Va salut pe toti! Probabil va intrebati: “-De ce un nou blog? Nu sunt destule? Ce-mi poate aduce un astfel de blog?” Raspunsurile depline le veti gasi intrand aici. Eu va spun doar care a fost motivatia crearii lui: intr-o lume debusolata si confuza, lipsita de modele, in care noi, tinerii, ne confruntam cu multiple probleme, blogul acesta vreau sa fie un loc, chiar virtual, in care sa ne putem intalni, sa ne putem incuraja, sa ne ascultam fara prejudecati, temeri, interpretari si sfaturi de la asa-zisii initiati in ale vietii. Aici poti fi tu insuti, in dinamica ta spre normalitate… sau poti invata cum sa mergi intr-acolo!
Un blog pentru tineri și problemele lor
Femeia care și-a omorât pruncul și religia ei
Sper, din toată inima, ca al meu demers să nu rămână fără ecou în rândul inimilor sincere care vor citi această scriere. Menționez, încă de la început, că nu sunt un simpatizant al ritului penticostal și n-am absolut niciun interes confesional în a-i apăra imaginea. Demnitatea mea de om, profesia pe care o am și cunoașterea interconfesională implicită oricărui lucrător în sănătatea mentală mă îndeamnă să nu tac.
Iată însă despre ce e vorba. O mamă, sub imboldul halucinațiilor cu caracter imperativ, și-a ucis bebelușul, sub ochii celorlalți copii ai săi. Pentru orice psihiatru, lucrurile stau cât se poate de clar. E vorba despre un episod psihotic, unde pot apărea astfel de situații de nedorit. Un detaliu însă transferă dorința mulțimii de a găsi un vinovat într-un alt registru: cel confesional. Femeia e penticostală. Nu e ortodoxă. Nu e ”de-a noastră”. Dintr-o dată, toate nemulțumirile legate de cei de alte confesiuni decât cea majoritară primează judecății corecte. Femeia nu mai e ”mama care și-a ucis pruncul”, ci e ”penticostala care și-a omorât copilul”. Mai dur, e ”sectanta care a ucis”, ”cea luată de diavol”, după cum declarau, în reacțiile dumnealor, unii comentatori. Ce e clar e că se caută un vinovat. Nu știu de ce, ori de câte ori ceva se întâmplă în poporul ăsta, cineva/ceva ”trebuie” să fie de vină. Numai că vina a fost proiectată dinspre mamă înspre ”religia” ei. Penticostalismul a fost judecat și declarat vinovat de moarte.
Ce uităm atunci când facem astfel de asociații puerile:
1. Uităm că omul nu este egal cu religia lui și că nici religia nu e egală cu potențialul sanogenetic al membrilor ei. Femeia nu e doar ”penticostala”, ”pocăita”, ci e o întrepătrundere, mai mult sau mai puțin ”fericită”, de lumi interioare, cele mai multe fără nicio conexiune cu apartenența ei confesională. Iar, pe de cealaltă parte, nici penticostalismul nu este stăpânul care deține monopolul structurilor psihice specifice adepților săi.
2. Uităm că psihoticul preia din lumea exterioară acele informații care se potrivesc dispoziției sale delirante. Paranoicul vede amenințări acolo unde noi vedem sprijin din partea celorlalți. Delirantul mistic interpretează spusele preotului sau scrierile sfinte literal, nu contextual, și asta indiferent de denominația predicatorului.
3. Uităm că cei mai mulți delincvenți (deși aici nu-i cazul) provin din rândul majorității oriunde în lume și că, dimpotrivă, mulți dintre cei care se convertesc, optând pentru începerea unei vieți spirituale responsabile fie în confesiunea majoritară, fie într-una minoritară, devin cetățeni onorabili și oameni de o mare valoare pentru comunitate.
4. Uităm de cazul Tanacu, de mulțimea de exorciști, de ghicitori și de șarlatani printre clerici și mireni, care nu au de-a face cu penticostalii, dar care există oriunde ființează vreo manifestare a credinței, indiferent de forma ei.
