Și psihiatrii sunt veseli câteodată

Unul dintre psihiatrii care mi-au încântat copilăria prin aparițiile radio și tv este un domn care nu prea zâmbește. E tot timpul serios. Dă mereu impresia de solemnitate, de sobrietate, de seriozitate. Are un ton cald și o dicție perfectă, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind. Adesea m-am întrebat cum este el în interacțiunea cu familia sa, cu prietenii săi, unde e loc de voie bună și de râs cu gura până la urechi. Dar n-am aflat răspunsul.

Anul trecut, l-am întâlnit pe Langle, părintele analizei existențiale. Era tot un zâmbet. Bucurie și pace. În momente tensionate, se citeau pe chipu-i nedumerirea, crisparea, dar apoi ele dispăreau, spre zămislirea emoțiilor „pozitive”.

             Astăzi, mi-am adus aminte cât de mult îmi place să râd. În special de mine, dar și de situații neplăcute din viața mea, care, privindu-le acum, și-au pierdut gravitatea momentului și au căpătat o aură de „amintiri din copilărie”.

Langle spunea că depresia pleacă atunci când facem loc relațiilor. În depresie, e perturbată tocmai relația cu viața. Tragem draperiile, ne izolăm de oameni, nu mai comunicăm cu nimeni. De îndată ce deschidem ușa inimii, printre altele, prezența prietenilor, discretă, gingașă, non-invazivă, ne umple de bucurie. Viața redevine demnă de a fi trăită, simțurile se redeșteaptă, speranțele înfloresc.

              Mi-am amintit astăzi, la Sfânta Împărtășanie, tocmai de acest lucru. Biserica este o familie. Mâini calde, brațe deschise, priviri blânde. Toate născute în jertfă, în întristarea Golgotei ce devine bucuria învierii. Domnul nu a murit ca să nu mai fim triști, a murit ca noi să credem că întristarea nu va birui, ci bucuria va renaște deopotrivă cu zorii Învierii. Și a murit ca să știm că ne e alături în suferință. În tristețe, ucenicii s-au ascuns și s-au rătăcit unii de alții. În ziua Învierii, s-au regăsit.

              Sus inimile! Dacă și posomorâții de psihiatri sunt veseli câteodată, deși adesea citești pe fețele lor atâta amărăciune de parc-ar duce în spate povara lumii întregi, puteți și dvs., iubiți prieteni! Ridicați obloanele, lăsați-vă scăldați în bucurie, nădejde și dragoste! „Undeva, spre limita disperării” (O. Paler), veți găsi, mereu, speranța. 🙂