-ul lor și nici nu aveam experiența necesară, nici vârsta și maturitatea, dar iată că, după câțiva ani, păstrând legătura, întâmplarea fericită a făcut ca ei să creeze acest concept de spectacol în care m-am încadrat perfect ca actor. Rolul meu în cadrul spectacolului a fost unul foarte ofertant, dar au fost mai multe roluri propriu-zise. Unul dintre ele, cel mai bun, care m-a bucurat mult și m-a provocat ca actor, a fost acela al unui pacient bolnav mintal care era extrem de violent și, de aceea, purta o mască și o cămașă de forță. 1484678_10203976668792858_7783002042617604022_nApoi spectacolul se desfășura în mai multe etape pe baza unei povești reale pe care nu o pot explica aici pe larg, deoarece ar dura prea mult, dar care poate fi citita pe internet, în italiană.

-Ce a însemnat „Psychiatric Cyrcus” pentru tine?

_DSC0712– A însemnat foarte mult pentru mine această experiență profesională, în primul rând deoarece totul s-a desfășurat în Italia, la un nivel profesional de cea mai bună calitate prin profesionalismul întregii echipe de artiști internaționali, regizor, coregraf și familia italiană de artiști. Am învățat foarte multe ca artist și m-am descoperit pe mine, am evoluat mult și m-am apropiat de profesionalism. Aici, în România, este foarte greu să obții astfel de performanțe, deoarece nu ai șansa de a lucra atât de mult. Acolo aveam spectacole zilnice, iar, în weekend-uri, erau câte două spectacole pe zi, ceea ce m-a ajutat să devin mai bun ca actor și să dobândesc aptitudini mult mai bune. Așadar, totul a fost la superlativ.

-Pe unde ai umblat, prin lume?
-Am fost în mai multe orașe din Italia, am vizitat și Venezia, de care m-am îndragostit iremediabil, și mi-am promis că voi mai merge cu siguranță într-o vacanță. Îmi doresc să mai merg acolo, fie în vizită, fie să lucrez, sau chiar îmbinandu-le foarte bine, pentru că mi-am dat seama că îmi place mult și mă ajută enorm să evoluez ca om și artist. Mi-am dorit și am simțit dintotdeauna că pot face mai mult, că îmi place să călătoresc și, o dată cu această experiență profesională, îmi doresc să lucrez mai mult în proiecte internaționale.

-Cum sunt oamenii pe acolo? Ce a rezonat în tine intrând în contact cu oameni și locuri noi? Ce te-a atins? Ce te-a mișcat?

-Oamenii sunt mult mai relaxați acolo, mult mai deschiși, mai puțin îndoctrinați și înverșunați față de tot ce îi înconjoară. Noi, din păcate, suntem mult prea încăpățânați să facem, să trăim, să răzbatem, ceea ce nu ne ajută foarte mult, deoarece e bine ca lucrurile să fie făcute în viață cu înțelepciune, cu calm, bunăvoință și relaxare. Dacă ne încrâncenăm, nu putem obține rezultate foarte bune. Fugim după bani zi de zi, ne frustrăm și devenim răi, insensibili, ne lăsăm conduși de sentimente meschine și avem prejudecăți. Cultura și civilizația din afară te ajută să conștientizezi că poți reuși cu ambiție, determinare, dar este nevoie și de relaxare, de detașare de prejudecăți, de  judecăți de valoare. Noi ne judecăm foarte mult între noi, ne bârfim, ne criticăm, ori ei sunt mai puțin atenți la detalii și la cum e celălalt, diferit de ei înșiși, se salută pe stradă cu respect și cu valorizare reciprocă. Am rezonat mult cu mentalitatea lor deschisă. Există desigur și la ei lucruri mai puțin plăcute sau dificultăți, dar ele sunt mai mult legate de ceea ce se întâmplă politic, mai puțin cultural sau uman. Oamenii sunt diverși oricum peste tot, sunt și mai buni și mai puțin buni, dar, în general, există o educație și o civilizație axate pe respectul semenului tău, pe care sper să le obținem și noi în decursul anilor.

-Ți-a fost dor de casă? Ce anume ți-a lipsit?

-Sigur că mi-a fost dor de familie, de casă, de prieteni și de țară, așa cum e ea, cu bune și rele, dar am fost împlinit profesional și uman. Mi-au lipsit prietenii și familia, obiceiurile de aici, tradițiile, sărbătorile noastre, deoarece ei sunt de altă religie, cea catolică.

-Ce ne pregătești, Adi? Ce urmează în viața ta artistică?

-Deocamdată nu pot vorbi foarte mult, pentru că vreau să se concretizeze, dar pot să spun că voi avea câteva proiecte importante. Unul este legat de teatru și îi aparține unui regizor american important. Celălalt, de film, este al unui regizor român cunoscut. Sunt  proiecte pe care mi le-am dorit și pe care sper să le duc la sfârșit și să pot să vorbesc mai mult după ce ele prind viață. Așa suntem noi artiștii, puțin mai superstițioși din teama și dorința de fi bine.🙂

-Transmite-le un gând tuturor cititorilor acestui blog care te apreciază și cred în tine!

32167_439memodif807-Le mulțumesc încă o dată tuturor celor care au apreciat și citit primul interviu, sper să le placă și acesta. Îți mulțumesc ție, în primul rând, pentru că ești un om special, pe care îl apreciez mult, și îți sunt profund recunoscător pentru atenția ta și pentru faptul că ai crezut și crezi în mine! Iar celor care vor citi acest interviu, le transmit toate gândurile de bine și vreau să știe că sunt o persoană extrem de deschisă și am răspuns cu toată sinceritatea. Îi invit pe toți doritorii să mă descopere, ca artist, la teatrul din București și in proiectele de film ce vor fi postate, sper, și pe pagina de facebook:  https://www.facebook.com/adrianlepadatuart

Dumnezeu să ne binecuvânteze! Cu mult drag și recunoștință!

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Ce uleiuri de aromoterapie putem folosi pentru relaxare?


aromoterapieO alternativă utilă pentru reducerea tensiunii interioare, fie în cazul tulburărilor de stres, fie în cazul anxietății, este folosirea uleiurilor de aromoterapie. Iată câteva variante care, fie separat, fie împreună, ne pot ajuta să ne relaxăm mai ușor:

Ulei de lavandă: calmant, sedativ, antidepresiv, antimigrenos, hipotensor, ușor hipnotic, reglator nervos.

Ulei de melisă: calmant, reconfortant, sedativ, antialergic.

Ulei Ylang-Ylang: calmant, antidepresiv, hipotensiv, util în tulburări emoționale.

Ulei de tămâie: sedativ, antidepresiv, sporește starea meditativă, stimulant al sistemului imunitar.

Ulei de trandafir: antidepresiv, anxiolitic, antiinflamator, antiseptic.

Ulei de santal: ameliorează anxietatea și insomnia.

Ulei de mușețel: calmant, sedativ, analgezic, antiseptic.

Ulei de portocală: antidepresiv, ameliorează problemele de somn, întărește imunitatea.

Ulei de măghiran: scade anxietatea, neliniștea interioară.

Ulei de paciuli: ușor hipnotic, ameliorează tulburările de stres, depresia și anxietatea. Combate letargia.

Ulei de geranium: relaxant, scade iritabilitatea, schimbările dispoziționale.

Ulei de lămâie: tonic al sistemului nervos, refacerea după stres și anxietate.

Multă sănătate!

Posted in Uncategorized | Etichetat , | 3 comentarii

Și psihiatrii sunt veseli câteodată


kidinsun_thumbUnul dintre psihiatrii care mi-au încântat copilăria prin aparițiile radio și tv este un domn care nu prea zâmbește. E tot timpul serios. Dă mereu impresia de solemnitate, de sobrietate, de seriozitate. Are un ton cald și o dicție perfectă, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind. Adesea m-am întrebat cum este el în interacțiunea cu familia sa, cu prietenii săi, unde e loc de voie bună și de râs cu gura până la urechi. Dar n-am aflat răspunsul.

Anul trecut, l-am întâlnit pe Langle, părintele analizei existențiale. Era tot un zâmbet. Bucurie și pace. În momente tensionate, se citeau pe chipu-i nedumerirea, crisparea, dar apoi ele dispăreau, spre zămislirea emoțiilor „pozitive”.

smiling_child             Astăzi, mi-am adus aminte cât de mult îmi place să râd. În special de mine, dar și de situații neplăcute din viața mea, care, privindu-le acum, și-au pierdut gravitatea momentului și au căpătat o aură de „amintiri din copilărie”.

Langle spunea că depresia pleacă atunci când facem loc relațiilor. În depresie, e perturbată tocmai relația cu viața. Tragem draperiile, ne izolăm de oameni, nu mai comunicăm cu nimeni. De îndată ce deschidem ușa inimii, printre altele, prezența prietenilor, discretă, gingașă, non-invazivă, ne umple de bucurie. Viața redevine demnă de a fi trăită, simțurile se redeșteaptă, speranțele înfloresc.

smiling-baby              Mi-am amintit astăzi, la Sfânta Împărtășanie, tocmai de acest lucru. Biserica este o familie. Mâini calde, brațe deschise, priviri blânde. Toate născute în jertfă, în întristarea Golgotei ce devine bucuria învierii. Domnul nu a murit ca să nu mai fim triști, a murit ca noi să credem că întristarea nu va birui, ci bucuria va renaște deopotrivă cu zorii Învierii. Și a murit ca să știm că ne e alături în suferință. În tristețe, ucenicii s-au ascuns și s-au rătăcit unii de alții. În ziua Învierii, s-au regăsit.

People_Children_Smiling_baby_032851_              Sus inimile! Dacă și posomorâții de psihiatri sunt veseli câteodată, deși adesea citești pe fețele lor atâta amărăciune de parc-ar duce în spate povara lumii întregi, puteți și dvs., iubiți prieteni! Ridicați obloanele, lăsați-vă scăldați în bucurie, nădejde și dragoste! „Undeva, spre limita disperării” (O. Paler), veți găsi, mereu, speranța.🙂

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | 2 comentarii

Și psihiatrii sunt triști câteodată


lacrimiEra cam pe la sfârșitul ședinței de consiliere cu o persoană care traversează o depresie de doliu când, deconectat de povestirea propriei suferințe, pacientul privește la mine și mă întreabă cu vizibilă mirare: „-Ești trist?” Hmm, duc o luptă de câteva clipe în mintea mea și îi răspund: „-Da”. „-Oare ce era potrivit a-i spune?”, stau și mă întreb. „Nu, nu sunt, ți se pare!”?” Sau ar fi fost bine să-i fi zis: „-Vezi-ți de treaba ta, nu te privește!”?” Da, deontologic o astfel de variantă, în care să-ți păstrezi trăirile pentru tine și să nu-l încarci pe cel care a venit să caute alinare la tine cu poverile tale, este linia recomandabilă. Eu am simțit, în acel moment, că e folositor să vorbesc despre mine. Și să dau un răspuns întrebării calde și cu cele mai bune intenții a pacientului meu. Așa că am răspuns: „-Da, sunt trist”.

El: „-Cum să fii trist? Oamenii ca tine n-au voie să fie triști!” A fost prima provocare.

Eu: „-În primul rând, ce vezi în mine, ca terapeut, nu e tot ce sunt eu. M-ai investit cu fel de fel de reprezentări, cum că aș fi un om bun, care ajută, care nu face rău nimănui, care Îl iubește pe Dumnezeu și îi iubește pe oameni, cum mi-ai spus în nenumărate rânduri. Dar nu sunt așa. Sunt doar reprezentările tale despre mine. Realitatea este cu totul alta, poate chiar opusă a ceea ce-ai văzut tu în mine. În al doilea rând, chiar dacă aș fi așa cum mă descrii, de ce „oamenii ca mine”, adică buni cum spui tu, nu trebuie să fie triști? Alege depresia pe cine să ocolească? E suferința împărțiță echitabil, în funcție de merite?

El: „-De ce nu-ți spui ție lucrurile pe care mi le spui mie?” A fost o excelentă întrebare.

Eu: „-Mi le spun mereu.”

El: „-Și, de ce mai ești trist?”

Eu: „-Pentru că lucrurile pe care mi le spun nu fac tristețea să plece. Nu ăsta e scopul. Tristețea e chiar calea pe care e necesar să o parcurg. Câteodată, lucrurile pe care mi le spun aduc o tristețe și mai mare. Dar asta e bine.

depresieViața ne cere o permanentă sincronizare a dorințelor noastre cu realitatea. Ne invită la o neobosită conștientizare. Ne îmbie la a o privi așa cum e ea, nu cum ne-am dori noi să fie. Cum spunea Langle, viața e mai mare decât noi. Singurul mod în care o poți trăi, cât mai aproape de autentic, este să o trăiești așa cum este, așa cum ți se oferă, căci nu se lasă constrânsă și manipulată de tine. Când mai demontezi câte-o fantezie, când mai renunți la câte-o reprezentare, când mai cobori cu picioarele pe pământ, pierzi ceva. Și orice pierdere aduce un doliu, ca trăire interioară.

Am redat câteva fragmente dintr-o experiență a mea de astăzi. Închei spunându-vă și spunându-mi că tristețea e parte a experienței umane, de neevitat. Oricât am simți că e veșnică, că nu se va duce, tristețea va pleca, după ce ne vom fi învățat lecția și ne vom fi cicatrizat rănile. Va veni o zi… „Să-i dăm doar timpului timp!”

Și psihiatrii sunt triști câteodată, și preoții sunt păcătoși, și „oamenii buni” sunt „răi” adesea. Suntem cu toții supuși acelorași slăbiciuni. Important e să nu rămânem aici, să tindem spre… fericire!

