În ultima vreme, am întâlnit tot mai mult persoane al căror comportament m-a surprins. Nu mă refer la pacienţi aici, ci la oameni din cercul meu de cunoscuţi. Prin ce m-au uimit? Prin inconsecvenţa mesajelor pe care mi le transmit. Când ne vedem întâmplător sunt cei mai buni prieteni. Când au nevoie de un umăr pe care să plângă, sunt cei mai buni prieteni. Când se află în culmea gloriei şi le merge totul bine, uită de mine. Cand încerc să le împărtăşesc eu ceva din lucrurile cu care mă confrunt, nu mai dau niciun semn zile întregi. Îşi mai amintesc că exist în momentele lor de singurătate. Ori atunci când consideră că vor pierde relaţia dacă nu întreprind niciun demers, mai aruncă câte-un lemn pe focul mirosind a stingere dintre noi.
Dar am şi oameni care sunt alături de mine în fiecare zi. Indiferent de anotimpul din mine. Cei din prima categorie descrisă doar mă folosesc. Ceilalţi ţin la mine cu adevărat.
Tu ce fel de prieteni ai? 🙂
În doar câțiva ani de lucru efectiv în ambulatoriu, constat că incidența tinerilor care se apleacă spre autocunoaștere și dezvoltare personală, solicitându-mi sprijinul în această direcție, este în continuă creștere.
Trecem adesea prin stări apăsătoare din punct de vedere psihic. Ne încearcă întristarea, frica, neliniștea, absența somnului, lipsa chefului, simțământul devalorizării, al lipsei de sens, etc. În primă fază, psihicul nostru reacționează la durerea emoțională prin mecanisme de apărare. Așa se protejează, așa încearcă sufletul să se scoată din situațiile apăsătoare lăuntric: evită, devine activist, agresiv sau chiar imită moartea. Dar există un prag peste care el nu mai poate trece. Atunci când suferința psihicului este prea puternică, mecanismele de apărare sunt depășite. Atunci sufletul doare în trup. Adică își convertește durerea, o transformă din durere sufletească în durere trupească. Unele dintre durerile noastre fizice, pe care le resimțim în corp, au proveniență psihică.
Moartea unui pui de urs brun, care s-a rătăcit pe străzile Sibiului, a fost știrea de senzație care a născut multe reacții, de tot felul. M-am străduit să înțeleg de ce a stârnit așa de mare vâlvă acest moment (recunosc, a născut mâhnire și-n sufletul meu, deopotrivă). Am găsit mai multe răspunsuri, printre care și cel la care doresc să mă opresc.
Zilele acestea, parcă mai mult decât în alte momente ale anului, am auzit de plecarea dintre noi a multor persoane. La fel ca în celelalte ocazii, printre mesaje de durere și de solidaritate cu familia îndoliată, spațiul media și rețelele sociale au surprins reacțiile de învinovățire pe care le dezvoltăm în aceste contexte: „-Cine-i, dom’le, vinovat?” .’Sunt vinovați medicii care nu au descoperit leacul nemuririi’. ‘Șefii care nu au mărit salariile’. ‘Politicienii care au furat banii autostrăzilor, făcând din drumurile naționale și europene curse ale morții’. ‘Prietenii care n-au știut să fie aproape la greu’. ‘Părinții care n-au fost atenți la semnele îmbolnăvirii copiilor’. ‘Copiii care s-au văzut mari și au uitat de cei care i-au adus pe lume’. Sunt de vină toți ceilalți. Un singur vinovat nu se caută: moartea. Da, măi, moartea e de vină că mor oamenii!
Ne este greu să suportăm moartea celorlalți și, cu atât mai mult, să ne reprezentăm faptul că noi, într-o zi, vom muri. Și-atunci încercăm să „ne imunizăm” împotriva morții: „-Ah, să ne schimbăm stilul de viață!”. „-Să nu mai mâncăm pâine, grăsimi sau dulciuri!”. „-Să renunțăm la fumat și la abuzul de alcool!”. „-Să facem puțin sport, fără a ne obosi sau mări inima!”. „-Să ne facem analizele periodic!”. „-Să evităm prezența persoanelor care ne încarcă negativ!” Toate aceste „pilule de stil de viață” sunt foarte bune, s-ar putea să crească substanțial calitatea vieții, dar ele nu ne pot absolvi de datoria morții.