5. Uităm că o astfel de reducere bolnavă a omului la o etichetă confesională a costat lumea enorm de mult. Uciderea martirilor bisericii primare, considerați de păgâni ”sectanți periculoși”, Holocaustul, Inchiziția și alte atrocități au pornit de la astfel de considerente.
6. Uităm că penticostalii și ortodocșii sunt frați. Sunt membri ai aceleiași religii creștine. Împroșcarea reciprocă cu noroi va prejudicia mărturia creștină și va împinge lumea necredincioasă spre o reacție firească de înstrăinare de valorile universale ale creștinismului. Să nu mai spun că cel mai mare deserviciu pe care îl poți face unei confesiuni este să o ridici deasupra alteia semănând ură, lovind și rănind. Nu se va schimba situația vreunui cult bruscându-i pe cei din alte biserici. Se va schimba prin convertirea clerului și a membrilor săi. Când oamenii vor găsi hrană într-o confesiune majoritară, oriunde pe glob, nicidecum nu vor căuta altă pășune. Prețul de a fi ”altfel” e prea mare și crucea e prea grea.
7. Uităm că, în fața morții, se impune tăcere și reverență. Astăzi, e priveghi într-o casă. Un bebeluș va fi înmormântat. Niște oameni, posibil penticostali, plâng. Au impresia că bucuria se sfârșește și că viața nu va mai curge niciodată la fel. Și, cine știe, pentru unii poate așa va fi. Pentru tatăl rămas fără un fiu și cu soția bolnavă, obligat să trăiască de acum încolo cu un alt stigmat decât cel de a fi ”penticostal”, Soarele nu va mai luci niciodată, pe pământ, la fel de frumos. Pentru o mamă a mai multor copii, azi fără discernământ, dar mâine posibil lucidă, vina pruncuciderii va apăsa adânc. Pentru biserica unde familia aceasta mergea, întrebările vor curge mereu și lacrimile nu vor conteni.
”Penticostala care și-a omorât pruncul” creează împreună un construct artificial, patologic și care spune multe lucruri urâte despre caracterul nostru. Nu, nu e timpul acum de judecăți de valoare. Nu e timpul să ne dezlănțuim pornirile fanatice și să ne developăm frustrările confesionale. E timpul să plângem cu cei ce plâng, oricine sunt ei și orice istorie de viață ar duce-n spate!
Ești robot sau ești om?
În urmă cu ceva vreme, am fost șocat să constat, după publicarea unei reflecții, o reacție disproporționată sosită din partea unui coleg de breaslă. Individul, ateu, era deranjat că am făcut referire, într-o expunere publică, la rolul curativ pe care-l are in depresie credința. Violența lui era îmbrăcată într-o haină aparent desăvârșită a cunoașterii. Băiatul ăsta cunoștea toate studiile din lume în materie de psihiatrie, iar, din toate, scotea întotdeauna din context acele citate care îi susțineau punctul de vedere. Eu m-am retras din discuție și mi-am limitat considerabil interacțiunea cu grupul în cauză. Am urmărit însă postările lui ulterioare, pe alte subiecte, la fel de cverulente și de ofensatoare, la adresa altor colegi și pe alte teme, de astă dată. Pe cât de hipertrofiat era intelectual, pe atât de retardat era afectiv.
De curând, am citit cartea unui psihanalist american, în care acesta declara că ai săi prieteni l-au abordat pentru a-i spune: ”-Am vrea să te avem pe tine, cel real, printre noi”. Nu e exact exprimarea din carte, fabulez pe alocuri, după cum am obiceiul, dar încerc să redau ideea centrală. La remarca prietenilor săi, a intrat imediat în defensivă: ”-Cum, tocmai eu, care am fost întotdeauna alături de voi?” Cu înțelepciunea specifică unei nații mai înclinate spre psihologie decât altele, prietenii i-au răspuns: ”-Ai fost cu știința ta, cu înțelepciunea ta, dar nu ai fost cu inima ta!” Analist ce era și sincer cu el însuși, cum se vrea a fi orice terapeut, a trebuit să recunoască: ”-Inteligența mea era, de fapt, un mecanism de apărare. De teama respingerii, le-am dăruit oamenilor doar mintea mea, nu și prezența mea afectivă. Și am făcut-o pentru că, arătându-mă așa cum îmi e inima, sunt vulnerabil, mă expun. Atunci când greșesc în știință, mă pot apăra, documentându-mă. Nu știu astăzi ceva, stai puțin, pun mâna pe carte și mâine voi fi invincibil! Dar de simțămintele mele, nu mă pot apăra!”