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , | Un comentariu

Ce mi-a spus Crăciunul anul acesta?


sad-man-santa-hat-bigstDe mic, am fost format în a nu da sărbătorilor de iarnă nici semnificații religioase, nici conotații familiale sau comunitare. Apoi, de câțiva ani, locuiesc într-un frumos oraș din Ardeal unde e colind discret și liniște-n sărbătoare, oferindu-mi prilejuri de analiză interioară și de observare a spectacolului lumii. Dar Crăciunul acesta a fost unul aparte pentru mine. M-a făcut să conștientizez mai multe lucruri:

  1. E epidemie de anxietate. Suntem mai fricoși/anxioși decât anii trecuți, deși, aparent, avem mai puține motive de a fi. M-am confruntat cu cei mai mulți pacienți având simptome anxioase greu gestionabile din toți anii de când lucrez în psihiatrie, incluzând perioada rezidențiatului. Mai multă anxietate decât depresie, aceasta din urmă clasic nominalizată a fi asociată anotimpului întunecat și însingurării triste, contrastante cu bucuria celor care se reunesc în familie. Ceea ce e, fenomenologic vorbind, mai rău. Anxietatea semnifică lipsa unui suport bazal, e consecința disfuncționalității în prima motivație fundamentală, pe care se clădesc toate celelalte motivații. Când un om e anxios peste măsură, are probleme la însăși temelia construcției sale lăuntrice. Nu se poate clădi nimic pe anxietate, pentru că anxietatea nu te lasă să ființezi, darămite să ajungi la împlinire.
  2. „Timpul zboară”. Îmbătrânim mai repede, sau ni se pare, și nu ne mai facem vreme de nimic valoros, ziditor, trainic. Excepție fac job-urile multe și dependențele mereu noi, provocatoare și ridicate la rang de virtute socială: smartphone, rețele de socializare, tv.
  3. Lonely Santa girlViața ne surprinde. În general, neplăcut. Parcă nu suntem niciodată pregătiți să vedem cum ne îmbătrânesc părinții, cum vine suferința și iarna vieții peste ei, cei pe care i-am crezut cândva nemuritori. Ici-colo, se mai stinge câte unul de-o vârstă cu noi și parcă cerul inimilor noastre rămâne mereu mai sărac. Ne mai scârțâie și nouă articulațiile, obosim mai repede și facem mai puțin față stresului. Ne îndreptăm și noi… într-acolo?

Hmm, am văzut însă și oameni în inimile cărora triumfă pacea. Am întâlnit și persoane care și-au pus început frumos vieților lor și pentru care timpul nu zboară și nici nu stă în loc, ci ele trec victorioase prin timp. Am fost încântat să cunosc făpturi care și-au păstrat sufletul tânăr (nu infantil, isteric, ci tânăr), brațele deschise spre semeni și zâmbetul frumos până la capăt. Și-atunci mi-am zis: poate nu e așa de important prin ce trecem, ci cum trecem pe acolo. Poate toate aceste lucruri, pornind de la anxietate și terminând cu simțământul lipsei de sens, nu și-ar găsi locaș în noi dacă am avea atitudinea potrivită, cum spunea Langle. Dar eu mai am o credință. Că ce vedem nu e totul. Așa cum minunea Întrupării n-au perceput-o corect decât câțiva ciobani disprețuiți social și câțiva magi păgâni, închinători la stele. Eu cred că adevăratele simțuri ni le-am pierdut demult, de când am ales să vedem altceva decât strălucirea paradisiacă a Feței Lui. Întorcându-ne aici, la izvorul credinței, nu ne va durea mai puțin, dar ne va durea cu speranță și cu rost.

Ce v-a spus dvs acest Crăciun? Ce v-a transmis? Ce ați aflat nou? Cum l-ați trăit? Cum l-ați simțit?

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 12 comentarii

„Nu am timp să fiu nefericită” – interviu cu doamna Monica Tatoiu


Andrei Pătrîncă: -Stimată doamnă, vă mulțumim pentru că ați răspuns pozitiv invitației noastre de a vă cunoaște și de a-i încuraja pe cei dintre noi care trec prin probleme existențiale!

Monica Tatoiu 5Monica Tatoiu: Nimeni nu deţine adevăruri absolute. Fiecare povesteşte povestea lui. Exersezi o piesă construită de alţii, ca să-ţi construieşti propria simfonie.

Andrei Pătrîncă: -Doamnă Monica Tatoiu, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre dvs.!

Monica-Silvia Tatoiu: –Sunt născută în 21 iunie 1956, la Bocşa, județul Caraș Severin. Tatăl meu, Alexandru Radivoiovici, medic cardiolog, sârb după tată şi ungur după mamă –Szegedi. Bunica din partea tatălui a fost modelul meu în viaţă, îi port numele. A terminat doar patru clase primare, a muncit până la 85 de ani, a fost mai înţeleaptă decât mulţi intelectuali pe care i-am întâlnit în viaţă, şi m-a iubit cum numai pământul este iubit de cei care-l muncesc. Mama, Rodica Costea-Radivoiovici, profesor de romană-germană, fiica unui deţinut politic la Poarta Alba şi Ajud, are rădăcini intre moţi și emigranţi în SUA la începutul secolului trecut. Suferinţa prin care a trecut a transformat-o, prin credinţă, într-o iubire de ţară pe care ne-a transmis-o mie şi fratelui meu. Deşi am avut ocazia să plec din ţară de multe ori în comunism, familia a fost farul la care m-am întors cu speranţa că lucrurile se vor schimba. Mama a avut dreptate, ca întotdeauna. Reţeta succesului în viaţă, pe care am primit-o în familie, este: Cunoaştere, Consecvență, Convergenţă şi Credinţă.

Andrei Pătrîncă: -Blogul „Tineri spre fericire” e lecturat mai cu seamă de tinerii care trec prin stări lăuntrice împovărătoare. Doamna Monica Tatoiu, cea din spatele realizărilor și al ecranelor, resimte și dumneaei temerea, descurajarea, întristarea, dorința de izolare sau de retragere socială? Ne puteți relata un episod din viața dvs. în care v-a fost foarte greu?

Monica Tatoiu: În 1979, am terminat Facultatea de Matematică cu nota 9.98. Am fost selectată pentru anul V de specializare, terminat cu 10. Nu am putut să lucrez în cercetare şi nici în învăţământul superior din cauza dosarului. Am fost trimisă să predau la gimnaziu. M-am înscris la doctorat şi, după terminarea tezei în 1989, nu am putut să-mi susţin teza, deoarece aveam un dosar cu „picăţele”. Mama mi-a spus tot timpul: „AI RĂBDARE!”. Şi, evident, a avut dreptate. Cei 4 C miraculoşi! La 20-30 de ani, e greu să urmezi calea celor 4C, dar merită să încercaţi. În fond şi nu în formă.

Andrei Pătrîncă: -Ce v-a ajutat să mergeți mai departe atunci când credeați că nu mai aveați nicio ieșire? Ce v-a ținut? Ce nu v-a lăsat să vă prăbușiți? De unde ați căpătat tăria de a continua, de a crede, de a spera?

Monica Tatoiu 1Monica Tatoiu: Cei 4C exemplificaţi în anii petrecuţi alături de părinţi. Exemplele tatălui, medic militar, dat afară după căsătoria cu mama, marginalizat în anii ’60, şi care a reuşit să fie unul dintre cei mai respectaţi cardiologi ai României, mama, dată afară din şcoală cu 2 luni înainte de susţinerea bacalaureatului, care a devenit un reper moral pentru comunitatea din Timişoara. În jurul nostru sunt sute de repere morale. Noi avem freedom of choice. Şi, evident, trebuie să ne asumăm alegerea. Libertatea este o monedă cu două fețe. Credinţa este esenţa relaţiei noastre cu lumea. Ea nu trebuie să se rezume la formă. Credinţa înseamnă valori trăite în fiecare secundă a existenţei noastre materiale.

Andrei Pătrîncă: -În dialogul dvs cu eul dvs., cum vă simțiți? Ce vă spuneți? Are Monica Tatoiu momente de introspecție, de analiză interioară?

Monica Tatoiu 3Monica Tatoiu: Pentru că dialogul să fie onest, e bine să începem prin a ne recunote vulnerabilităţile, un echivalent al SWOT-ului. Eu am aceste slăbiciuni, sunt nevoită să le accept. E necesar să cooperez cu ele, să le optimizez. De exemplu, marea mea slăbiciune constă în orgoliul nemăsurat, combinat cu mentalitatea de premiant. Dacă eşti fată şi nu eşti de 10, nu exişti”, spunea tata. Cam misogin mesajul, dar TATA a fost BĂRBATUL ideal şi îl aud şi astăzi, după 25 de ani de la moarte. M-am căsătorit cu copia lui .Vanitatea este un păcat”, spune MAMA. Acest dialog permanent intre porniri şi înţelepciune face deliciul serilor înainte de culcare. Nu reuşesc în fiecare seară să dorm împăcată că am făcut ceea ce trebuie, dar încerc zi de zi. Sângele meu sârbesc nu mă lasă să arăt cât mă doare când greşesc, dar conversațiile cu mama sunt precum puhoaiele. Mama nu mă iartă de dragul meu. Trebuie să am forţa să mă autodepăşesc prin exerciţiul smereniei. Greu, dar este un proces de optimizare a sinelui. Când nu mă mai înţeleg cu mine, spun DOAMNE, să se facă VOIA TA!”. Deleg responsabilitatea LUI, cu consecinţele de rigoare. Câteodată o fac cu tremor în glas.

Andrei Pătrîncă: -Sunteți o persoană credincioasă? Ce rol are credința în viața dvs.?

Monica Tatoiu: Credinţa mea este tot rezultatul educaţiei. Am fost la orele de religie de la Catedrala din Timişoara în fiecare dumnică. Mentorul meu a fost IPS Mitropolitul Corneanu, care anul acesta a plecat dintre noi. Cred că Dumnezeu este în orice casă a Sa, indiferent cum se numeşte cultul religios. Am învăţat să mă rog într-o sinagogă, la fel de profund cum mă rog într-o biserică ortodoxă. Nu mă simt confortabil în relaţia cu preoţii şi capii bisericilor de orice fel. Cred că dincolo de interesele materiale ale cultelor, bisericile creştine ar trebui să se unească şi să aibă o singură voce în dialogul cu celelalte religii. Învrăjbirea pe criterii religioase mi se pare cea mai bună dovadă a îndepărtării de EL.

Andrei Pătrîncă: -Ce le-ați transmite tinerilor care cred că viața nu merită trăită și se gândesc la suicid?

Monica Tatoiu 4Monica Tatoiu: Existenţa noastră pe pământ este parte a unui drum de devenire spirituală. Imaginaţi-vă o escaladare a unui munte. Urci, înfrunţi intemperii, pentru ca să îţi demonstreizi ţie că poţi să mergi până la capăt. După ce cobori, eşti alt om. Ai învăţat ceva despre tine. După moarte, sufletul tău se întoarce la matcă, încărcat de experienţele tale terestre. Tu alegi dacă transformarea este în bine sau în rău. Suicidul dovedeşte laşitate. Dacă vrei să fii aşa, nimeni nu te poate împiedica. Tu alegi şi mai ales tu plăteşti. Dacă nu pot vedea ce este după colţ, eu cred că merită să ajung acolo ca să văd. Poate pierd ceva minunat. Merită să renunţ doar pentru că este greu să ajung acolo? Eu ştiu că dacă mă mobilizez o să vină şi ajutorul divin. Am avut numeroase experiențe pentru a crede asta.

Andrei Pătrîncă: -Sunteți fericită, doamnă Monica Tatoiu? Cum ați descoperit fericirea? Unde?

Monica Tatoiu 2Monica Tatoiu: Fericirea este o stare de spirit. Relativă la un sistem de referinţă la care mă raportez. De 6 ani, port proteză dentară totală, genunchii şi articulaţia şoldului nu îmi mai permit să fac sporturile pe care le iubesc. Trupul nu mă mai ajuta să fac ceea ce îmi doresc. Fac altceva. M-am apucat de golf, citesc mai mult, încerc să îi ajut pe alţii să facă ceea ce eu nu mai pot. Zâmbesc mai mult decât am făcut-o acum 5 ani. Sunt mai tolerantă faţă de ceilalţi. Mă cert mai puţin. Probabil că sunt fericită. Mai am atâtea lucruri de învăţat. E bine să fiu înţeleaptă, ca să îmi drămuiesc timpul rămas. Nu am timp să fiu nefericită. Mă pregătesc să fiu o bunică mai bună decât am fost ca mamă. Sunt martora unor schimbări spectaculoase în lumea în care trăiesc. E minunat că încă pot să particip la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Fac parte dintr-o lume care se transformă şi sunt fericită să fac parte din acest proces.

Andrei Pătrîncă: -În numele cititorilor acestui blog, vă mulțumesc pentru timpul pe care vi l-ați făcut pentru a răspunde acestor întrebări, dorindu-vă, totodată, împliniri pe toate planurile!

Monica Tatoiu: Fiecare dintre noi este unic. Fiecare dintre noi construiește, existând, o poveste. Fiţi creativi şi fericiţi că puteţi fi făuritori de alternative! Nu uitaţi de 4C! Mulţumesc pentru că m-aţi ascultat!

Interviul este realizat de Andrei Pătrîncă,

Medic specialist psihiatru,

Consilier analitic-existențial, în supervizare

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Măștile jos, sus autenticul din noi!


baby-teeth-care         Ne naștem simpli, deschiși și sinceri. Știm să zâmbim frumos și să plângem înduioșător. Suntem, cumva, mai aproape de inocență, de puritate, de originalul și autenticul din noi. Încet, încet, începem să fim răniți de cei care-și spun oameni mari. Fiecare leziune ne doare, încercăm să vorbim despre ea, să căutăm soluții în lumea adulților, dar nu găsim. Și-atunci ne punem o mască. Fiecare rană, o nouă mască. Măștile nu pot acoperi pe de-a-ntregul însemnele loviturilor noastre lăuntrice, așa că, peste ele, mai punem alte măști. Măști peste suferințe, măști peste măști, măști peste măștile măștilor și tot așa. Până când, îngropați de vii în mecanismele noastre de apărare, din noi nu se mai vede nimic.