Și-atunci ce ne rămâne de făcut? Un singur lucru ne rămâne de făcut: să ne trăim viețile! Să ne trăim fiecare zi cu aceeași intensitate și cu aceeași implicare ca și cum ar fi ultima! Într-o zi, pe negândite, chiar va fi cea din urmă. „Dacă vom încerca să ne controlăm viața sau să ne opunem ei, cu daturile sale pentru noi, o vom pierde! Dacă vom accepta că nu putem să ne punem împotriva cursului ei, ci ne vom lăsa cuprinși de ea, vom pleca de aici având sentimentul că am mâncat de la prânzul ei bogat și ne-am potolit foamea de viață!” – Alfried Langle. Tragedia nu este că murim, tragedia este că nu trăim niciodată. Și când ne sună orologiul plecării, parcă am dori, atunci, să mai avem șansa de a ne trăi viața. Căci, nu-i așa, în ultima clipă doar dăm lucrurilor care contează valoarea lor reală.
Ce simțiri se nasc în noi, spontan, când ne amintim de prima iubire? Un fior? O neliniște? Un zbucium? Pace? Durere? Mâhnire? Și cum ne-a fost cu prima iubire? Cum ne este acum, încercând să o reînviem, preț de o clipă?
De unde-și are prima dragoste forța ei? Din multe resurse. Ne aruncăm inocenți, cu o încredere de copil naiv, în marea ei. Crezând că ne ține. Proiectăm asupra celuilalt toate visele noastre de iubire, minimalizăm orice nepotrivire, înveșnicim fiecare clipă. Pentru ca, într-o zi, mai devreme sau mai târziu, să ne trezim. Ne-am adus împreună golurile din viața noastră, plăgile sângerânde, nevoile de iubire nesatisfăcute în copilărie, crezând că le vom umple cu prezența celuilalt. Și-apoi conștientizăm că nu ne-am îndrăgostit de cineva real, mirosind a carne și purtând rănile firii, ne-am îndrăgostit de „acel cineva din capul nostru”. Când celălalt se încăpățânează să nu se mai suprapună cu imaginea sa în capul nostru pătrat, începem să vociferăm. Apar conflictele majore. Tu-i spui: „-Stai acolo, în capul meu, ai înnebunit, doar nu erai așa înainte?!” Celălalt îți zice la fel: „-Ce-ai pățit? Nu te mai recunosc!” Iar când relația devine mai mult zbatere decât curgere, suntem puși în fața dureroasei alegeri: 1. „mă abandonez și ne stingem, puțin câte puțin, amândoi” sau 2. „mă eliberez, redându-ți, deopotrivă, și ție, libertatea”.
De ce nu mai sunt la fel de însuflețite celelalte iubiri? Pentru că nu le mai dăm voie. Suntem mai prudenți de aici încolo; renunțăm mai ușor; proiectăm mai puțin; tolerăm mai rar. Nu e rău că se întâmplă așa. Complicat devine totul când suntem cu totul închiși celorlalte oportunități. Când ridicăm, în jurul nostru, munți pe care nimeni, de aici încolo, nu îi mai poate escalada. Nu vom trăi la fel iubirea -de fiecare dată trăim altfel iubirea, orice fel de iubire-. Dar să ne dăm voie să o trăim! Ca un soare ce ne mângâie genele în frumoasa dimineață, ca „o adiere de vânt domol și un susur blând de izvor”, dragostea ne va surâde cândva. Să o întâmpinăm cu pieptul înainte, cu inima deschisă! Din inimă va mai curge și sânge, căci doar e din carne, nu-i de oțel, dar așa-i șade ei bine, inimii, să sângereze!
Zilele acestea, încetând să mai bată în pieptu-i inima reginei, am urmărit un interviu în memoria ei, cu excelența sa, regina Ana, în care vorbea despre privilegiul de a-i fi soție regelui Mihai. Atunci mi s-a aprins un beculeț: cine poate să scrie mai bine despre bărbat dacă nu o femeie? Am pus mâna pe cartea lui Edith Stein și am dat peste lucruri interesante: femeia este „o reflexie în care bărbatul își poate întrezări propria natură, jumătatea în care-și poate contempla imaginea” (Edith Stein, „Opere complete”, pg. 58). Deci să vedem ce spune Edith Stein, fenomenolog printre altele, despre bărbați!