Exista obiceiul, în statele mai răsărite, ca, la angajare, potențialii concurenți pe un anumit post să fie lăsați împreună singuri și monitorizați prin intermediul camerelor de luat vederi. Proba aceasta, de inteligență emoțională, nu doar că era eliminatorie, ci cântărea cel mai mult în selecția respectivă. Puteai să ai la degetul tău mic toată știința, dacă nu reușeai să stabilești o relație lipsită de tensiuni cu al tău coleg, nu erai primit la acel loc de muncă. Rațiunea invocată pentru acest mod de alegere a angajaților era una simplă: cunoașterea se poate dobândi, un caracter e prea târziu să mai poată fi schimbat.
Uitându-mă-n urmă, văd și la mine multe ocazii în care am încercat să mă conectez cu oamenii prin prisma cunoașterii, pe când participarea afectivă a lipsit. Pot identifica momente clare din viață în care m-am cârâit cu semeni pentru lucruri în care credeam. Nu regret că mi-am apărat valorile, aș face-o bucuros de fiecare dată când se ivește ocazia. Cred în ceea ce știu și știu ceea ce cred. Regret că n-am stat înainte de toate să stabilesc o relație cu cel căruia vreau să-i expun adevărul meu. Regret că n-am iubit înainte de a judeca și n-am tăcut la ceasurile-n care se impune tăcerea.
Adesea, în spatele ortodoxiei noastre dogmatice, indiferent de domeniul de interes, se ascunde o imensă și oarbă mândrie, defensă de ambalaj a unei mari nesiguranțe interioare și a unui mare handicap în a-l iubi pe celălalt și a-l asuma așa cum este. Astăzi, sunt sceptic când mi se zice: ”-Ești deștept!”, ”ai o vorbire aleasă!”, ”ești tare!” Mi-ar plăcea să am multe necunoscute într-ale științei, și cel puțin tot atât de multe suflete ale căror simțiri să mă atingă și-n fața cărora eu, cel de dincolo de măști, să mă pot dezvălui, așa cum sunt.
Roboții au capul mare, dar le lipsește inima. Au mersul drept prin viață, dar simțirea stearpă. Cred că au adevăr și că umblă-n lumină, uitând că, fără iubire, adevărul ucide, iar lumina nu-și cunoaște scânteia de zămislire.
Să fim oameni, nu roboți! 
Depresia – boala secolului – cu preotul Stelian Tofana si Andrei Pătrîncă
Pentru a audia aceasta emisiune radio, dati click pe unul dintre linkurile de mai jos:
Depresia – boala secolului – cu preotul Stelian Tofana si dr Andrei Patrinca
Posted in Uncategorized
Lasă un comentariu
2011 in review
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 11,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 4 sold-out performances for that many people to see it.