Mi-ar plăcea să avem o sărbătoare a sincerității. Da, o sărbătoare în care să ne spunem unii altora ce simțim, ce ne doare, ce ne bucură, ce ne place, ce ne enervează. O sărbătoare fără zâmbete false și plâns interior exhibat prin râs zgomotos. O sărbătoare în care să nu ne mai ascundem, cum avem obiceiul, acolo unde nu ne caută nimeni niciodată: în mijlocul atenției. O sărbătoare în care să avem curajul de a fi noi, biruind teama că, arătându-ne ca atare, ne vom expune iarăși, vom suferi din nou.

Mask - male to female                De fiecare dată când ne dăm jos o mască, o rană se descoperă. Dar, deopotrivă cu ea, ceva din ceea ce suntem noi va fi arătat. Oamenii care s-au înmormântat în măștile lor, ucigând în ei aproape tot ce e viu, vor fugi înspăimântați. Ei vor merge să-și joace rolul pe o scenă unde nimeni nu are viață, ci toți se prefac doar că trăiesc. Dar vor rămâne puțini lângă noi. Nu, nu fariseii atotsuficienți, ci dintr-ăștia păcătoși ca noi, mirosind a praf și cenușă. Ei nu se tem să se întâlnească cu noi, cei reali. Și, acești viteji căutători de autentic, ne vor învăța două lecții prețioase. Prima este aceea că rănile îngropate de vii nu mor niciodată. Prin urmare, e cazul ca, oricât ar durea, să le aducem la lumina zilei, în adierea vântului. Iar a doua lecție este aceea că rănile pot fi vindecate. Știu, ne temem că cicatricile nu arată la fel de bine ca măștile. În această lume nouă însă, în care ne-am regăsit cu suflete reale, a triumfat o nouă estetică. O estetică în care sufletele se ating, se îmbrățișează și dansează pe ritmurile înaltelor sfere. Când două suflete se întâlnesc, trupurile redevin ceea ce au fost într-o primordială intenție: doar purtătoare ale sufletelor de lumină. Când sufletele noastre se întâlnesc, redevenim trupuri în suflete, nu suflete în trupuri…

Măștile jos, sus autenticul din noi!

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | 18 comentarii

Iată ce ți se poate întâmpla dacă îți place să îmbrățișezi!


imbratisare1                Îți plac îmbrățișările? Sunt ele parte componentă din viața ta de zi cu zi?

Iată câteva din beneficiile pe care le aduc îmbrățișările stării tale de sănătate:

  1. Beneficii biologice, fizice:

-creșterea nivelului de serotonină, unul dintre mediatorii chimici responsabili de starea de bucurie („hormonul fericirii”)

-creșterea nivelului de oxitocină, ducând la scăderea agresivității și la diminuarea simțământului de însingurare

-relaxarea musculară, înlăturarea durerii, creșterea circulației țesuturilor

  1. imbratisare2Beneficii psihologice, sufletești:

-creșterea încrederii, întărirea suportului: te simți în siguranță, protejat, apărat

-facilitarea deschiderii dintre oameni: cei care se îmbrățișează deschid calea unei comunicări mai adânci

-empatizarea cu cel îmbrățișat

-creșterea stimei de sine: te simți valoros, apreciat, iubit

-întărirea primirii și a dăruirii: în îmbrățișare, iei și dai, oferi și capeți totodată

-exprimarea fizică a ritmului vieții: apropiere-distanțare, căldură-răceală, viață-moarte

-mângâierea când te simți rănit

-vindecarea trecutului și luarea în primire cu bucurie a prezentului

-ieșirea din gândurile obsesive, conectarea cu afectivitatea –simțirea-

-liniștirea respirației superficiale, anxioase: „Cine știe să respire, nu face niciodată atac de panică” (Alfried Langle)

  1. imbratisare3Beneficii energetice:

-apăsarea sternului duce la atingerea plexului solar, iar atingerea conduce la un schimb de electricitate între cei doi: efectul este parasimpatic, adică se ajunge la o stare de calm, liniște, pace lăuntrică.

„Poţi seca mări de lacrimi cu o singură îmbrăţişare.” Anton Vanlight

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum să faci față mai ușor unei despărțiri?


  1. despartireAnalizează ce s-a întâmplat! Întrebări utile: „Care au fost motivele despărțirii?”, „Când a început să nu ne mai fie bine împreună?”, „Este el/ea ceea ce îmi doresc?”, „Sunt eu ceea ce el/ea își dorește?”, „Am simțit demult că lucrurile scârțâie între noi?”. Ce conștientizez? „Chiar dacă ne-a fost bine o vreme, lucrurile au decurs în așa măsură încât s-ar fi sfârșit relația, mai devreme sau mai târziu.”, „Mai bine mai devreme decât mai târziu”. „Ce am greșit eu în relație?”, „Ce aș putea schimba pe viitor?”, „Ce conștientizez că am nevoie să primesc din partea celuilalt și nu am primit aici?” Pericolul acestei etape este obsesivitatea gândurilor. Mă gândesc, dar nu fac o obsesie din a întoarce pe toate părțile ce s-a întâmplat.
  2. Nu te întoarce din drum! După ce ai luat decizia despărțirii, se produce un fel de „romantizare a părților bune ale relației”, prin care mintea încearcă să te convingă că părțile rele nu au fost așa de rele și poate că, totuși, poți trăi cu ele. E un fel de autoînșelare. Curând, se ajunge în aceeași buclă și doar se prelungește momentul despărțirii, cu mai multe răni și traume emoționale.
  3. Ia puțină distanță! Există persoane care pot trece ușor dintr-o relație asumată și intensă la una platonică. E frumos așa și de dorit să rămâneți prieteni. Dacă simți însă că apropierea de celălalt reaprinde în tine fantezia cuplului și nu ai tăria necesară să discerni lucrurile și să accepți noua etapă, puțin spațiu între voi ar putea ajuta la aceasta.
  4. Lasă lacrimile să curgă! Dacă e timpul suferinței, suferă puțin! Ai de depășit o pierdere, durerea e parte a procesului de însănătoșire.
  5. Verbalizează! Vorbește cu cei apropiați, sună un prieten suportiv! Înconjoară-te cu oameni simțitori, miloși, empatici, valoroși! Verbalizarea te ajută să te detașezi de povara simțămintelor tale și să privești lucrurile dintr-o perspectivă relaxată și mai aproape de obiectivitate.
  6. Caută activități deconectante: fă sport, scrie un eseu, ieși în oraș!
  7. Notează-ți incompatibilitățile cu celălalt! Fă o listă cu motivele pentru care celălalt nu este potrivit pentru tine. Notează ce ai simțit negativ în prezența lui, bucurându-te, totodată, că nu vei mai simți niciodată acele lucruri ce nu-ți plăceau.
  8. Privește despărțirea ca un capitol încheiat din viață, care anunță libertatea pentru un nou capitol! Orice sfârșit deschide calea unui început.
  9. Folosește constructiv timpul rămas! Acum ai mai mult timp pentru tine, ocupă-l cu lucruri pe care ai voit să le faci demult, dar nu ai putut! Îndreaptă-te spre preocupările care te fac să te simți mai bine: curățenie, decorarea camerei, vizitarea unui prieten, plimbatul câinelui. Oricât de insignifiante ar părea, aceste activități te pot ajuta să te simți mai bine.
  10. Renunță, o vreme, să asculți muzica care-ți amintește de el/ea, să vizitezi locurile unde mergeați împreună. După un timp, când le vei disocia din minte pe unele de celelalte, vei observa că muzica sau locurile ce-ți aminteau de celălalt au valoare proprie.
  11. Caută să te simți împlinit în alte domenii din viața ta! Petrece mai mult timp cu prietenii, cu familia, înscrie-te la cursul pe care doreai să-l faci, etc. Cea mai bună „răzbunare” este să trăiești bine!
  12. chiar dacaRenunță la emoțiile negative! Gestionează-ți mânia! Te simți mânios pe tine, pe fostul partener, pe viața care v-a adus împreună! Te simți rănit! Voiești poate să te răzbuni! Aici e important să conștientizezi că e o pierdere de energie și de timp să te lași în voia simțămintelor tale sau să încerci să schimbi ceea ce nu stă în puterea ta a modifica. Nu transforma iubirea ce-a fost în ură! Te vei murdări lăuntric și vei pângări tot ce-a fost frumos între voi! Înțelege că nu e niciun profit în a cultiva în tine regrete, resentimente, ură.
    Deși s-a terminat, relația ta cu acea persoană a fost unică și specială în multe feluri. Fii mulțumitor pentru ce-a fost și deschis pentru ce va fi!
Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Dragostea nu încape în scenariile noastre


Minolta DSC            Se spune despre psihiatri că au rata cea mai mare de agresivitate dintre medici. Și asta pentru că unele lucruri pe care pacienții le află în consiliere despre ei înșiși dor foarte tare. E drept, uneori minciuna e caldă și comodă. Ba, mai mult, uneori pare un strop de miere într-o limonadă a vieții de zi cu zi insuportabil de acră. Dar, în sine, oamenii care trăiesc în minciună resimt că ceva nu merge bine: „simt o durere în inimă”, „stomacul mă doare”, „am furnicături în tot corpul”, „când vin acasă, simt că nu mai am aer”. Totul pare nespus de frumos pe afară: cariere cu succese incontestabile, lista de facebook plină, un partener frumos, „cu care nu ți-e rușine să ieși pe stradă”. În interior, lucrurile nu sunt așezate. Deloc.

luceafarul1-18096                Astăzi am avut un pacient care m-a motivat să scriu aceste rânduri. Să-i zicem un „el”, B, îndrăgostit de o „ea”, A. Sau poate o „ea” îndrăgostită de un „el”. Nu contează. Pentru confidențialitate, păstrăm incertă inclusiv identitatea de gen. De-a lungul întâlnirilor noastre, am parcurs drumul anevoios al conștientizării. Încet, încet. Părinții nu au fost ideali, dar asta e, într-o oarecare măsură, povestea noastră, a tuturor. Ce a produs cea mai mare suferință a fost concluzia la care am ajuns că el, B, e îndrăgostit. Dar nu de o ea, A, reală. Ci de A-ul din capul ei. Din mintea ei. Din scenariul ei. Numai că ea, cea reală, e altfel decât cea de care el s-a îndrăgostit. Cu totul altfel. Nu au nimic în comun. Sunt din universuri diferite. Ca Luceafărul eminescian și omeneasca domnișoară Cătălina.

Am cugetat puțin la persoanele pe care le prețuim, le iubim și le facem loc în viața noastră. Pe câte dintre ele le vedem așa cum sunt, pe câte dintre ele le vedem prin prisma nevoilor noastre! Câte dorințe nu proiectăm noi asupra celorlalți și apoi iubim ce am creat cu fantezia noastră, și nu omul real!

dog in box                Când eram și eu tânăr și pus pe șotii, i-am dus unei colege de liceu un cățeluș, într-o cutie de carton. La ziua ei. Cadou. Am rugat-o să desfacă repede cutia, că e un cadou „gelos”, care nu suportă rivalitatea altor daruri. A luat-o ca pe o glumă și nu m-a ascultat. Pe la miezul petrecerii însă, câinele a început să geamă. Cutia a devenit un locșor impropriu pentru animăluț. La fel e și cu oamenii din jurul nostru, mai cu seamă în dragoste. Când încercăm să-i așezăm în cutiile noastre, și le mai punem și fundiță roșie, să nu ne mirăm că ei vor vocifera, cerându-și libertatea. Dragostea are nevoie de diferențe între parteneri, dar atât cât ele să stimuleze creșterea amândurora, pe un teren comun, solid și întins. Teoria polilor opuși care se atrag s-a dovedit demult falsă. Ne atrag diferențele, dar nu ne țin împreună.

Să deschidem bine ochii, să privim în față ce ne place și, mai cu seamă, ce nu ne place la celălalt și să-i lăsăm pe toți să-și trăiască propriile lor povești, propriile scenarii! Dacă jucăm în aceeași piesă, e totul bine. Dacă jucăm în piese diferite, suntem în plus în piesa altuia.

Trezirea din fantezie în realitate constituie actul dureros, dar inevitabil, al maturizării. „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera” (Ioan 8,32). Doare puțin, dar face bine după!

Curaj, măi! Unde vă împotmoliți, vă mai ajut și eu! Însingurați nu vă las! 

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , , | 8 comentarii

„Tinerii au frământări, au nevoie de modele, de iubire și de sens” – interviu cu părintele Hrisostom Filipescu


  • Părinte, suntem onorați de faptul că ați răspuns pozitiv invitației noastre de a discuta despre frăția voastră, despre tineri și problemele lor.

hris6          -Eu sunt onorat de bucuria comuniunii. Aproape sau departe este doar un detaliu al minții, în esență suntem cu toții în brațele lui Doamne, într-o formă sau alta. Nimic nu se întâmplă fără îngăduința lui Dumnezeu. În Biserică nu suntem copii, adulți, bătrâni, ci suntem cu toții tineri de diferite vârste. Poți avea 20 de ani și să te simți ca la 60 de ani. Experiențele, greutățile, necazurile, suspinele vieții te fac să te simți obosit. Și poți avea 55 de ani și să te simți ca la 18 ani, ba chiar să faci și trăsnăi, tumbe, acrobaţii specifice tinerilor. Mereu proaspăt. Vârsta este doar o cifră, un ambalaj. Interiorul este același. Oamenii cu lumina aprinsă sunt oameni sănătoşi, nemărginiţi.