Multe piese de teatru am văzut la viaţa mea, însă „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, este cea mai dragă inimii mele. O supun atenţiei dvs pentru a înţelege tema acestei reflecţii. Acţiunea piesei se petrece în Floreşti, judeţul Prahova, un orăşel de provincie. O necunoscută este dată jos din tren, de către controlor, în gară, pe motiv că nu are bilet. La gară se află un bărbat cam de vârsta ei, profesorul Miroiu, ce îşi aşteaptă nişte cărţi de la Bucureşti. Profesorul o găzduieşte pe necunoscută la el acasă, în noaptea respectivă, timp în care, între cei doi, se înfiripă o puternică atracţie. Pentru prima oară în viaţă lor, cei doi descoperă forţa nebănuită, pe care o are pasiunea, de a mişca lumea. Sunt răvăşiţi, de-a dreptul! Sunt fascinaţi unul de celălalt! Viaţa ei superficială se întâlneşte cu profunzimea trăirii lui. Formalismul şi cuminţenia lui se întâlnesc cu dezinvoltura ei. Satul lui, în care nu se întâmplă niciodată nimic, e pentru ea loc de odihnă, popas şi regăsire. Stelele de pe cer devin martori ai dragostei lor: el tocmai descoperise pe cer o stea cu un nume necunoscut şi, aflând că pe necunoscuta din noaptea fericirii lui o cheamă Mona, numeşte steaua respectivă „Mona”. Ce surpriză pentru ea! Toţi bărbaţii care au folosit-o nu s-au gândit niciodată să-i vorbească despre stele, ba chiar să-i dedice o stea de pe cer!
Dimineaţa însă, în casa sărăcăcioasă a profesorului, apare Grig, amantul ei din Sinaia. Îmbrăcat în haine de lux, cu o maşină ultimul răcnet, Grig profită de momentul în care profesorul e plecat ca să-i cumpere rochie de mireasă, intră în casa înnoptării ei şi o conştientizează că face parte dintr-un alt univers: „-Tu, aici? Cu fiţele tale? Ţie, căreia-i place să facă baie doar în apa încălzită la temperatura care să nu depăşească nici cu o zecime o anumită valoare? Tu să rezişti fără bani? Tu, în satul ăsta uitat de lume, ca să arăţi ca babele astea când vei fi în vârstă?” Această conştientizare puternică a universului ei exterior, (univers, din punctul meu de vedere, nu cel adevărat, nu cel autentic, nu cel împlinitor, ci doar cel în care poate să-şi etaleze măştile mai bine) o înduplecă să plece din casa în care s-a simţit, pentru prima oară în viaţa ei, iubită… Aşa se termină povestea pasiunii dintre cei doi, pe scenă, rămânând să se scrie, zi de zi, în lumea întreagă.
În faza de atracţie, îndrăgostitul vede în iubita sa întruparea calităţilor pe care ar dori să le aibă, dar a căror dobândire a fost izgonită în inconştient. Să mă „explicitez”: noi suntem, în adânc, fiinţe complexe. Suntem o îngemănare de trăsături distincte: de curaj şi de rezerve, de libertăţi şi de responsabilităţi, de gingăşie şi de fermitate, de bucurie şi de lacrimi, de masculin şi de feminin, etc. Din anumite motive, unele care ţin de genetică, altele care ţin de mediul pervertit în care „suntem aruncaţi în lume”, ne dezvoltăm numai anumite dimensiuni ale noastre, pe când altele le alungăm puternic. Dacă avem o mamă care îşi urăşte soţul, de pildă, mama ne transmite şi nouă acea antipatie nu doar faţă de tatăl nostru, ci şi faţă de tot ceea ce reprezintă el, astfel încât ciuntim din noi înşine tot ceea ce ne poate face să semănăm cu tata, pentru a nu pierde dragostea mamei. Acele aspecte de sine pe care le izgonim nu pleacă din noi, ci sunt ascunse de lumina conştienţei, în „beciul” nostru interior: ele îşi vor cere, din când în când, dreptul la lumină şi la viaţă. Deci, când ne întâlnim cu cineva şi ne simţim puternic atras de el, ne întâlnim, de fapt, cu acele părţi din noi care vor să iasă dinlăuntrul nostru. Iar asta ne atrage puternic. Cineva a scris, cu umor, că este mai uşor să te căsătoreşti cu un partener sau cu o parteneră înzestrată cu calităţile pe care ai dori să le ai decât să te străduieşti să le obţii tu însuţi. Partenerul liniştit, afectuos, econom, va avea tendinţa să se îndrăgostească de o femeie dinamică, distantă, generoasă. În pasiune, contrariile se atrag. Dar, o dată ce pasiunea trece, apare o răsturnare de situaţie. Iar atracţia de azi poate deveni, mâine, repulsie. Nu ne-am schimbat noi doi, ci am depăşit faza de fantezie. Vechile temeri, apărări, limitări, reapar la suprafaţă. Ce văd azi ca „femeie dinamică”, mâine pot vedea ca „femeie isterică”; „femeia discretă” de azi poate fi „femeia frigidă” de mâine; „bărbatul liniştit” de azi poate fi mâine resimţit ca „bărbatul plicticos”, „bărbatul pasional” de azi poate fi mâine văzut ca „maniacul sexual”; „economul” de azi poate deveni „avarul” de mâine în ochii noştri. Şi exact lucrurile care ne-au adus împreună acum ne despart. Iar asta pentru că: diferenţele „ne aduc” împreună, lucrurile comune „ne ţin” împreună.