Posted in Uncategorized
Lasă un comentariu
Lecții la treizeci de ani
În timp ce prietenele surorii mele, cu șase ani mai în vârstă decât mine, discutau cu nesaț despre filosofia vieții, subiect care le întrecea până și lor cunoștințele și experiența, eu mă prefăceam că mă joc în camera alăturată, deși eram cu urechile ciulite la discuțiile înțelepciunii. Un gând exprimat de una dintre fete mi s-a întipărit, de atunci, în minte: ”Când eram copil, îmi doream cu tot dinadinsul să fiu mare. Mi se părea că, pe măsură ce voi crește, voi fi liberă să fac tot ceea ce îmi doresc. Astăzi, vreau să fiu din nou copil, măcar pentru o clipă”. Eu eram la acea etapă din viață, pe care cu toții ne-o aducem aminte, în care le spuneam ”sărut-mâna” tuturor vecinilor, chiar de erau doar puțin mai mari decât mine, și-n care îi consideram maturi pe tinerii între douăzeci și treizeci de ani, pe când cei trecuți de a treia decadă de viață mi se păreau cumva apartenenți ai unei alte lumi, tangențiale universului copilăriei. De aceea, spusele acelei fete, la vârsta, în concepția mea, a deplinei maturități, cântăreau enorm. Acum, când cea mai însemnată cifră din numărul anilor mei se schimbă, cât de vie îmi pare scena aceasta de demult! Adevărul este că nu ne împăcăm niciodată ușor cu propria trecere. Ne vopsim părul, ne acoperim ridurile, ne preocupăm obsesiv de propria sănătate sau, din contră, evităm să facem minime investigații ce ne-ar putea descoperi boli ”de neacceptat„, îi vizităm prea puțin pe cei din spitale și cămine de bătrâni, etc. Și totuși, ”zilele omului sunt ca iarba, el înflorește ca floarea câmpului. Când suflă vântul, ea dispare, nici locul în care a stat nu se mai cunoaște” – Psalmul 103 (102), 15-16.
O altă lecție pe care am învățat-o de-a lungul vieții de până acum este că ne temem să stăm singuri cu noi înșine. Charles Caleb Colton spunea: ”Să îndrăznești să trăiești singur este un curaj foarte rar, mulți ar prefera să-și întâlnească cei mai răi dușmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată”. Și din această pricină, ne înfricoșăm de părtășia cu Domnul Cristos, în rugă și sfântă meditare: întâlnirea cu El, în solitudinea ființei noastre, ne conferă cel mai minunat prilej de a ne întâlni cu noi, cei reali, cei de dincolo de aparențele prin care ne ascundem de ceilalți și, mai ales, de propriile conștiințe. În apăsătoarea liniște a singurătății, se aud cel mai bine ciocanele Creatorului, lucrând pe șantierele noastre lăuntrice, și ne dor cel mai constructiv cuiele săpate adânc în fire. Și totul pentru ca, într-o zi anume, chipul să ne strălucească de preaplinul înnoirii celei în veci nestricăcioase.
Și, în sfârșit, deasupra tuturor celorlalte pilde cu care viața m-a binecuvântat, rămâne aceasta: se merită să iubești. ”Chiar dacă ar fi însemnat despărțire, singurătate, tristețe, iubirea își merită fiecare bănuț din prețul ei„ (Paulo Coehlo). Nu-i nimic care să ne poată scoate din propriile limitări, să ne ridice din neagra genune, să ne încălzească inimile înghețate și să ne umple de energie vitală decât dragostea. Iar noi, chemați fiind să-i iubim cu aceeași măsură chiar și pe cei ce ”a iubi” nu știu, să ne adăpăm inimile cele însetate de dragoste din izvorul nesecat al Celui care, Iubirea Însăși fiind, pentru noi murit-a pe lemn, făcând tocmai din nebunia Crucii altar al iubirii!
La mulți ani, iubiți prieteni! Și pentru că ”nu omul care a trăit cei mai mulți ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simțit cel mai mult viața” (Jean Jacques Rousseau), mă văd nevoit să completez urarea de mai sus cu încă una: ”Să dați ani vieții și viață anilor!” Așa doar, oricât de scurtă sau de lungă va fi ființarea terestră, viața va continua să curgă etern!
Sunt simțămintele vinovate?