Fiecare generație a avut provocările ei. Plusuri și minusuri. Și nu înseamnă nimic! Tinerii au frământări, au nevoie de modele, de iubire și de sens. Să știe de unde vin și încotro se duc. Să nu fie singuri pe Cale, să fie ascultați. Au multe de oferit! Generațiile care vin sunt generații care împletesc armonios inteligența cu sentimentele, adică putem vorbi despre inteligență emoțională.

  • Spuneți-ne, pentru început, câte ceva despre dvs.!

hris15      -Sunt un om obişnuit, firesc; un condei în mâinile lui Dumnezeu. Sunt o virgulă în propoziția vieții și las pe Domnul să pună punct sau semnul exclamării. M-am născut pe pământul binecuvântat al Moldovei, într-o familie obișnuită din Vaslui. Am urmat școala generală în Bârlad, apoi cursurile liceale, universitare și postuniversitare în Iași, unde am și rămas într-o formă sau alta. Îmi este foarte drag să studiez în ritmul meu. Am crescut aproape de Biserică și am avut oameni providențiali pe Cale, prin care Dumnezeu a lucrat minunat. Când eram mic, mă jucam de-a doctorul, de-a profesorul, de-a preotul. Într-o formă sau alta, am înțeles mai târziu vocația. Încă mai lucrez la asta. După ce am viețuit la Mănăstirea Secu 6 ani, unde am avut mai multe ascultări (am avut grijă de multiubitul părinte Teofil Tarţa, apoi la stăreţie, ghid, bibliotecar, etc.), din august 2011 sunt în ascultare la Schitul Ţibucani din județul Neamț, așezământ monahal ce aparține de Mănăstirea Secu și care a fost înființat de ucenicii Sfântului Paisie Velicikovski. Mâine Dumnezeu ştie ce o să mai fie, momentan mă bucur de prezent.

Referitor la formări, încă mai învăț la școala vieții. Aici se dau restanțe până se iau note de trecere. În ochii lui Dumnezeu, prin Hristos, suntem cu toții de 10. Dumnezeu nu ne iubește după nota din carnet, din diplome sau după alte criterii ale lumii acesteia. Ce părinte nu își iubește copilul după nota din inima sa?! Dacă cineva a picat pe un subiect, nu înseamnă că e mai înțelept decât cineva care a avut un alt subiect. Notele sunt doar o ruletă rusească. Nu reflectă nimic. Aptitudinile sunt cele care fac „diferența”, nu cartoanele. Trăim într-o perioadă în care nivelul de studii şi competenţe a scăzut mult. Oricine poate avea oricând o diplomă de licenţă şi nu numai. Nu mai putem vorbi despre intelectualii de altădată, la nivelul de odinioară. De aceea, se ridică ştacheta spre masterate, doctorate, ca să se separe calitatea de cantitate. Este mult de discutat pe subiectul acesta. Aşadar, avem nevoie și de experiențe personale, nu numai de informații.

– Am observat, din postările dvs., o aplecare aparte spre problemele de ordin psihologic, o abordare a omului și altfel decât dintr-o paradigmă confesională. Cum se împacă spiritualitatea pe care o trăiți cu psihologia?

hris24          -Așa este. Mă preocupă aceste lucruri și aprofundez latura aceasta de psihologie și psihoterapie adaptată nevoilor pastoral misionare din Biserică, din societate. Sunt instrumente de lucru foarte utile în spațiul psihologiei. Se vorbește în ultimul timp de psihoterapie ortodoxă. Se împacă foarte bine. Depinde de noi cu ce alegem să lucrăm. Când există o infecție în trup poți folosi calmante, analgezice sau poți folosi antibiotice, alături de probiotice. Dar când e vorba de boala din suflet?! Toate sunt dăruite omului de Dumnezeu. Nu sunt marțieni nici într-o parte, nici în alta. Există în ultimii ani un dialog foarte efervescent între știință și religie, cu multe puncte de întâlnire. Nu putem fi ignoranți. Sfinții Părinți din primele veacuri creștine studiau științele vremii și își conturau o cultură bogată, luând ca albinele doar nectarul din fiecare floare. Mierea cognitivă sau emoțională o fabrică fiecare în stupul său cu ceea ce culege. Oricum ar fi, toate au ca drum de plecare și de revenire în Hristos!

– Una dintre obiecțiile pe care psihologia o aduce credinței creștine este accentul pus de către creștinism pe „lepădarea de sine”. Conceptul este adesea puțin înțeles, dar, scos din context, generează multe abuzuri și nenumărate probleme psihice. Părinții Bisericii și chiar teologici moderni în gândire, precum Anselm Grun, susțin, din contră, faptul că anihilarea eului este actul care mă îndepărtează de Dumnezeu. Dedicarea înseamnă să mă am pe mine și să mă supun voluntar lui Dumnezeu, abandonul de sine înseamnă să nu mă am pe mine, dar să pretind că sunt consacrat spiritual: „Pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu trebuie, înainte de toate, să mă întâlnesc pe mine însumi, trebuie să fiu conștient de mine însumi”. („Rugăciunea ca întâlnire”, editura „Serafica”, pg. 8, Anselm Grun). Are pentru Dumnezeu eul nostru vreo valoare, din perspectiva dvs., sau El chiar dorește „negarea” și „moartea noastră lăuntrică”?

hris45         -Frumoasă perspectiva aceasta a părintelui benedictin Anselm Grun. Are lucrări abordabile. Tocmai de aceea avem nevoie de îndrumători pentru a nu genera abuzuri sau probleme psihice. Sunt atent în ultimul timp la dependenţele şi co-dependenţele emoţionale. Părintele duhovnic nu trebuie să devină tatăl pe care nu l-am avut, proiecţia soţului sau alte minunăţii. Am întâlnit cazul cuiva care, pentru a face o fotografie, avea nevoie de binecuvântarea duhovnicului. Este prea mult şi nu este sănătos nici fizic, nici spiritual. Dreapta socoteală, calea de mijloc este calea împărătească. Trebuie este un cuvânt blocant emoțional, ca și încerc și multe altele. Nu trebuie nimic, este vorba despre vreau sau nu vreau și îmi asum ceea ce urmează. Fiecare om are ritmul său, povestea sa cu Doamne. În viața duhovnicească nu există matrițe, șabloane. Nu este o fabrică în care se produc la normă sfinți sau nesfinți. Duhul Sfânt te învață de unde ești. Niciodată nu este nevoie să ne comparăm cu nimeni. Comparațiile rănesc psihicul și adună acolo vinovăție, frustrare, durere că nu sunt ca celălalt. Uneori aduce invidie și altă funingine. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea lui Dumnezeu și El face cu orice om o legătură specială și unică a inimii. Părintele Sofronie de la Essex spune că nu există carieră în viața duhovnicească. Există o carte frumoasă numită „Sfinţii nesfinţi” pe tema aceasta venită din spaţiul rusesc.

În altă ordine de idei, fugim de noi ca să ne întâlnim cu noi. Cel mai lung, dar și cel mai frumos drum este drumul către tine însuți. Hristos nu are nevoie de moarte lăuntrică, ci de înviere lăuntrică, de viață, de iubire. Dacă nu ai limba friptă, nu îmi poți vorbi despre durere. Te simt. Poţi fi scolastic, dar nu vibrezi cu mine. Dacă nu te rogi, nu îmi poți transmite stare de rugăciune. Dacă nu primești iubire, nu ști să iubești. Dacă nu te ierți, nu-i poți ierta pe ceilalți și tot așa. Nu ști ce gust are. Teoretizezi, dar nu transmiți nimic. Cuvintele au nevoie de încărcătură, de pătruns în miez. Nu avem nevoie de informații, căci acestea sunt peste tot, avem nevoie de experiențe, de trăire. De curaj!

            -Are Hrisostom Filipescu şi momente de tristeţe, de temeri, de descurajare şi deznădejde? Cum le depăşeşte? Ce vă ajută să treceți cu biruinţa peste încercările vieţii?

hris31          -Oamenii te pot apropia sau depărta de tine însuți. Culmile pe care ne putem ridica sau hăurile în care ne putem afunda. Uneori lacrimile ajung în suflet și îl inundă. Necazurile ne fac mai puternici, ne ajută să supravieţuim altfel, la un alt nivel. Orice om are momente de tristețe, de regăsire, de cădere și ridicare. De gol sau de plin, de lumină și de întuneric, de lacrimi și de zâmbete. Face parte din procesul de purificare, de catharsis. Nu am ști să prețuim bucuria dacă nu am trece prin durere și invers. Toate au rostul lor pedagogic. Bineînţeles că am astfel de momente, ca orice pământean. Important este ce fac cu acea stare. În astfel de momente mă întreb: „Ce vrea Doamne să îmi spună aici? Ce am de învățat din această experiență? Ce am de iertat, de iubit? Ce simt eu acum? Cui dau asta?” Stare de prezență continuă, aici, acum.

Mutând gândul, iertând și iubind. Iertarea și iubirea sunt cele două aripi cu care zburăm spre cer. Nu putem cere pace pe pământ, dacă în noi înşine sunt adevărate câmpuri de luptă. Nu putem cere sănătate, dacă ducem o viaţă care ne face să fim bolnavi. Momente de coborâre în interior cu sinceritate şi de făcut curat acolo… Aerisim, scuturăm, ştergem praful de pe toate obiectele şi chipurile din suflet, dacă este nevoie înlocuim piese din decor. Înţelegem când cineva vine în viaţa noastră şi când este nevoie să eliberăm acei oameni din odăi. Atât am putut creşte, evolua împreună. Sinceritate şi curaj lăuntric! Ce aducem noi bun în viaţa celorlalţi?

            -Când viața pare de netrăit, ce poate face omul de rând, mai mult sau mai puțin implicat spiritual, pentru a resimți iarăși valoarea vieții?

hris39           Să ne ferim de rutină, de obişnuinţă. Facem o pauză din agitația cotidiană și privim spre interior. Opriţi-vă o clipă din malaxorul vieţii şi priviţi, gustaţi că Bun este Domnul! În orice domeniu, e nevoie de jertfă. Uneori, oamenii încearcă să ne distrugă şi noi îi ajutăm în încercarea lor. Când eşti jalnic, nu poţi atinge măreţia. Lovit mereu şi mereu de oameni care ştiu să lovească nu e o cruce. Şi diavolul are martirii lui. Unele uşi te duc în întuneric, altele în lumină. Simptomele se întrețin. Nu putem pune un bandaj pe o rană infectată. Este nevoie să curățim locul, rana. Nimeni nu devine furios peste noapte, sau alcoolic, sau dependent de substanțe, ori de pornografie sau jocuri de noroc. Este nevoie de frustrare, frică, vulnerabilitate, nemulţumire, stimă de sine scăzută şi multe altele. Furia reprimată iese la suprafață sub forma depresiei. Ca să evolueze, orice persoană are nevoie de provocări. Investim oameni cu rol parental, protectiv și atotștiutor și apoi ne alegem cu frustrare și negare.

Stareţul Tadei are o lucrare intitulată „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa” şi cred că fericirea este la o distanţă de un gând. Fac o alegere. Şi mi-o asum. Viaţa este un mare dar, o mare şansă, o binecuvântare. Ne trăim viaţa în miniatură, simbolic în fiecare zi, de când ne trezim până seara la somn. Zile mai bune, zile mai încărcate. Dacă ne-am plânge mai puţin şi am face mai mult, dacă am mulţumi mai mult şi am dărui iubire necondiţionată şi am judeca mai puțin, am simţi valoarea vieţii fiecare în parte. Hristos nu doreşte negarea omului, ci acceptarea lui şi dăruirea în Hristos. Ne întâlnim cu Dumnezeu în ceea ce suntem fiecare şi rugăm să facă vin curat şi pâine proaspătă din mintea şi inima noastră. Purtăm chipul Chipului şi acesta este un mare dar şi mângâiere. Orice tată îşi recunoaşte chipul în pruncul său şi priveşte spre dânsul cu compasiune atunci când face trăsnăi. Omul să privească văzduhul şi cerul din el şi să îşi amintească mereu că nu este singur, indiferent ce ar şopti singurătatea aparentă. Totul este posibil. Mai sunt atâtea lucruri de învăţat!

            -Ce reprezintă Hristos pentru Hrisostom Filipescu? Cine este El?

hris4           El este Cel ce Este! Iubire, dragoste, bunătate, iertare, bucurie, mângâiere, viață, lumină, dulceață, pace, armonie. Tot în toate. O iubire de care nu te mai poți sătura. O dulce regăsire după arşiţa zilei. Când am obosit îmi aşez capul pe infinit. Cel ce poartă în sine lumina nu are de ce să se teamă de întuneric.

            -Din postările dvs., se observă o mare deschidere pentru oameni și o mai puțină râvnă spre criticism, spirit justițiar și fundamentalism. Cum putem depăși barierele dintre noi și cum putem trece peste diferențele, cele multe, dintre noi, oamenii? Cum ați reușit dvs să construiți poduri de dragoste față de toți, fie ei ortodocși, catolici sau protestanți?

Hrisostom Filipescu           -Am avut şi eu o etapă a vieţii în care am avut mintea şi sufletul învelit în spirit de justiţie, însă am observat că sunt momente în viaţă în care poţi muri cu adevărul în dinţi şi dreptatea în mână. Probabil aveam şi eu programele mele după care acţionam. Am înţeles atunci că este nevoie să îmi jertfesc toate de dragul păcii şi concordiei. Că nu îmi ridică nimeni statui pe un mormânt pecetluit cu reguli aplicate. Că întotdeauna există interpretări şi interpretări ale faptelor… Avem nevoie de iubire, de a înţelege rana şi cel ce răneşte, nu de a o adânci. De a privi în spatele rănii la bagajul ce îl poartă după dânsul omul respectiv. Să fie dragoste! Există bunătate, evlavie, har în fiecare om. Caută-le!