Psihanalistul Jean Monbourquette spune că „pentru a salva relaţia, cei doi nu vor avea altă opţiune decât de:
„Steaua fără nume” nu i-a dat nicio şansă omului care a făcut-o să aibă un nume, pentru prima dată, să continue să o iubească. Până când mai lăsăm, tu şi cu mine, stele să se stingă pe cerul iubirii noastre, de frica contrastelor dintre noi? Oare când vom conştientiza că diferenţele dintre noi sunt atât de mari precum calea de la conştientul nostru la inconştientul care se cere asumat? Sunt „atât de mari” sau, oare, „atât de aproape”?
Spre dimineaţă, m-am trezit dintr-un coşmar, cu inima bătându-mi în gât şi cu imposibilitatea de a adormi la loc. Iată ce-am visat! Se făcea că locuiam într-o casă mare, cu mai multe apartamente în ea. Plecasem pe undeva prin oraş şi mă întorceam târziu, în noapte. Încerc să descui uşa, dar ea face un zgomot teribil, moment în care o doamnă din locuinţă, deranjată, începe să zbiere la mine: „-Iarăşi trezeşti toată casa, Andrei?”. M-am dus direct la duduie în cameră şi am început argumentarea, ţipând şi eu la ea, pe acelaşi ton. Văzând însă că nu o scot la capăt nicicum, că ea continuă să mă acuze de lucruri injuste, m-am repezit la ea şi am muşcat-o de nas. Acolo s-a oprit visul şi au început mustrările trezirii: „-Cum ai putut mă’ să o muşti de nas?”. „-Până într-acolo mergi?”. „-Ce urmează?” Defensiv, încercând să interpretez visul, m-am dus pe o pistă greşită. Adică am început să o analizez pe tanti asta: „-Cine e?”. „-Parcă seamănă cu cineva din perioada studenţiei, dar parcă nu seamănă!” M-am strofocat cu visul ăsta, crezând puternic că doreşte să-mi transmită ceva, când, la lucru, am dat exact peste explicaţia visului, în cartea pe care o citeam: „Laturile ascunse ale personalităţii, cum să le recunoaştem şi să le acceptăm” – Jean MonBourquette. Autorul, un psihanalist jung-ian zice aşa:
„Tot ceea ce am încercat să disimulăm în timpul zilei, pentru a avea o atitudine decentă, ni se arată în vise pe timpul nopţii, ca şi cum ele ar dori să restabilească adevărul pe care noi l-am evitat. De aici, surpriza creată de simbolurile de reprimare şi de ameninţare care apar uneori în visele noastre. Ele scot la iveală, într-o manieră brutală, aspectele refulate: mama va avea trăsăturile unei vrăjitoare, şeful pe cele ale unui tiran, vecina pe cele ale unei prostituate, etc. Visul luminează în mod direct fondul minciunilor pe care le folosim fără jenă pentru a salva aparenţele şi pentru a ne conforma regulilor bunelor maniere” – pg. 29-30.