Frică, mânie, furie, tristețe… sunt câteva dintre simțămintele care ne dau bătăi de cap în fiecare zi din viața noastră. Adesea discut cu oameni care le încearcă. Unii le exprimă într-un mod violent, rănindu-i pe ei și pe cei din proximitatea lor. Alții le reprimă, le izgonesc în inconștient, și nu știu de ce, peste o vreme, se simt mai temători, mai triști, intempestiv agresivi, cu o nețărmuită neliniște lăuntrică sau cu un grozav sentiment că viața lor nu le oferă nimic plăcut, că nu-i mai mișcă și nu-i mai atrage nimic. Această a doua atitudine, a reprimării, e mult mai tolerată astăzi, în lumea noastră captivată de artificial, de aparență. Preferăm să ne aruncăm zâmbete false unii altora și să ne vorbim, eventual, pe la spate, în loc să ne găsim curajul de a ne spune ce ne deranjează și de a lucra împreună la îmbunătățirea relației dintre noi. În plus, ideologii superficiale, fie ele psihoterapice, fie religioase (nepătrunzând esențele, profunzimea) aruncă o lumină nepotrivită și nesănătoasă asupra simțămintelor noastre, ca și cum afectivitatea ar fi dușmanul nostru numărul unu al vieții, pe când gândirea, rațiunea sunt aliatele noastre în lupta cu emotivitatea. Iată de ce, cei ce îmbrățișează astfel de dogme sunt clienții cei mai frecvent întâlniți ai serviciilor de sănătate mintală. Cândva am îmbrățișat și eu această învățătură. Mi-am considerat simțămintele vinovate și am dus un aprig război cu ceea ce simțeam. Devenisem odinioară maestru în a-mi înnăbuși interioritatea afectivă, pentru că așa consideram că e bine, pentru că această stare le era comodă celor apropiați mie, pentru că, în tiparul destul de rigid al nației noastre conformiste, eu cu ale mele simțăminte nu avem ce căuta. Sunt în drumul spre găsirea autenticului din mine. Nu spun că l-am găsit, dar merg într-acolo. Și-acum știu, spre deosebire de trecut, că simțămintele noastre sunt printre cele mai frumoase daruri cu care suntem înzestrați. Nimic nu ne face să ne simțim vii, plini de dinamism, ancorați în realitate, cufundați în propriile existențe, aplecați spre problemele celorlalți, devotați valorilor, credincioși consacrați, decât sentimentele noastre. Când nu ne mai dăm voie să simțim, suntem într-un fel de moarte nihilistă… sau într-o stare chiar mai nefericită decât aceasta. Așa că, în drumul spre autenticul din mine, îmi fac astăzi mai mult timp să stau de vorbă cu ceea ce simt.
Simțămintele ne sunt prietenii noștri, nu inamicii noștri. Cred că sunteți de acord cu mine atunci când vorbim despre bucurie, căldură interioară, liniște, pace, milă, dragoste față de oameni. Însă nici atunci când nu ne e confortabil ceea ce simțim, simțămintele nu sunt vinovate. Ele ne transmit întotdeauna un mesaj demn de a fi luat în calcul. De pildă, întristarea marcată ne spune că viața și-a oprit, pentru o clipă, curgerea, iar noi suntem într-o relație nepotrivită cu propria existență; frica ne zice că ne iubim prea mult viața și că nu suntem pregătiți să predăm controlul, acceptând neprevăzutul pe care-l presupune; furia ne transmite mesajul că ne pasă de persoana care ne-a rănit, dar că dorim ca ea să se schimbe. Mai degrabă decât să le băgăm sub covor, să ne facem timp să le ascultăm și să ne întrebăm: –Ce fac ele cu noi? Ce ne spun? La ce ne invită să medităm?
A simți nu înseamnă punerea în act a ceea ce simțim. Cei mai mulți confundăm simțirea cu impulsul de după. Cei mai mulți credem, în mod eronat, că dacă ne lăsăm să simțim, am și acționat în conformitate cu propria emoționalitate. De fapt, lucrurile stau cu totul altfel. Doar cei care nu au lăsat să fie propriile simțăminte (adică le-au negat existența) au fost surprinși de propria interioritate care a izbucnit vulcanic și distructiv. Cei care și-au făcut timp să-și analizeze trăirile, și-au permis să simtă, s-au recunoscut vulnerabili, au devenit conștienți de slăbiciunile lor și au trăit la cote înalte în propriile vieți. Cu oameni care simt s-a scris, de-a lungul timpului, istoria lumii. Și asta pentru că ”nu omul care a trăit cei mai mulți ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simțit cel mai mult viața” (Jean Jacques Rousseau),