Îmi este foarte drag omul, icoana lui Dumnezeu. Iubesc toți oamenii deopotrivă și învăț să văd lumina din viața fiecăruia. Intru în logica lui Hristos. Mereu mă întreb ce ar face Hristos în locul meu în acea situație? Ar așeza bolovani pe spatele celui căzut la podea sau ar ridica, mângâia, ierta cu bunătate, blândeţe, compasiune? Diferențele sunt doar mentale, în iubire nu există diferențe. Dragostea nu are nevoie de subtitrare sau de dicționar. Are aceeași aromă și gust pe întreg pământul. În fața lui Dumnezeu nu există albi sau negri, români sau greci, slabi sau grași, deștepți sau proști, bogați sau săraci, vrednici sau nevrednici, crocanţi sau pufoşi, sau alte categorii, la El sunt cu toții suflete. Și un singur suflet dacă pierde, nici îngerii nu îi sunt consolare. Așa că rânduiește la fiecare drumul, ritmul, timpul, momentul său… Hristos nu pune niciodată etichete pe nimeni. Nici noi nu avem nevoie de a arunca nici măcar cu piatra privirii spre celălalt, ci avem nevoie să scoatem chiar şi nisipul de pe mâinile sufletului. Omul are nevoie să fie atins atât de gingaş cu dragoste! Dacă noi oferim iubire şi iertare la tot pasul, de restul se îngrijeşte Dumnezeu. Eu nu cunosc un Hristos grec, rus, român, sârb, bulgar, englez, francez, arab, chinez… Hristos este totul. Crucea de pe Golgota a fost pentru toţi, la fel şi învierea. Hristos înseamnă întreaga omenire. Să nu transformăm teologia în filozofie, ideologie, poezie. Duhul Sfânt să atingă inima noastră, nu doar mintea. Ştiinţa teologică versus sfinţenia vieţii.

            -Ce le-ați transmite tinerilor care trec prin crize existențiale și dureri emoționale puternice, unii dintre ei, nu puțini, luând în calcul inclusiv suicidul?

hris56          -Le-aș așeza la inimă gândul că este doar un episod din viața lor, nu este toată viața lor acolo. Nu există o pastilă minune care să ne facă să gândim sau să simțim altfel. Este vorba de muncă de arheologie interioară, de iertare și iubire cu noi. Să nu se biciuiască pe interior, ci să mângâie acea durere și să o dăruiască lui Doamne. Copilul interior are un plâns neplâns. Să caute motive de bucurie și mai ales să facă mișcare fizică pentru a descărca o anumită chimie în corp! Există multe metode și terapii alternative. În general recomand să se lucreze cognitiv-comportamental. Depinde de la caz la caz. Sunt momente în care povestim transgenerațional și înțelegem neînțelesul, alteori discutăm pe terapia narativă și căutăm episoadele de validare. Nu există rețete general valabile. Asta în calitate de psiholog. Ca duhovnic, recomand spovedanie și împărtășanie deasă pentru a primi har și putere, pentru a da jos valul de pe inimă și minte…ca să ajung să simt și să văd altfel. Insist pe rugăciune, detergentul minţii şi sufletului, dar cu cuvinte simple, personale. A da lui Doamne golul acela, durerea, frica… E nevoie să țin mintea ocupată cu lucruri motivaționale, să existe suport emoțional de la cei apropiați (familie, prieteni, duhovnic, psiholog sau psihoterapeut, medic), să observ mereu ce am nu ce îmi lipsește, să tai buruiana și să pun flori. Este foarte important să nu caut o victimă pe care să o jelesc sau un vinovat pe care să-l condamn, ci soluții reale! Ce putem face să ieșim din asta chiar acum. Şi nu în ultimul rând, cuvinte, acțiuni de recunoştinţă. Să mulţumesc lui Doamne pentru toate pe care le ştiu şi pe care nu le ştiu. Mulţumesc, Doamne! Te iubesc, Doamne!

            -Vă mulțumim pentru timpul acordat acestui interviu și vă dorim să propășiți în toate cele bune, ziditoare pentru dvs. și pentru cei, nu puțini, care se simt îmbogățiți prin postările dvs.!

-Eu vă mulțumesc și mă bucur din toată inima pentru darul minunat de a fi contemporani cu atâtea suflete luminoase. Iubiți mult în Hristos! Iubirea vindecă! Bucurie sfântă şi nădejde! Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng şi aşa vom împlini iubirea! Amin!

 

20Interviul este realizat de Andrei Pătrîncă,

Medic specialist psihiatru

Consilier analitic-existențial, în supervizare

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , , | 12 comentarii

„Trenul vieții” – de Hrisostom Filipescu


peronul gariiOamenii vin și pleacă din viața noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport. Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii își pierd bagajele, alții și le uită. Rătăciți într-o poveste, într-o lecție. Mă încearcă un sentiment când urcă și coboară oameni din trenul vieții. Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână. Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni! Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu. Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.

gara trenCând pleacă cineva din viața ta, te simți ca o cameră din care s-a tot luat: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul, etc. Uneori, mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așază. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea și amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei, mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. ȘI, APOI, MUȘTI DIN VIAȚĂ CU POFTĂ!

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Harta durerilor emoționale


harta durerilor emotionale

Posted in Uncategorized | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Povestea inimii tale


povestea inimii tale          Într-o zi, o inimă micuță s-a uitat în oglindă, s-a examinat cu atenție și, când s-a văzut, s-a umplut de uimire și de bucurie: cum bătea ea ritmic, umplând cu lichidul vieții fiecare cămăruță a ei, cum păstra foarte puțin pentru sine și restul îl trimitea în tot universul visceral! Cel mai mult a fost însă surprinsă să constate că orice veste, fie bună, fie rea, îi afectează bătaia, o face să râdă cu putere sau să plângă cu lacrimi de sânge.

Într-o zi, a primit de la mușchi și de la creier o solicitare voluminoasă: s-a străduit, cu toate puterile, să le răspundă, dăruind mai mult sânge, dar nu a putut. A strigat la o inimă mai mare, cerându-i să o îmbrățișeze puternic, pentru a pompa mai mult spre organele care i-au cerut ajutorul. Dar în loc de îmbrățișare a primit… o palmă puternică. Inima micuță s-a mâhnit și a plâns mult. Și, de-atunci încolo, o stare de nesiguranță, de încordare, de teamă că nu „va putea” s-a instalat, discret, în ea.

Într-o zi, s-a apropiat de câteva inimi care se jucau, rădeau și dansau în cerc. „Mă primiți și pe mine între voi?”, le-a spus ea suratelor ei. „Nu, nu te băga în jocul nostru!” Celelalte inimi i-au întors spatele, văzându-și apoi de jocul lor. Inima micuță s-a mâhnit și a plâns mult. Și, de-atunci încolo, un pic din amărăciunea și tristețea vieții au pătruns în ea.

Într-o zi, inima micuță și-a luat ghiozdanul în spate și s-a dus cântând și săltând la școală. Inima profesoară le-a dat un test greu, ea nu s-a prea descurcat, așa că a venit acasă plângând: „mamă, mamă, iată ce am pățit!” Inima mamă s-a înnegrit la față și a început să zbiere: „inima Rodica cât a luat? Ah, mai mult ca tine? Ți-am zis eu că nu ești bună de nimic! Mai bine nu te făceam! Semeni cu tatăl tău!” Asemenea cuvinte au rănit-o profund pe micuța inimă. Și, de-atunci încolo, simțământul că nu e bună de nimic, că nu e valoroasă așa cum este, că e defectă, greșită, a pus stăpânire pe ea.

heart01Din acel moment, inima micuță a ales să se ascundă sub masca rece a oaselor cutiei toracice. Nu mai cere ajutorul, nu mai râde cu gura plină când e de râs și nu mai plânge cu lacrimi de crocodil când e de plâns. Dar, mai ales, nu mai are curajul să se privească în oglindă sau să-i lase pe alții a o descoperi așa cum este. A învățat să zâmbească fără să simtă și să suspine fără să arate. Rănită și încercată din toate părțile, speră, în adâncu-i, că va veni o zi în care celelalte inimi îi vor da îmbrățișarea dorită, o vor lăsa să se joace cu ele și o vor prețui așa cum este…

Aceasta este povestea inimii tale și aceasta este povestea inimii mele, deopotrivă.

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | 8 comentarii

Etichetele rănesc, etichetele ucid


Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Dragostea astăzi – cu dr. Andrei Pătrîncă, medic psihiatru


Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Klaus Johannis e evanghelic. Și ce dacă?


iohannisM-am așteptat ca domnul Ponta, actualul prim-ministru, să folosească în discursul dumnealui argumentul religios pentru a-și lovi „adversarul”. M-am așteptat, dar nu pot spune că nu m-am întristat. Pentru că acest eveniment mi-a zugrăvit din nou o realitate tristă: confesiunea ortodoxă, de altfel respectabilă și cu valori adânci, e folosită de liderii țării noastre nu ca un cadru al întâlnirii omului cu Dumnezeu, așa cum s-ar dori să fie orice religie, ci drept un mijloc de manipulare a maselor. Psihologic vorbind, a te ascunde în spatele unei etichete, „eu sunt doctor”, „eu sunt politician”, „eu sunt ortodox și ortodox voi muri” denotă o mare tulburare în sfera imaginii de sine. Te așezi sub umbrela unui statut ca să te arăți mai puternic, pentru că ești un iepuraș nesigur pe tine, care tremură din toate încheieturile când e vorba de sine. Când nu te ai pe tine, când nu te simți valoros prin tine însuți, intrinsec, simți automat nevoia să pui în prim-plan titluri, onororuri, realizări, diplome (doctorate), instituții și chiar apartenența religioasă. De fapt, impozanții fanatici religioși au grave deficiențe la capitolul imaginii de sine. Pentru Klaus Johannis însă, lucrurile stau cu totul altfel. Dumnealui nu simte nevoia să pună în față astfel de argumente xenofobe. Nu epatează nici cu titlurile academice, nici nu se folosește de religie sau de etnie, terfelindu-le în jocul pervers al obținerii puterii cu orice preț; măcar că poporul german este unul dintre cele mai respectate și respectabile ale lumii, măcar că Biserica evanghelică luterană este cultul majoritar în cele mai civilizate și prospere economic state ale lumii, cele nordice. Domnul Johannis nu amestecă politicul cu religiosul din bun-simț, din corectitudine și principialitate. Când vine la mine un pacient nu așteaptă un discurs politic sau religios, vine să-și afle vindecarea. Aceleași așteptări le am și eu, alegătorul, de la un om politic: nu mă interesează religia domnului Ponta, nici la ce biserică merge duminica, dacă o face vreodată în afară de perioada campaniei electorale. Iar dacă se și mai laudă cu mirobolanta-i identificare cu nația română și cu cât e de spiritual, începe chiar să devină deranjant pentru mine. Am avut, de la căderea monarhiei încoace, numai președinți români și ortodocși. La ce ne-a folosit? Nu îi votez religia în care este, nici nu-i pot acorda un vot pentru că este născut român. El e acolo să mă reprezinte ca om politic, nu să mă evanghelizeze sau să mă „românizeze” mai mult decât sunt. Nu sunt, pentru mine, etnia și religia argumente valide. Din contră, aducerea lor în discuție e o frapantă deraiere de la normalul funcției la care un om politic aspiră.

Dar dacă tot e să vorbim despre confesiunea evanghelică luterană, haide s-o facem! Dintr-o perspectivă corectă și documentată istoric și teologic, nu din bârfe și lozinci animate de o încăpățânată și mândră rezistență la schimbarea-n bine, veche meteahnă de neam. E chiar așa o crimă să fii evanghelic, protestant (sau „neoprotestant”, ca să-l citez pe domnul premier, în dezinformata-i confuzie între culte🙂 )? Ce este Biserica evanghelică din România? Ce valori aduce cu sine?

1. Biserica evanghelică luterană este o biserică creștină. Face parte din aceeași religie, religia creștină, cu bisericile ortodoxe, catolice, protestante și protestant-revizioniste. Crede în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Treime Sfântă și nedespărțită. Crede în Isus, Fiul lui Dumnezeu, nașterea Lui din Fecioară, moartea Lui pe Cruce, învierea din morți, înălțarea la dreapta Tatălui, mijlocirea pentru noi, revenirea în slavă spre înnoirea tuturor lucrurilor. Crede în Rai și Iad, mântuirea tuturor celor care s-au născut din nou, primindu-L pe Isus în viețile lor ca Mântuitor și Domn.

2. Biserica evanghelică luterană are minunate lăcașuri de cult, edificii de o monumentală valoare, unele dintre principalele atracții turistice ale străinilor veniți să viziteze Ardealul. Simplitate și profunzime, solemnitate și căldură, forme și fond, înălțime și apropiere, sunt doar câteva elemente ce descriu felul în care creștinii luterani au știut să-și trăiască credința și să o exprime în toate modurile, inclusiv vizual.

3. Biserica evanghelică luterană este o platformă de dialog și de întâlnire între confesiuni diferite și religii diferite. Posibil să-i reproșezi unele lucruri instituției Bisericii luterane. Unde este om, nu se poate să nu existe și greșeală. Dar un singur lucru nu-i poți imputa: fundamentalismul. Creștini de diverse orientări se întâlnesc adesea, la rugă pentru reconciliere și unitate în diversitate, în lăcașurile de cult ale Bisericii evanghelice. În niciun caz, nu vei auzi, cum au unele culte obiceiul a spune, că numai protestanții sunt buni și că ceilalți sunt răi, că numai luteranii ajung în Cer, iar ceilalți, de alte confesiuni, sunt sortiți Iadului. Un luteran te va considera întotdeauna fratele său de credință, uneori chiar când tu nu ești dispus la o asemenea apropiere.