După lectura acestui paragraf, rememorarea emoţiei din vis şi istoricul izgonirii în inconştient a agresivităţii mele, cu obârşii în copilărie -când, văzând ce răni poate aduce proasta gestionare a agresivităţii, sufletul meu „a decis” să nu lase agresivitatea să se manifeste deschis-, am conştientizat că visul spunea, în principal, ceva despre mine. Şi despre o nevoie personală de a-i face loc agresivităţii, într-o manieră care să nu-i vătămeze pe ceilalţi, dar care să le arate limitele în raport cu mine.
Dragi cititori ai blogului meu, știu că mulți dintre dvs vă confruntați cu teama de a conduce. Întrucât și eu am această fobie și, curând, se împlinesc vreo doi anișori de când mă lupt cu ea, am simțit că e de bun augur să împărtășesc cu dvs felul în care eu, personal, încerc să-i fac față. Mi-am propus ca, în acest articol, să nu fiu nici terapeut, nici să nu fac pe grozavul într-ale condusului sau pe victima inocentă a unui stil de viață supraaglomerat în trafic. Pur și simplu, cu toată transparența, îmi doresc să vă relatez trăirile mele vizavi de condus, lucrurile care m-au ajutat sau care m-au împiedicat în gestionarea acestei frici. De la inimă la inimă, deci, să începem.
4. Pentru mine, important a fost să am, lângă mine, oameni care să mă ajute, nu care să mă saboteze. Din prima categorie, cea mai suportivă prezență a fost tatăl meu care, deși nu a avut carnet niciodată, e un copilot de nădejde. E drept, doar de câteva ori am avut onoarea să-l am lângă mine, dată fiind distanța dintre noi, dar de fiecare dată trăirile au fost plăcute. Pe lângă faptul că mi-a spus mereu că se simte în siguranță cu mine la volan, tata are un stil duios, cald de a face observații: „-Vezi că e o doamnă ce încearcă să treacă strada!”. „-Se apropie ceva pe contrasens, nu te băga în depășire!”. „-Sunt cam agitați șoferii în trafic azi, haide să le acordăm -chiar nejustificat- prioritate! Nu ne grăbim nicăieri!” Pe de cealaltă parte, persoanele care mi-au sporit anxietatea au fost din trei categorii: cei care aveau un handicap în a-și controla impulsurile și nu înțelegeau calmul meu la volan -și-n viață-; cei care aveau o problemă de imagine de sine și, prin urmare, erau „criticiști”, „căutau nodul în papură”, făceau mai degrabă „corecții” decât încurajări; cei care nu și-au luat carnetul și proiectau asupra mea această frustrare; sau toate la un loc. Aceste trei tipare umane de amplificatori de anxietate la volan am întâlnit, dar, în general, fiind mai selectiv în ceea ce-i privește pe semeni, cei care au stat lângă mine când am condus mi-au adus beneficii.
Subestimam, de obicei, puterea de oglinda a cuvintelor care ne sunt azvarlite in fata, capacitatea lor de a ne poci personalitatea, de a sapa in noi o galerie infinita de persoane hidoase, cu care, in momentele noastre de luciditate sau de slabiciune, suntem dispusi sa ne identificam. Si, din punctul acesta de vedere, partenerul de cuplu este oglinda care ne sta la dispozitie in fiecare zi. Un coleg de la facultate imi marturisea ca, de cate ori pleaca la curs, inainte de a iesi din casa, nevasta-sa striga in urma lui: „Imbecilule”! Din cauza asta, cand nu reusea sa scape complet de imbecilul cu care plecase de acasa, ii iesea intotdeauna mai prost.
Cred insa că… oamenii pot iubi, pentru ca au nevoie cu disperare sa o faca. Continui sa cred ca jumatatea fiintei noastre, de care am fost despartiti intr-un timp imemorial, exista undeva, daca nu cumva, la scara imperfectiunii noastre omenesti, si rupta si ea in bucati, am terminat prin a o fi gasit. Am cunoscut, cu titluri de exceptie, cupluri fericite, unele neverosimile chiar, in care minciuna nu a patruns niciodata. Si cred, in continuare, ca orice om are datoria sa decida, de fiecare data liber, daca va ramane sau nu pe un drum pe care, cel mai adesea, il alegem intr-un moment in care nu avem inca desavarsita o cultura a optiunilor existentiale”.
„Omul! Zilele lui sunt ca iarba și înflorește ca floarea de pe câmp” (Psalmul 103, 15).
Lucian. Bărbatul. El se împlinește mai cu seamă prin muncă, prin originalitate, prin creație, prin contribuțiile pe care le aduce societății. Așa și aici, în sinea lui, sentimentul carenței valorii de sine, alimentat de eșecurile din trecut și, probabil, de un deficit de înțelegere a faptului că omul e valoros intrinsec, prin faptul că „este”, nu pentru că „face”, îl conduce pe al nost’ personaj principal masculin la a se aventura într-o nouă afacere. Își închiriază o pensiune în munți, își strămută toată familia acolo și începe negoțul. Pe nesimțite, idealul de a face bani îl zvârlă într-o lume a materialismului. Nu știa, bietul, că „a te îmbogăți” te costă mai mult decât poți să plătești și te duce mai departe decât poți să mergi. Așa își pierde valorile, se pierde pe sine, își pierde soția. Drama lui este o luptă introvertă, tăcută la exterior, dar vulcanică lăuntric: „a minți”/„a nu minți”, „a fi de partea infractorului, cu prețul compromisului”/„a fi de partea legii, a-ți sabota afacerea și „a te pune cu” cei care fac legea în zonă”, „a te încrede în soție”/„a te lăsa măcinat de gelozie și obsedat de gândul infidelității ei”, etc.
Andra. Femeia. Dar drama ei? Și în ea e prezent un război interior. Spuneam că, tradițional vorbind, bărbatul se împlinește, mai ales, prin actul creator și prin muncă. Femeia își găsește împlinire mai cu seamă în relație. Viața ei s-a ascuns în umbra visurilor lui. Ea s-a aventurat, cu a ei corabie, pe marea agitată a viziunii lui. Și de data aceasta. S-a abandonat pe sine, îngropându-și dorințele. Nu pentru că nu credea în ele. Ci din dorința de a-i fi alături celui care-i este soț, protector al familiei și tată al copilului ei. Suntem înclinați să o criticăm, de aceea subliniez aceste aspecte. Când apare seducătorul „mafiot”, emanând o aparentă siguranță de sine, reprezentând o combinație provocatoare între șarm, dezinvolutură, vitalitate, abundență materială și atenție față de nevoile ei adânci, se simte irezistibil atrasă de el. Și ea se zbate între două lumi; și ea are de ales între două chemări: „soț”/„amant”, „fidelitate”/„dulceața ispitei”, „plictis/noutate”, „trebuință”/„plăcere”, „muncă”/„distracție”, etc. Numai că lupta ei se dă în planul motivației celei de-a doua, care ține de relația cu viața și cu ceilalți. Așa se face că, la o trecere de cale ferată, iese din mașină și se așază aproape de linia pe care urmează să treacă trenul: clar, nu-i mai plăcea viața pe care o trăia…
În anul 2006, am terminat facultatea de medicină, iar din ianuarie 2008 lucrez în domeniul psihiatriei –întâi ca rezident (un fel de stagiu de ucenicie), apoi ca medic specialist-. Atât în perioada facultății, cât și după, am întâlnit mulți suferinzi, de boli diverse, care fie au apelat la terapia medicamentoasă, fie nu au voit nicidecum să-și accepte boala și să facă ceva pentru a o trata, fie au ales terapii alternative celei alopate. În plus, vă mărturisesc faptul că nu am niciun angajament cu nicio firmă de medicamente și niciun interes de a proteja pe cineva anume, cine se îndoiește de asta putând lesne verifica.
Chiar eu, atât în perioada rezidențiatului meu, cât și de când am responsabilitate deplină, am văzut și tratat mulți pacienți. Oameni cu tristeți adânci și-n pragul sinuciderii, cu temeri care-i opreau inclusiv de la a ieși din casă, cu insomnii rebele, care nu le mai permiteau să presteze nicio muncă eficient, pe timp de zi, cu idei că ar fi urmăriți, că alții le-ar face rău și ar încerca să-i otrăvească sau cu „vedenii” și simțiri care ies din tiparul realității. Eu însumi am zis, la începutul parcursului meu medical psihiatric: „Cum poate face un comprimat să dispară vocile pe care le aude sau ființele pe care le vede cel ce vine la mine?” Și am fost uimit să constat că terapia asta, pe care o blamăm și o suspectăm tot mai mult, își face treaba. Oamenii se simt mai bine, încep să funcționeze din nou în familie, să fie buni muncitori, să ducă o viață împlinitoare.
Tineri spre fericire 