4. Biserica evanghelică luterană ajută oameni de pretutindeni, fără a ține seama de etnie sau denominație. Asociații pentru alcoolici anonimi, pentru bolnavii de cancer, pentru persoanele cu dizabilități fizice și psihice, pentru cazurile sociale – sunt multe lucruri mari, făcute cu smerenie, departe de ochiul presei, de o mână de oameni, sași evanghelici, dedicați slujirii semenilor.

Lista ar putea continua, dar mă opresc aici. De o jumătate de mileniu, Biserica evanghelică din România dă mărturie despre sine. Evident, în spiritul civilizației spiritualității occidentale, o face cu delicatețe, discreție și respect pentru celelalte biserici. Klaus Johannis nu are de ce să se considere rușinat de apartenența-i confesională. Din contră. În tainica-i întâlnire cu sine, poate își iubește denominația și se simte bucuros de formarea-i creștin-evanghelică. Și eu nu-l pot învinovăți pentru asta. Din contră. Mă simt bucuros pentru dumnealui. Dar, încă o dată o spun, îl apreciez pentru că-și știe atribuțiile, responsabilitățile și limitările funcției. Nu am nevoie de un președinte „român”, „italian” sau „francez”. Nici de un președinte „ortodox”, „catolic” sau „baptist”. Am nevoie de un președinte care să-și cunoască fișa postului și să-și facă treaba. Alte aspecte, ce țin de exterior, nu mă interesează, câtă vreme interioritatea dumnealui inspiră încredere și conferă garanții. Klaus Johannis e evanghelic. Și ce dacă?

Andrei Pătrîncă,

Medic psihiatru,

Consilier analitic-existențial

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | 24 comentarii

Ce facem când aflăm adevărul?


Andrei Patrinca 1Din puțina filosofie citită, cu siguranță lucrarea care m-a impresionat cel mai tare este ”Mitul peșterii”, scrisă de Platon. Într-o peșteră, oamenii sunt legați în scaune, cu fața la un perete pe care se văd umbrele parțiale ale unor lucruri ce trec prin spatele lor, lucruri aflate după un zid, dar luminate de un foc ce proiectează acele umbre pe perete. Oamenii sunt puși în scaune și legați încă din copilărie, aceasta însemnând că de pe atunci începe creșterea noastră strâmbă. Întreabă apoi Platon: „dacă oamenii ar fi în stare să vorbească unii cu alții, nu crezi că ei ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?” Iată însă ineditul: Platon propune un exercițiu de imaginație. Dacă unul dintre oameni ar fi dezlegat? S-ar ridica din scaun, ar privi, ar vedea focul și obiectele din jur. Nu i-ar provoca oare o dezamăgire ce l-ar putea întoarce din drum? Tot ceea ce a crezut până atunci a fost o palidă umbră a realității, iar el e nevoit să privească acum, față în față, realitatea. Zărește soarele și ochii i se umplu de lacrimi, pentru că lumina adevărului este copleșitoare pentru omul recent dezlegat. După un timp, va putea să privească direct astrul măreț și toate cele ce sunt luminate. Dar lucrurile nu se opresc aici. Celui dezlegat i se face milă de cei încarcerați. Merge spre ei și încearcă să le povestească despre lucrurile minunate pe care le-a văzut. Omul liber se întoarce în lumea celor legați, spre a-i salva. Dar ei, cei obișnuiți să creadă doar ceea ce au văzut pân-atunci, îl socotesc pe el „nebun”, „diavol”, rămânând cu privirea întunecată, pasivi, puțin credincioși că există și altceva, dincolo de ceea ce ei cred.

Ce faci când afli adevărul? M-am confruntat, de o vreme, cu întrebarea aceasta. Demersul psihoterapic este unul care te aduce față în față cu realitatea. Te conduce din fantezie în existență, din „ceea ce-ți închipui că este” în „ceea ce este”. Știți, suntem mințiți de mici, în multe feluri. Când creștem, nu ne mai mint alții așa de mult, cât ne mințim noi înșine. Și e greu, e dureros de greu să-ți lași reprezentările cu zâne, prinți, părinți și prieteni ideali pentru realitate. Și știți ce e cel mai greu? Să renunți la fantezia Eului tău ideal, să-ți vezi partea întunecată, să accepți că simți, gândești și acționezi precum cei care te-au rănit cel mai tare și ți-au produs cea mai mare repulsie.

Confruntați cu adevărul, cei consiliați trec printr-o grămadă de stări. Aș sintetiza reacțiile lor în patru categorii, după cele patru motivații fundamentale din analiza existențială. Deci, ce fac unii dintre pacienți când le arăți că este „un dincolo” de ceea ce ei privesc?

1. Evită. Fug. Dau înapoi. „Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată” (Fapte 17,32). „Hmm, mi-am amintit că am ceva important de făcut. Trebuie să plec!”. „Nu, aici nu, nu vreau să privesc!”.

2. Negociază. Se târguiesc cu adevărul și mângâie minciuna. „Da, e așa cum văd acum, dar e și cum vedeam înainte”. „E și așa, și așa”. „Adevărul e relativ!”. „Nu-i chiar așa, doc, să nu exagerăm!”

3. Devin agresivi: „Și ce dacă trăiesc o minciună? Dacă mie-mi face bine, ce ai tu cu mine?”. „Tu crezi că ești mai bun decât mine, că ai proceda altcumva?”. „Tu de ce nu te vindeci pe tine?”

4. Rămân paralizați, nemișcați, înmărmuriți sau sar la alt subiect. Nu mai spun nimic sau încep să vorbească despre lucruri care nu au nicio legătură cu discuția în mijlocul căreia suntem: Eu: „Și cum vă merge dvs cu felul în care se comportă partenerul dvs cu dvs.?” El/ea: ”Mâine am programare la cardio. E tot un domn tânăr și frumos ca dvs. Eh, când eram și eu tânăr!”. „Și dvs ce mai faceți, domnule dr.? Așa mi-era dor de dvs.! Am și eu o nepoată farmacistă. Nu vă interesează?”🙂

Confruntarea cu realitatea e o provocare. Dar și un prilej. O oportunitate imensă de a depăși piedicile noastre mentale, îngrădirile, prejudecățile ce stau între noi și lumină. Putem da jos lanțurile, ne putem ridica, putem ieși din peșteră. Și, mai presus de toate, putem să privim direct Soarele și toate câte sunt luminate de El, nemijlocit. Pentru că da, așa cum în povestirea lui Platon există un foc, un soare, pentru fiecare dintre noi există Soarele, adevărul, înțelepciunea, profunzimea, adâncul existenței, împlinirea libertății.

„Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8,32).

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , | 5 comentarii

Medicii nu sunt inamici în halate, iar medicamentele nu sunt produse pentru a ucide


În anul 2006, am terminat facultatea de medicină, iar din ianuarie 2008 lucrez în domeniul psihiatriei –întâi ca rezident (un fel de stagiu de ucenicie), apoi ca medic specialist-. Atât în perioada facultății, cât și după, am întâlnit mulți suferinzi, de boli diverse, care fie au apelat la terapia medicamentoasă, fie nu au voit nicidecum să-și accepte boala și să facă ceva pentru a o trata, fie au ales terapii alternative celei alopate. În plus, vă mărturisesc faptul că nu am niciun angajament cu nicio firmă de medicamente și niciun interes de a proteja pe cineva anume, cine se îndoiește de asta putând lesne verifica.

Vă scriu aceste rânduri dvs., tuturor celor bolnavi, care aveți nevoie de tratament medicamentos pentru însănătoșire. În ultima vreme, circulă în spațiul virtual multe ipoteze înfricoșătoare vizavi de medicația alopată: cum că medicamentele nu au efectele scontate, că fac mai mult rău decât bine, că sunt parte a unei inițiative obscure, la nivel mondial, de exterminare a populației globului. Sunt de acord cu faptul că multe medicamente au numeroase efecte secundare. Le-am văzut și eu, în practică. În cazuri excepționale, persoane cu alergii necunoscute sau cu un sistem imunitar precar nu le tolerează sub nicio formă, și au reacții ce necesită intervenție promptă la administrarea lor. Sunt de acord inclusiv cu faptul că, uneori, medicii, nu se informează cu privire la noutățile în tratament, nu se consultă între ei și, prin urmare, dau mai multe „leacuri” decât e necesar sau medicația recomandată de ei nu este compatibilă cu cea a altor specialiști care vă tratează. Dar de aici până la a-l vedea pe diavol –să-mi fie cu iertare pomenirea lui- în fiecare medic și-n fiecare medicament, e cale lungă. La stagiul de oncologie, profesorul nostru ne spunea cum mulți bolnavi de cancer își amână tratamentul alopat sau chiar intervenția chirurgicală, deși este depistată tumora într-o fază operabilă și cu șanse de eradicare completă, doar pentru că preferă alte tratamente, neomologate, neștiințifice. Se simt bine până la o vreme, nu-și mai fac nicio investigație, iar apoi se întorc în faze tardive, fără a mai avea sorți de vindecare. Și nu e un caz, sunt mii de cazuri de acest fel. Evident, cei care au trecut prin aceasta nu scriu, deși ar fi fost foarte bine s-o facă. Le e teamă să nu fie etichetați ca ignoranți.

Chiar eu, atât în perioada rezidențiatului meu, cât și de când am responsabilitate deplină, am văzut și tratat mulți pacienți. Oameni cu tristeți adânci și-n pragul sinuciderii, cu temeri care-i opreau inclusiv de la a ieși din casă, cu insomnii rebele, care nu le mai permiteau să presteze nicio muncă eficient, pe timp de zi, cu idei că ar fi urmăriți, că alții le-ar face rău și ar încerca să-i otrăvească sau cu „vedenii” și simțiri care ies din tiparul realității. Eu însumi am zis, la începutul parcursului meu medical psihiatric: „Cum poate face un comprimat să dispară vocile pe care le aude sau ființele pe care le vede cel ce vine la mine?” Și am fost uimit să constat că terapia asta, pe care o blamăm și o suspectăm tot mai mult, își face treaba. Oamenii se simt mai bine, încep să funcționeze din nou în familie, să fie buni muncitori, să ducă o viață împlinitoare.

Iubiți prieteni, poate chiar acum ați aflat un diagnostic grav și vi s-a recomandat un tratament alopat. Sunteți în cumpănă dacă să-l urmați sau nu. Vă înțeleg! E potrivit însă, în această etapă, să priviți realitatea diagnosticului în față. Dacă nu sunteți siguri de ceea ce ați aflat, mai puteți consulta un specialist, și-ncă unul, până găsiți pe cineva în care simțiți că puteți avea încredere. Și, dacă vă resimțiți viața ca pe-un dar și ca pe-un prilej, e bine să-i tăiați bolii buruienile cât mai repede și cât mai adânc.

Nu știu de ce se duc atâtea campanii, în ultima vreme, împotriva medicilor și a tratamentelor prescrise de ei. Mai ieri, a avea un medic în comună era de mare preț. Au murit mulți, în trecut, în epidemii înfiorătoare, pentru că nu era descoperit, pentru ei, remediul potrivit. Unde erau ieri cei care astăzi spun că pot vindeca, cu ale lor mijloace alternative, orice? De ce-au apărut acum, când există atâtea mijloace utile și salvatoare de viață pentru nenumărate boli de care se murea inevitabil în trecut? Nu voiesc să devin eu însumi paranoic, însă încep să-mi pun problema dacă nu cumva cei care contestă bunele intenții ale medicilor nu sunt ei parte a unor organizații nedeclarate –politice, religioase, păgâne- cu scopuri discutabile etic! Nu e treaba mea care le este identitatea. Ci eu mă simt dator doar față de dvs., cei pe care vă slujesc, care credeți încă în mine și-n corpul medical românesc, să vă spun cum consider eu că stau lucrurile: medicii nu sunt inamici deghizați, iar medicamentele nu sunt produse pentru a ucide. În schimb, dezinformarea, interesele ascunse, apetența omului spre negare și exploatarea ei de către ceilalți, da: sunt pericole amenințătoare de viață, uneori demascate prea târziu pentru a se mai face ceva…

Andrei Pătrîncă

Medic specialist psihiatru

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 4 comentarii

Suferințele trupului sunt, câteodată, expresia suferinței sufletului


psihosomatica”Depresia și isteria sunt ca apa și focul. Depresia înseamnă regresie, isteria înseamnă expresie. Isteria nu mă lasă să fiu cu adevărat depresiv, iar depresia nu mă lasă să fiu cu adevărat isteric. Dar când sunt și depresiv și isteric, psihicul meu este tras în două direcții contrare. Eu nu le pot manifesta concomitent pe ambele, dar corpul meu le resimte. Stresul acesta, la care este supus, conduce la contracție musculară. Dar și vasele de sânge au musculatură. De aceea,

-când se contractă musculatura arteriolară digestivă, scade vascularizația aparatului digestiv, ajungându-se de la colon iritabil și tranzit accelerat până la nișă (ulcer gastric și duodenal)

-când se contractă musculatura arteriolelor din creier, apar migrenele

-când se contractă musculatura cefei, se produc durerile de spate

-când se contractă muscultura bronșică, apar crizele de astm.

Aici se acționează cu mijloacele tratării depresiei și isteriei. În depresie, se realizează prelucrarea doliului, a pierderii. Pacientul e învățat să se bucure de viață, dar, mai ales, este invitat să intre în doliu, să permită suferinței, durerii, apăsării să se manifeste. În cazul isteriei, este important ca pacientul să recunoască durerea și să se ia în serios în această privință. E necesar ca terapeutul să îi construiască un vizavi, unde să se poată vedea ca suferind, prin care să poată simți ce l-a durut atunci când nu a fost luat în seamă, când a fost traumatizat.

În concluzie, omul cu dureri în trup din cauza sufletului este unul care poartă cu sine multă suferință. Este tras în două direcții: regresie (depresie), expansiune (isterie), de aceea el devine mut și nu mai poate să-și manifeste suferința altcumva decât prin durere trupească.”

Alfried Langle,

Părintele analizei existențiale,

Predeal, 16-18 mai 2014

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Dintre „fandacsiile” tinereții


fantezii3În toiul nopții, Efimița, cu un somn mai iepuresc și cu un auz mai bun, se trezește speriată: „E revoluție!” Încearcă Leonida să o convingă că nu putea fi „reacțiunea” și cu greu își poate păstra cineva convingerile la argumentele lui solide. Dar, totuși, Efimița continuă: „Apoi, vezi? Dar… s-o mai luăm și pe partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revoluție să fi fost, să zicem. Nu știi dumneata că n-are nimini voie să descarce focuri în oraș? E ordin de la Poliție…” Efimița, aproape răsconvinsă: „De, bobocule, să zic și eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul… (stând la gânduri și iar îndoindu-se): da, bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? Ce-am auzit dacă nu era nimica?” Leonida, punând punctul pe „i”, răspunde: „Ei, Domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă… (cu tonul unei teorii sigure) că fiindcă de ce? O să mă întrebi… Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! și, după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă…” („Conul Leonida față cu reacțiunea”).

Cu toții avem dorințe, visări, reprezentări, închipuiri, „fandacsii”. Ele nu sunt întru totul rele. De pildă, unele pot întreține sentimentul vieții, ne pot face să ne simțim vii și încă tineri. Altele ne arată cam pe unde ne sunt valorile sau oferă informații importante despre noi, ne ajută să ne descoperim. Altele sunt singura noastră posibilitate, când ceea ce tânjim nu este realizabil. Și nu mă refer aici la reprezentările catastrofice, precum cea din piesa de teatru de mai sus, care, cu adevărat, provin din sentimentul fricii și întrețin frica. Mă refer la acele „fandacsii” timpurii, ale vremurilor copilăriei și adolescenței: fetița care își închipuie cum va fi mireasă și cum va arăta prințul ei, băiețelul care își reprezintă cum va semăna cu tatăl său, când va fi mare, și-i va urma profesia, adolescentul îndrăgostit de profesoara de limbi străine, etc. Ele își au vremea și importanța lor în dezvoltarea noastră. Și, totuși, pot fi fanteziile periculoase? Când? De ce?

fantezii2                Am întâlnit, de curând, un caz interesant. El, Alex, merge la aceeași facultate cu ea. O vede în fiecare zi. Ar face orice ca să-i intre în grații: îi cumpără ce-i poftește inima, o duce cu mașina oriunde și oricând dorește, o copleșește cu atenție și cu cadouri. Stă mereu prin preajma ei și are grijă să fie prezent la toate evenimentele ce țin de ea: petreceri, excursii, conferințe. Nu este poză pe facebook care să nu aibă like-uri sau comentarii din partea lui. E vital sms-ul de la ea, chiar dacă e lipsit de conținut și pe chestiuni paralele simțirilor lui. O singură mare problemă este: ea are prieten. Personajul nostru, săritor, omniprezent în viața ei, copleșitor de atent, este, pentru ea, un amic. Ea iubește pe altcineva. Da, îi place compania băiatului nostru, îi place să fie ascultată, apreciată, valorizată. Dar atât. În vreme ce, în fantezia lui, ea este pentru el o lume întreagă, el este pentru ea doar colegul de grupă și prietenul de distracție. În vreme ce fetele roiesc în jurul lui, multe și frumoase la trup, și frumoase la suflet, și dornice de o relație cu el, Alex e prins într-o iubire neîmpărtășită.

fantezii1                Viața ne oferă mult mai multe oportunități decât ne închipuim noi. Câtă vreme va rămâne fixat în „fandacsia” lui, Alex se va închide lor. Și-a luat carnetul de șoferi doar acum câteva luni. Va vedea, curând, că e pe un drum lăturalnic, blocat la capătul lui. Și că are două alternative: fie va rămâne acolo, captiv propriei fantezii, fie va da înapoi și va porni pe drumul cel bun. Fantezia nu ține de cald lăuntrului și nu împlinește nevoia adâncă.

Închiderea într-o „fandacsie”, de orice tip ar fi ea, ne răpește bucuria deschiderii pentru viață. Și e păcat ca, în vâltoarea iubirilor tinereții, să te îndrăgostești mai mult de visările tale, decât de oameni care ar putea răspunde iubirii tale, oferindu-ți iubirea lor…

Dacă Alex ar sta acum în fața ta, solicitându-ți sprijinul, ce i-ai spune? Cum l-ai călăuzi?

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , | 2 comentarii

„La consilier” – emisiune radiofonică cu medicul psihiatru Andrei Pătrîncă – ediția a doua –


Apăsați aici pentru a audia emisiunea!

 

Posted in Uncategorized | Etichetat | Lasă un comentariu

„La consilier” – emisiune radiofonică cu medicul psihiatru Andrei Pătrîncă


Pentru a audia emisiunea, dați click pe acest link!

Ce este, cum se formeaza si cum ne influenteaza viata. Imagine, Identitate, Stima, Incredere si nu numai, toate raportate la Sine. Invitatul emisiunii: psihiatru specialist Andrei Patranca din Sibiu.

Posted in Uncategorized | Etichetat | Lasă un comentariu

Clientul meu – evaluatorul meu


Happy-ClientUn angajat al unei firme la care am apelat într-o anumită chestiune, mi-a spus, atunci când m-am plâns de el, că nu sunt eu în măsură a-l evalua. Cu adevărat, mi-a reproșat și lucruri în care avea dreptate întru totul, nu pot contesta lucrul acesta. Dar, la acest punct, al evaluării, îmi permit să nu-i împărtășesc părerea. Aceasta m-a făcut să reflectez asupra mesajului pe care îl transmitem noi, toți cei care lucrăm în serviciul oamenilor, celor pe care îi slujim. Ce simt cei care vin la noi, ce stări generăm în ei, cum pleacă de la întâlnirea cu noi, ce le spun celorlalți despre noi, sunt toate lucruri de o incomensurabilă importanță. De aceea, vă invit să ne aplecăm, vreme de o reflecție, asupra acestei întrebări: „-Ce ar fi bine să simtă clientul nostru pentru o evaluare pozitivă a noastră?”

Respect_5244144_lrg1. Respect. Dacă nu se va simți respectat, relația cu el nu se va putea realiza. De fapt, orice relație interumană se bazează pe respect. Unde nu e respect, nu există premizele pentru o conlucrare, de orice fel. Mulți cred că îl respecți pe celălalt doar dacă nu te porți cu el nepotrivit: „n-am zbierat la tine, nu m-am purtat urât, nu mă poți acuza de lipsă de respect!” Hei, dacă rămân la această dimensiune a evitării interdicțiilor, n-am realizat încă nimic. Respectul presupune să faci ceva pentru celălalt. Prin respect, îi transmit faptul că sunt acolo pentru el, gata a-l susține, gata a-l sprijini, dar păstrez față de el și o distanță cuviincioasă, amabilă, cordială, caldă. Un prim lucru pe care îl pot face pentru a-i arăta clientului că-l respect este să-i vorbesc cu „dvs.” Oricât de apropiat ar fi de vârsta mea, până când el nu-mi permite a-l tutui, eu nu-mi aloc acest drept. Evident, sunt și situații de excepție, când îl cunosc pe cel care îmi devine client, și atunci voi aplica celalalte reguli ale respectului, dictate de bunul simț și de o imagine de sine matură – dacă o am -. Important este faptul că eu, ca prestator de servicii publice, sunt obligat să-mi respect clientul, chiar dacă el nu o face. E un act de stăpânire și de autocontrol, dar nu am voie să devin lipsit de respect cu un client care-și pierde, din diverse pricini, respectul față de mine. Pot să refuz o colaborare cu el, pot să discut calm cu el faptul că mă rănește atitudinea lui, dar, în niciun moment, nu am voie să fiu lipsit de respect. Pentru că însăși slujirea mea mă obligă la smerenie: el este cel care mă plătește, iar eu sunt angajatul lui. Oricât de rău mi-ar cădea, nu sunt nici prietenul lui, nici șeful lui, nici cel cu o cunoaștere vastă față de „mucosul” de el, eu sunt în serviciul lui, la dispoziția lui, „co-pilotul” și „consilierul” lui în chestiunea pentru care m-a solicitat.

incredere2. Încredere. Sunt clienți care le acordă încredere tuturor celor din poziție de autoritate. Ei sunt cei mai comozi clienți, dar și cei care ne responsabilizează cel mai puțin. Ei sunt lejeri pentru noi, dar cad adesea victimelor abuzurilor de orice fel – inclusiv abuzurilor noastre -. E de așteptat și, adesea, de dorit, ca cei mai mulți dintre clienții noștri să nu vină la noi plini de încredere. De fapt, dacă și-ar putea rezolva singuri problemele, n-ar avea de ce să apeleze la noi. Vin cu temeri, cu fobii, cu îngrijorări și cu o doză crescută de neîncredere. Reprezentările lor, sau poate experiențele lor anterioare, îi fac să fie sceptici la a se lăsa cu totul sub îndrumarea noastră. Și de ce-ar face-o? De ce ne-am aștepta s-o facă? Încrederea nu e ceva de la sine înțeles, încrederea se construiește. Ține de mine a-l face pe client să aibă încredere, să se lase asistat și ajutat de mine. Ține de profesionalismul și de înzestrările mele sufletești. Instructorul meu actual de șoferi mi-a spus de la prima ședință: „Nu-ți fie frică! Nu ți se poate întâmpla nimic. Sunt aici, pentru tine, în dreapta ta!” Nu i-am spus-o, dar aceste cuvinte au contat pentru mine mai mult decât orice alt lucru însușit în acea zi. Până când copilul nu simte că poate merge, nici nu o va face. Până când va căpăta încredere în forțele lui, părinții lui sunt stâlpii încrederii sale. Când sunt acolo, pentru el, și-i transmit acest mesaj, el își încarcă izvorul cu încredere. Și dacă, din diverse pricini, nu sunt prezenți, absența lor va face ca mersul fizic și, mai important decât acesta, mersul prin viață, să fie șchiopătat.

walking-together3. Înțelegere. Nimic nu poate fi înțeles din fugă. Și aproape orice poate fi înțeles cu răbdare. E mai important să faci cu al tău client zece ore pe un singur lucru pe care nu-l înțelege decât să faci o oră pe zece lucruri înțelese. Una dintre regulile psihoterapiei spune că nu ai voie să mergi în terapie cu viteză mai mare decât clientul tău. Dacă ești vitezoman din fire sau lipsit de răbdare cu semenii, ești nevoit ca-n lucrul cu ai tăi clienți să mergi în ritmul lor. Acest exemplu din consiliere este aplicabil în toate domeniile slujirii, inclusiv în marketing. Eu mă ajustez nivelului clientului meu, nu este el nevoit să mă urmeze pe mine, în raliul meu prin viața lui. Unde întâlnesc rezistențe, acolo va trebui să mă opresc, să le semnalez și să lucrez pe ele, împreună cu clientul meu, până la pasul următor. Nu am voie să fac niciun pas înainte, până când nu am trecut de obstacolul acesta, de acest „de neînțeles” pentru clientul meu. Rămânem aici cât timp este nevoie, privim această piedică, o înțelegem și ne înțelegem și pe noi, unde greșim de nu putem trece mai departe.

keep-calm-and-be-responsible-54. Responsabilitate. Un angajat va transmite simțământul responsabilității clienților lui, atâta vreme cât el se va arăta responsabil. La interviul de admitere, șefii clinicii unde m-am angajat mi-au pus în vedere acest fapt: „Tu ești imaginea clinicii noastre! Mărturia pe care tu o ai, prin viața ta profesională și chiar prin viața privată, va aduce un plus sau un minus imaginii firmei noastre! Tu ești angajat aici ca să reprezinți cu demnitate clinica noastră!” Chiar de sunt un simplu angajat al unei policlinici într-o rodnică și binemeritată dezvoltare, pe o umilă specializare și cu puțin impact public, ca orice firmă serioasă, clinica în care eu lucrez știe că orice om nemulțumit va opri zeci de oameni de la a apela la serviciile noastre, în vreme ce același om, mulțumit de data asta, va aduce belșug de clienți. Unii dintre noi, cei care lucrăm cu oamenii, nu ne-am obișnuit încă cu vremurile în care trăim. Dacă, în vremea comunismului, orice client își pleca fruntea în fața vânzătoarei de la magazin, a profesorului, a medicului, a preotului, a polițistului, a primarului și a președintelui țării, acum lucrurile nu mai stau așa. Clienții au pretenții. Nu mai sunt dispuși să accepte orice. Există protecția consumatorilor, Casa de Asigurări, autorități de protecție civică, libertatea presei, a cuvântului spus și scris. Clienții au dreptul să apeleze la orice mijloc de genul acesta, pentru a-și rezolva pricina. Dar, când ne dăm toate silințele să fim serioși în lucrul cu ei, când ei văd că suntem responsabili în meseria noastră, le transmitem și lor același simțământ: „Oh, dacă medicul meu e responsabil și uite cu câtă dedicare, gingășie și sensibilitate mă tratează, atunci mă simt împuternicit să mă dedic și eu activității pe care o facem împreună. Dacă medicul meu e superficial, și eu îmi voi trata deficiențele cu superficialitate.”

8-consistent-qualified-leads5. Interes. Dacă pot naște interesul clientului meu pentru o consultație ulterioară, am atins un mare obiectiv la sfârșitul ședinței noastre împreună. Dacă el nu mai voiește să audă de mine, e un lucru rău, de nedorit, dar încă nu-i totul pierdut. Dacă însă el este așa de dezamăgit încât voiește să abandoneze lupta, să renunțe la a-și îndeplini un vis sau a-și rezolva o chestiune importantă, și eu sunt cauza închiderii lui, atunci e grav. În medicină, e adesea fatal. Oricât de greu ar fi drumul de parcurs împreună, dacă, după fiecare întâlnire, interesul clientului meu se stinge în loc să crească, suntem pe o cale cu sens interzis înainte.

philipȘefii noștri și autoritățile competente a ne aprecia formal ne pot evalua. Și chiar ne pot găsi competenți –tehnic- pentru slujba la care am fost chemați. Dar adevărata evaluare ne-o face în fiecare zi clientul nostru. Ea va fi spre binele sau spre răul nostru, spre ridicarea sau spre coborârea noastră, deopotrivă cu instituția care și-a dat girul în a ne angaja și autoriza serviciul. Închei cu câteva citate ale lui Philip Kotler, unul dintre cei mai respectaţi gânditori, autori şi consultanţi de marketing strategic din lume, supranumit „Părintele marketingului modern”: „Cea mai bună reclamă este reclama pe care o fac clienţii mulţumiţi”. „Nu mai este îndeajuns să îţi satisfaci clienţii, acum trebuie să îi încânţi”. „Orice afacere este o afacere care oferă un serviciu. Serviciul tău stârneşte un zâmbet pe faţa clientului tău?”. „Vinde valoarea, nu vinde preţul!” (Philip Kotler – Marketing Management).

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 2 comentarii

Vindecarea rănilor prin iertare


O conferință care te poate învăța să ierți și să te eliberezi!

Video | Posted on by | Lasă un comentariu

Impreuna spre Emaus: o emisiune despre credinta autentica, boala psihica si posesiunea demonica


Man-PrayingPentru a audia aceasta emisiune, da click pe link-ul urmator:

Impreuna spre Emaus: o emisiune despre credinta autentica, boala psihica si posesiunea demonica

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Interviu cu doctorul Andrei Pătrîncă


Interviu cu doctorul Andrei Pătrîncă.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Tu nu regreți nimic? Eu regret…


edith-piaf-je-ne-regrette-rien-111508049Sunt un iubitor al muzicii franceze. Și-mi place Edith Piaf mult. Una dintre melodiile interpretate de ea are însă unele versuri cu care n-aș fi întru totul de acord: „Eu nu regret nimic”. Nu-mi place din mai multe motive această sintagmă, mult îndrăgită de oamenii care-i ascultă piesele, și nu doar. Nu-mi place pentru că:

nu o cred. Dacă nu regreți, nici nu-ți pui problema regretului. De îndată ce se naște-n tine un gând de genul acesta, înseamnă că, pe undeva, cu „inima” regreți. Niciun alb, într-o comunitate de negri, nu va spune: ”Uitați-vă la mine! Eu sunt alb!”, pentru că e clar pentru toată lumea. E vizibil. Dar când se simte „cu musca pe căciulă”, de pildă dacă și-a obținut culoarea pielii prin multiple intervenții chirurgicale estetice, fiți siguri că va spune: „sunt alb. Eu nu sunt negru. Priviți-mă cu băgare de seamă!” Un copil care n-a experimentat niciodată boala nu îi va ura unui altuia: „Fii sănătos!”, decât, eventual, ca rezultat al unui tipar comportamental imitat de la părinți. Așa cum cineva care nu a experimentat niciodată nefericirea nu va publica în toate ziarele: „Sunt fericit/ă!”, pentru simplul motiv că nu știe gustul opusului fericirii. Dacă ne întâlnim cu cineva și ne întreabă: „Cum te simți?”, nu-i spunem „Nu mă doare stomacul, nu mă doare ficatul, nu mă dor rinichii”. Nici nu simțim că avem în corp aceste organe, până când nu încep să ne producă dureri.

Handsome mature man.mi se pare parte a unui curent de autoamăgire colectivă, care ne îndepărtează de realitatea vieții și de provocările ei. Viața ne întâmpină adesea cu multiple încercări. Și, culmea, oricât de multe-am fi trăit, tot mai ingenioasă se arată. Viața noastră e asemenea unui drum nou, întortocheat, accidentat, adesea neiluminat. Și noi toți suntem parcă asemeni șoferilor obligați să-și adapteze mersul condițiilor de trafic și posibilităților mașinii. Nici drumul nu-i lin, nici mașina nu-i de neatins, nici nu suntem singuri pe carosabil. În viață, suntem șoferi mai proști decât pe drum. Încălcăm mai des regulile, intrăm pe contrasens, ne bușim cu cei din fața sau din spatele nostru, suntem nevoiți, din când în când, să ne lăsăm remorcați de alții sau să venim noi în ajutorul celorlalți pasageri prin viață. Deci nu se poate să nu greșim sau să nu ni se greșească. Nu se poate să nu ne pară rău. Iar când alegem să nu regretăm, de fapt nu ne asumăm ceva semnificativ din existența noastră. Și tot mai multe neasumări dintr-acestea ne fac să ne simțim goi lăuntric și îndepărtați de autenticul din noi. Iar unde nu-i autenticitate, e … isterie.

ForgiveYourselfregretul este un pas fundamental în vindecarea rănilor și-n depășirea pierderilor. Dacă regretăm, înseamnă că ne uităm la ceea ce ne-a provocat durere. Dacă regretăm, avem și șansa să ne iertăm. Dacă regretăm, putem alege să facem lucrurile mai bine, să ne schimbăm, pentru a ne răni mai puțin pe noi înșine și pentru a-i răni mai puțin pe cei iubiți de noi. Dacă regretăm, înseamnă că suntem deja antrenați într-un proces de vindecare lăuntrică. Strângem din dinți, plângem puțin acum, cădem în genunchi, dar ne ridicăm cu mai multă putere, cu mai multă îndrăzneală și cu mai mare discernământ.

Nu știu tu cum ești, iubite prieten, dar eu am regrete. Mai mici, mai mari, mai scurte sau mai lungi, mai silențioase sau mai tulburătoare, dar le am. Câtă vreme le am, rămâne în mine speranța că mâine, poimâine sau într-o zi luminoasă, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi putea să privesc în urmă cu satisfacția c-am crescut, c-am învățat să iau deciziile corecte, că m-am deprins să mă rănesc sau să rănesc mai puțin, în vreme ce voi fi tot mai mult în stare să croiesc cărări drepte și să-i avertizez pe alții unde și cum să aibă grijă la drumul vieții.

Să râdem când e de râs, să plângem cât e de plâns și să regretăm când e de regretat! Cred că acesta este un mod onest și eficient de a ne trăi viața.

Posted in Uncategorized | Etichetat , , | 5 comentarii

Calitățile din spatele ”defectelor” partenerului tău


calitati si defecteAdeseori, îl etichetăm pe celălalt ca fiind „greșit”, „defect”, „insuportabil” doar pentru că e diferit de noi. E drept și trebuie să fim realiști: fiecare dintre noi are cusururile lui, exagerările lui, tendința lui de a cădea într-o extremă sau într-alta. Ba, mai mult, când nu există un minimum de teren lăuntric comun, suficiente similitudini, relația nu are temelie și viitor, decât cu eforturi, dureroase și lungi, de maturizare și de echilibrare a balanțelor interioare.

Vă invit să extragem împreună câteva învățături legate de „defecte” și ”calități” din cartea psihoterapeutului Alon Gratch, „Dacă dragostea ar putea gândi”:

 

  1. Defectul partenerului: nu-și exprimă emoțiile.

Atitudinea de evitat: să te plângi de el, să-l cicălești, să încerci să-l schimbi. Nu vei face prin asta decât să-l determini să le exprime și mai puțin sau să nu le mai exprime deloc.

calm                Calitatea din spatele acestui „defect”: e calm și are o gândire logică.

Atitudinea potrivită: învață din calmul și din logica lui! Când folosești emoțiile, crești în el teama de propria vulnerabilitate. Când tu înclini spre latura cognitivă sau intelectuală, el se simte mai puțin amenințat și se poate deschide mai ușor emoțional. Așa, integrând mai multă gândire în sentimentele tale, el va integra mai multe sentimente în gândirea lui.

  1. 2.       Defectul partenerului: e iresponsabil, nu dă importanță detaliilor, e spontan, nu planifică din timp.

Atitudinea de evitat: tu îl controlezi, îl corectezi, îi reproșezi, îl ghidezi mereu. Prin asta, îl plictisești, îi crești dependența de tine și iresponsabilitatea.

?????????                Calitatea din spatele acestui defect: relaxarea, spontaneitatea, capacitatea de a sta cu picioarele în sus, liniștit și fără griji.

                Atitudinea  potrivită: ar fi util să înveți din capacitatea lui de a se detașa de probleme, de îngrijorări și de a se relaxa. Permite-i lui să gestioneze consecințele propriilor greșeli. Lasă lucrurile neimportante pentru ultimul moment, destinde-te și trăiește-ți viața apăsând mai rar frâna!

  1. 3.Defectul partenerului:un maniac al curățeniei, rigid, obsesiv.

Atitudinea de evitat: să-i critici mereu meticulozitatea și să-i iei în râs planificările interminabile.

Perfectionism                Calitatea din spatele acestui defect: meticulozitatea, grija față de detalii.

                Atitudinea potrivită: să devii mai organizat, eficient, detailist, astfel încât el să ocupe mai puțin teritoriul obsesiv-compulsiv. Cu cât tu vei exercita mai mult control asupra detaliilor vieții împreună, cu atât el va fi mai spontan și relaxat.

  1. 4.Defectul partenerului: se îmbracă prost.

Atitudinea de evitat: să-i reproșezi acest lucru, să încerci să-i cumperi tu hainele sau să-i schimbi garderoba.

Man-Thinking                Calitatea din spatele acestui defect: înclinația profundă spre lucrurile interioare, de esență, adânci, intelectuale sau spirituale, ce țin de fond, nu de formă.

Atitudinea potrivită: să-ți liniștești simțul stilului și să-ți concentrezi energia asupra lucrurilor profunde, devenind un gânditor abisal.

  1. 5.Defectul partenerului:neliniștea, dorința de a se implica în multe activități.

Atitudinea de evitat: să te îmbufnezi și să-l critici pentru energia și planurile lui.

sportiv                Calitatea din spatele acestui defect: energia debordantă.

                Atitudinea potrivită:  să i te alături într-unele dintre activitățile și distracțiile pe care și le dorește.

  1. 6.Defectul partenerului: critic, mânios, impulsiv.

Atitudinea de evitat: să începi să plângi, să te retragi,să te consideri și să te comporți ca o victimă.

Calitatea din spatele acestui defect: are o doză considerabilă de agresivitate, care, dacă e folosită corect, poate fi benefică.

                Atitudinea potrivită: fii insistent, trasează-ți granițele, arată-i că nu ești o victimă, ci un partener pe măsură. Când vei înceta să te comporți ca o victimă, el s-ar putea să nu se mai comporte ca un agresor.

  1. 7.Defectul partenerului: e prea masculin: urmărește CNN, sport, documentare și materiale științifice tot timpul, se arată mai puțin interesat de ieșiri și de relații, etc.

Atitudinea de evitat: critica, reproșul, îmbufnarea, replici de genul: „dar tu tot timpul faci așa…”

masculin                Calitatea din spatele acestui defect: fermitate, dârzenie, putere, virilitate.

                Atitudinea potrivită: decât să îi ceri să fie ca o fată, cum ar fi să încerci să fii tu mai băiețoasă? Implică-te mai mult în pasiunile lui, studiază-le, încearcă să-l înțelegi prin ele și, curând, văzând că ești gata să discuți cu el pe teme științifice, el va sugera să mergeți în vizită la familia ta sau să ieșiți în oraș cu prietenii – pentru că are nevoie și de acele activități.

  1. 8.Defectul partenerului: e obsedat de muncă.

Atitudinea de evitat: te plângi, îl cicălești, lucruri care-l vor trimite să petreacă mai multe ore la birou.

muncitor                Calitatea din spatele acestui „defect”: dedicarea, motivația, responsabilitatea.

Atitudinea de dorit: dedică mai mult timp muncii, încât să-l înțelegi mai bine pe el, să investești mai mult timpul în acțiuni utile. La un moment dat, el va observa că ai dispărut și se va întoarce să te caute.

  1. 9.Defectul partenerului: nu e în formă din punct de vedere fizic

Atitudinea de evitat: să îi spui că nu e în formă, dacă nici tu nu ești.

barbat gras                Calitatea din spatele acestui defect: atitudine mai relaxată față de propriul corp, acceptare de sine.

Atitudinea potrivită: fii mai indulgent cu imperfecțiunile tale corporale sau ale celuilalt. El ar putea să fie motivat să îți urmeze exemplul și să facă ceva pentru a scăpa de obezitate, dacă modelul tău este unul bun, de relaxare și de distracție prin sport, nu de antrenament ca într-o bază militară.

  1. 10.Defectul partenerului: e mai limitat intelectual.

Atitudinea de evitat: „Dă-ți și tu bacul! Nici pân-acum n-ai fost în stare să ți-l iei?”, „Pune mâna și tu pe o carte!”, „Ce idiot ești!”

inocent                Calitatea din spatele defectului: inocența, sinceritatea, simplitatea.

Atitudinea potrivită: învață de la el cum să fii cu picioarele pe pământ, cum să apreciezi lucrurile simple. Nu mai face pe deșteptul și învață să fii mai blând!

„Principiul de aici, din toate exemplele de mai sus, este că dacă îți apreciezi partenerul pentru cine este el, este mai probabil ca el să fie influențat pozitiv de cine ești tu” (Alon Gratch).

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | Un comentariu

Cat de perfectionist esti? Verifica-te!


PerfectionismUn test care indica, orientativ, inclinatia personalitatii tale spre perfectionism. Fa acest test!

Cat de perfectionist esti?

 

Posted in Uncategorized | Etichetat , , , | 4 comentarii